Puénting

Mi-am facut blog ca sa scriu intrarea asta.

Se numea asa inainte sa aiba nume locul ce urma sa o gazduiasca.

Nici pana azi nu stiu cum sa pun in cuvinte ce as vrea sa stea sub titlu.

E un termen in spanglish. Inseamna exact ce arata imaginea.

Cred ca ar trebui sa incep spunand ca e o lectie pe care am invatat-o foarte bine: cand depind altii de tine nu mai poti sa-ti permiti senzatii tari, de genul sa mori un pic, sa patesti ceva, sa sari de pe sine.

N-as putea spune ca mi-am facut de cap, mai degraba m-am aruncat cu capul inainte.

Si busitura n-ar durea mai mult decat de obicei, daca n-ar fi fiindca tragi dupa tine pe cei mai dragi, aia pe care n-ai vrea sa-i vezi nicicand suferind, d'apoi sa-i faci tocmai tu sa sufere.

Cand aveam bebelusi mici si a trebuit in rare ocazii  sa ii las cu altcineva, nu mi-a placut mai niciodata cu cine ii lasam. Intre ameteala hormonala a lehuziei si dezorientarea de mamifer fara prunc, bantuiam pe strada repetandu-mi: nu am voie sa patesc nimic, depinde de mine cineva.

Undeva in primul an de maternitate dubla n-am mai avut vreme sa ma gandesc la ce mi se intampla, cei ce depindeau de mine ma cereau intensiv.

Si acuma, de la distanta timpului, cred ca singuratatea m-a durut. Nu cea fizica, cealalta.
Socrella: "Las' ca te descurci tu, toate s-au descurcat";

Maicuta: "Esti nebuna, nimeni nu face ca tine, tu chiar crezi ca celelalte fac asa cum spun, fii serioasa";

Barbatul: "Coboara asteptarile";

Tata: "Pfui, eu cum puteam cu trei!" (?!) Care trei ca eu aveam opt ani cand s-a nascut sora-mea si zece cand frate-miu, mi-am petrecut intre 8 si 18 ani jubiland de fericire cu ei doi.

N-am mai putut, cu exigentele Craciunului, cu toatele. Am facut o boala foarte interesanta (si foarte dureroasa), un ZZ, ca o petala cat unghia langa sanul stang. Care m-a tintuit la pat doua saptamani inainte sa o somatizez, urland de migrene inexplicabile la ora fixa.

Si dupa aceea am invatat de la viata ca mama nu are dreptul sa planga, sa oboseasca, sa o doara, sa nu fie atenta pana unde i se intinde coarda, sa moara, sa devina neoperativa, caci pe langa neajunsurile directe, ii trage pe cei ce coboara din ea dupa ea, in cadere.

Herpesul zoster le-a dat varicela alor mei, intai fetei, apoi baiatului.

M-am crucit de invinovatire, de durere, de suferinta lor. Acum partea fizica mi se pare anecdotica, la urma urmei e o boala a copilariei deloc periculoasa, doar incomoda.

Stiu bine ca rostul ei era sa ma puna pe ganduri.

A fost ca un aviz, ca o mustruluiala.

Ii multumesc medicului care mi-a spus ca noroc ca le-am dat-o eu, cine altcineva mai potrivit.

Si lor ca au trecut cu seninatate peste zilele scarpinatoare.

Si sunt mandra ca ma simt mai bine in singuratatea mea care incepe sa fie minoritate, ca e o alegere, ca stiu ce e de partea cealalta si nu cred ca as fi mai intreaga afectiv, moral, dimpotriva. Ma bucur sa vad ca parca nici ceilalti nu mai arunca asa comentarii in vant, c-or fi vazut ca ma dor la ficati. Am mai si coborat din (auto)exigenta, desi imi prinde bine oricand un umar la cele trebi lumesti.

Si ii multumesc persoanei care ma intelege ca nimeni altcineva pe lumea asta, caci priveste cu mine prin ocheanul meu, surprinsa si fermecata de diferenta.