De cine mi-e dor

De mama lui Manolo.

M-a vizitat in ultimul an de doua ori pe zi, o data la amiaza si o data seara, destul de consecvent.

Am vazut-o acum doua zile pe strada, ma striga: hei, te-a recunoscut cateaua, unde mergi?

Acasa, v-am zis ca ne-am mutat.

Ramane cumva pierduta: Ah, si eu merg acasa, merg bine, nu? (abia iesise din bodega lui fiu-sau, si casa ei e la cincizeci de metri mai sus, la etajul doi, locuiau sub noi.

Suspectam ca inainte traisera la etajul trei, de aceea din obisnuita venea mereu la noi la usa, cu o descumpanire crunta: nu stau aici? La doi, stati la doi.
Odata ne-a vazut incarcati umpland liftul de copii si carucior si ne zice: urc dupa aia, mi-aduci tu liftul inapoi?

O gaseam vanata de nervi la usa de la bloc, incurcata in sapte chei fara sa o gaseasca pe cea potrivita. Mereu puneam cate o bulina rosie in dreptul lui doi la lift, disparea imediat, caci toti vecinii erau terorizati de ce accident pot provoca involuntar si nu ii ajuta nimeni cu nimic, in speranta ca ii muta fiul lor din bloc. Toni  imi zice: sa nu-ti para rau de bucataria aia minunata pe care o aveam, era in pericol teribil, oricand putea exploda cu fericitii astia de dedesubt. El ii ducea de multe ori pana in casa, era socat de inocenta cu care primea cheile in mana, dupa care femeia exclama: ai dreptate, asta e casa mea, uite cateaua, dada, aici stau eu.

Incantatori, si el, si ea.

La patru dimineata mereu era lumina, cum nu stiu ce ora e, traiesc intr-o nepasare continua. La cina, in fiecare seara, sardina sarata la grill, alternand cu biftec sfaraind. Tot dulapul imi miroase a sardina, de la hainele intinse pe balcon.

Si o asteptam in fiecare zi, atat de surazatoare si de incurcata: sunt un dezastru, sunt lela cu capul, imi pare rau.

Incep sa cred ca in ultimul timp ma recunostea, poate si din cauza copiilor.
Odata imi zice: " Ce frumos ca ai si fetita, eu am facut trei baieti". Da, dar aveti nurori (cat. joves). Se uita la mine de parc-as fi nebuna: "Nooo, eu nu mai sunt tanara (cat. jove), nu mai fac copii". Ah.

Am auzit pe cineva spunand ca singurul lucru bun pe care il are Alzheimer e ca poti sa te uiti la Dancing in the rain de o mie de ori ca si cum ar fi mereu pentru prima data. Eu ii vedeam fericiti in izolarea lor, atat de pierduti in real, cu surasul lor fantastic, salvarea intre toate detaliile meschine de care se ciocneau.
Mi-e dor de ea caci suntem atat de singuri in metropole incat poti sta ani in sir fara sa stii cine locuieste pe acelasi palier cu tine. Acasa la mine in anii '80 mergeam o data la trei zile la V. la usa sa-i cer cate ceva, doar fiindca imi dadusem seama ca raspundea la tot "N-am, ca dac-as avea, ti-as da." Imi dai un pic de sare, ai o lingura de faina? N-am, ca dac-as avea, ti-as da.
Doamna Manola, nu stiu ce cautati pe la mine, dar tare mi-ar placea sa ma contagiez cu o farama din optimism, zi-i inconstienta, mi-e totuna, eu vreau sa surad asa. Si imi lipsiti, intr-una din zilele astea o sa incep sa va vizitez eu.