Tzatza

Cand eram tanara mamica si foarte copilaroasa inca, am scris trei randuri despre alaptat ca identitate feminina, ma bucur ca le-am regasit caci intr-un fel ma reintalniesc cu mine cea din mai 2007 (fata avea mai putin de un an).

Le reiau aici pentru mine, nu astept comentarii nici judecati, stiu ca am zis si ce nu trebuia, azi as tacea probabil.

Alaptatul ca identitate feminina

Alaptatul este strans legat, intre altele, de factorul emotional si psihologic.

Cunosc mame care de cate ori erau stresate sau preocupate de ceva faceau mastita . Personal am trecut pintr-un episod de stres care durat vreo doua luni in care mi s-au complicat problemele cu alaptatul.

Pe de alta parte am auzit mame care vorbesc despre "scarba" sau greata de a da piept bebelusului. Alaptatul e o componenta importanta a sexualitatii unei femei, ca face parte din viziunea despre noi insene, despre relatia cu propriul corp, fata de ideile preconcepute despre sexualitate, fata de celulita, acceptarea de sine si tot ce poate fi legat de integritatea emotionala.

O femeie care alapteaza isi descopera o parte a identititatii niciodata explorata inainte.

Pe de alta parte, odata razbite toate greutatile (nasterea si tot ce se leaga de primele dificultati, problemele de pus bine la piept, presiunile sociale si/sau familiale), pentru mine ca mama implinirea pe care mi-a adus-o alaptatul nu are egal cu nici o alta componenta a vietii de femeie.

As dori sa mentionez de asemenea ca mi se pare stupid sa citesc"dau lapte pentru imunitate, pentru ca e cel mai bun pentru copil etc etc". Eu dau lapte pentru ca asta e forma de viata pentru mine, e ceea ce mi se pare natural. Sa ma scarpin dupa urechea stanga cu piciorul drept mi se pare sa dau lapte matern cu biberonul, daca pot sta acasa cu copilul. Ca si tot ce e accesoriu interpus intre san si copil, de tip aparatoare etc.

Nu dau piept ca sa am un X% mai putin de probabilitate sa fac cancer la san, sau ca in viitor copilul meu sa nu fie obez sau sa aiba colesterolul scazut. Nu dau piept ca un sacrificiu fiindca laptele de formula trebuie cumparat, pur si simplu dau piept fiindca face parte din etapa actuala din viata mea, fara de care nu m-as simti eu.

Pieptul e strans legat de increderea in sine, de autostima construita pana a deveni mama.

La o mama care alapteaza, sanul e primul obiectiv atacat in caz de criza.

Polka dot

In anii optzeci am fost in vizita doi ani la rand intr-un loc misterios.

Il insoteam pe tatal meu. Mi-au ramas foarte clare cateva detalii, poate si fiindca le-am trait repetate la interval asa scurt.

Simteam foarte puternic caracterul special al situatiei: nimeni nu vorbea, era ciudat si infasat in secrete, ca aerul dintr-o biserica. Nu e nevoie sa mai spun ca nimeni nu s-a gandit sa-mi explice nimic.

Vedeam prea bine ca eram impartiti: unde ma tinea tata de mana eram toti barbati.

Cred ca a fost momentul in care am fost cel mai clar de partea lor: nu intelegeam nimic din ce se intampla, eram complet debusolata, ma termina curiozitatea in legatura cu ce se intampla dincolo.

Miroseau a frig, a metal, a sosete barbatesti, a sube vesele. Mai mult de unul era fericit in ziua aia. Erau frumosi, tineri, cu expresia aia chinuito-destinsa pe care ti-o dau doua beri suspect de spumoase. Toti taraiau stangaci, teribil de incomozi, fara exceptie, trei lalele sau trei garoafe blegite.

Stateam buluc, la o coada tampita ca cele la care eram toti prea bine obisnuiti. Ce naiba se vindea dincolo?

Nimeni nu se impingea. Asta nu pricepeam, erau toti incurcati, li se taiase piuitul.

Dincolo incepea dupa o usa gri (verzuie?), cu un gemulet ca la puscarie. Mare cat un caiet mic, patrat.

La ghiseul ala halucinant apareau una dupa alta ele. Erau infricosatoare: cu parul ca de canepa, stoarse la fata, vinete-galbui. Mi se pareau mult mai batrane decat ei, cred ca erau doar lesinate de anemice. Pana a venit a noastra, moment care mi s-a sters complet din memorie, m-am invrednicit sa trag singura concluzia ca erau inchise acolo intr-o colonie de vampiri, erau fara strop de sange si vlaga in ele.

Vorbeau in perechi, in soapta, ei emotionati, ele cu un suras de pe alta lume, pareau nebune, cumva amar si dulce la un loc.

Li se vedea doar capul si partea de sus, ca niste prepeleci uscati.

Cel mai frumos lucru din toata scena mi s-au parut halatele lor: erau grena sau albastru sters, cu buline. Toate la fel, cu panza aia incrucisata pe ele.

Scriind aici imi dau seama ca acum vreun an mi-am luat o rochie imposibila cu buline doar fiindca era identica halatului din Maternitate. Panza, marimea bulinelor. Bineinteles ca n-o pot purta, dar e un detaliu lipsit de importanta.

Sigur am o poza cu ea:

Mustrarile

M-a mustrat domnul B. ca nu stiu sa pun o amarata de poza buna.
Iacata-la:

Strada Diagonal, numarul 444, domeniul familiei Cuatrecasas:

*

M-a mustrat mama cum de pot sa cred ca patul ala alb venea la noi de la Leaganul de copii.

Ce stiu eu, tanti M locuia pe acelasi palier.

Ca nu, sa-l intreb pe tata ca el nu uita nimic, l-a cumparat de la cineva.

Nu-si aduce aminte.

Mi-a placut sa-mi confirme fara sa-i cer ca Leganul era pe Strada Castanilor.

Cred ca locul ala e centru psihiatric acum.

Multumesc

Iarasi despre iubire: Penny Simkin.

Uau!

http://el-arte-de-ser-madre.blogspot.com/

M-am simtit ca un baietel intr-un parc tematic.

Dramele de gradinita

Luni dimineata, la poarta gradinitei, un baietel din grupa cu feciorul meu urla ca din gura de sarpe: "A l'hospitaaal, a l'hospitaaaal! Malaltó!" ("la spital, la spital, bolnavior!")

Mama lui, grena de rusine, se justifica: a fost bolnav toata saptamana trecuta, si vrea sa mai stea acasa ca inca e bolnav. Uf.

*

Imi vine sa ma iau la palme.

Ma pune naiba sa vorbesc cu o mama de la scoala fetei.
Imi povestise acum trei luni ca fetita ei de-o seama cu baiatul meu protesteaza ca e dusa la gradinita refuzand sa doarma la amiaza.

Imi spune ca acuma doarme. Eu ca al meu nici nu mananca, nici nu doarme.
Intre septembrie si decembrie a mers intai trei sferturi de ceas, apoi o ora, apoi o ora jumate, maxim doua. Din ianuarie il las sa manance si sa doarma. Ma asteapta pe-un fotoliu infantil.

Sunt sofocata pe tema asta, am trecut de la rugaminti si amenintari la santajul fara mila.

Nu crezi ca baga tonul profesional (e psiholog si face hartogarii de functionara intr-un sat) si-mi trazneste: "Adevarul e ca baiatul asta era foarte lipit de tine".

Si mai si tac.

De-aia mi-i ciuda, ca tac.

Cum sa-ti dai cu parerea e gratis, nu iarta niciunul ocazia.

Asa de greu e de inteles ca uneori avem nevoie sa fim ascultati si deloc judecati.

Mai ales cand am opinia mea despre copiii independenti la trei luni de viata.

Dar macar mi-o tin pentru mine, nu ti-o trantesc in suficienta ta de mama cu cariera profesionala.

Ca si tu, ca noi toate, esti convinsa ca faci bine.

Charlot feminin

Ceva frumos.

Ce mai vad pe strada

Pe strada Tuset: restaurantul Two7 - 7  in catalana e "set".

Pe strada Torrent de l'olla: restaurantul L'olla del torrent. Oala din mijlocul furtunii.
Ar fi mers si Furtuna din oala.

Asta e de acum vreo sase ani, n-am reusit sa dam de el din nou: magazinul Eurasia sau Euro-Asia, nu mai retin, in cartierul chinezesc. Inauntru, vanzatoarea era o negresa splendida.

Pe artera Diagonal (traverseaza orasul intre munte si mare, in diagonala): la numarul 444, o cladire maiestuoasa pe care scrie cu majuscule: Cuatrecasas (patru case).

E unul din cele mai prestigioase bufete de avocati din oras, si apartine familiei Cuatrecasas, de generatii.

Daca-mi spui ca macar o generatie erau patru frati, toti avocati, nu m-ar mira.

Nu demult exista un site web care era o agenda fotografica a Barcelonei. Puneai orice adresa si aparea poza locului. A disparut. Vroiam sa pun poza cu cladirea Cuatrecasas, aia domneasca, nu birourile moderne.

Cum nu se mai poate, pun poza cladirii pe care am facut-o in seara de Craciun.
Nu se vede nimic, dar na. Literele luminoase care se intuiesc solfegiaza impertinent: Cuatrecasas.

Crede-ma ca e pe Diagonala, la numarul 444, acolo unde se intalneste cu Passeig de Gracia.
El llàpis (creionul) e obeliscul pe care Passeig de Gracia il infige in Diagonala.
Sau invers, punctul in care Diagonala ii permite celeilalte strazi sa inceapa.

Mama vaca

Acum mai bine de un an un ziar care se respecta cum e El Mundo a publicat articolul unei ziariste foarte prost inspirate, despre fanatismul femeilor ce alapteaza. S-a facut un vuiet teribil printre mame, incat o luna mai tarziu au trebuit sa incerce sa repare prostia aia cu o replica mai bine documentata. Nu v-am ametit atunci, din lehamite.

Din motive cu totul personale in ultima vreme am de-a face cu vaci de-adevaratelea.

Din solidaritatea pe care ti-o trezeste proximitatea, pun pozele cu articolul asta, si un desen care imi place dintre multele care au aparut la momentul acela.

Fetele din poveste

Video

Minutul 14:55: e moasa pe care barbata-miu o vedea prea dulce si aeriana si am scapat sa stea ea cu noi.

El zice ca daca venea asta o taiam toti la spital in primele zece minute.
Asa cum mie mi se parea ca doctorita pe care o aveam ca plan B la spital avea un halat impecabil in buzunarul caruia stralucea de-ti lua ochii prin tesatura bisturiul. Chestie de feeling.

Mireia din video tocmai a devenit mama, asistata de sora-sa, tot moasa de profesie, ca si mama lor.

Acum vreo patru ani fusese exact invers: mama noua de azi o insotea pe sora mai mare (aia care vorbeste in cunostinta de cauza de gravidele matusalemice, ea insasi a avut "inconstienta" sa fie mama pentru a cincea oara la peste 40 de ani, de data asta acasuca la ea). 

Mi se pare un echilibru rotund.

 

Minutul 16:08: apare un moment mut fata aia care ne spunea ca ea nu ne invata sa respiram, ca mereu o sa se gaseasca un imbecil care sa ne dirijeze evenimentul.

Ca refuza sa explice barbaritatea de a bloca diafragma. E cea cu imaginea despre propriul corp.

 

Minutul 16:16, Alicia despre care ai citit cand cu povestea. Am regasit-o imbatranita.
E o fata foarte activa, cred ca atata asteptare in domeniul profesional o face sa iubeasca sa descarce adrenalina. Se suie pe munti ca sa se arunce in vai, face caderi libere, tot ce poate compensa lentoarea endorfinelor.

Pastrand distantele, e ca judecatorul ala care in viata personala era sclavul unei Dominatrix. (ma scuzi de exemplul asta asa de colorat)

Leaganul

Tanti M. lucra la Leagan, zi-i orfelinatul din orasul meu, in anii ’80 la inceput.

Pe cand inca nu aveam frati, mi-aduc aminte perfect ca am mers la ea la serviciu, era bucatareasa cresei. Cred ca am intrat impreuna pe usa, au inceput sa tipe TOTI copiii demential: mamaaa mamaaaa.

Dupa aia am vazut ca oricine intra sau iesea era intampinat la fel.

Glascioarele alea subtiri si nenumarate, plus manutele zeci raschirate in sus din leaganele de metal erau terorizante, poate aveam sase ani, m-au socat teribil.

Tanti M. avea sufletul siroaie mereu, mila si bunatatea curgeau pe ea ca mirosul de tocanita sau de salata de varza sau de clatite stravezii care o insoteau mereu.

Mainile ii luceau tot timpul si erau rosii, uneori miroseau a dezinfectant. 

Era o femeie calda (inca este, barbatul meu a ramas impresionat de sarutul tocanit pe care i l-a dat pe obraz in toamna), atat de miloasa incat sunt sigura ca ii imbratisa pe cati putea din copiii aia la pieptul ei.

In Leagan mirosea a clor, a pelinci umede albite cu produsul ala care se punea la fiertul lenjeriei, nu-mi aduc aminte cum se chema, venea intr-un flacon unitar, a tocana si a lapte praf.

Dar era ingrozitor de extenuant emotional, nu cred sa fi luat pe nimeni in brate la varsta aia, insa am ramas cu un sentiment tampit ca ti se cersea/pretindea cumva violent iubirea cu un aspirator cu o forta de absorbtie industriala. Care iti sugea creierul, corpul, lacrimile si grimasa de neputinta.

Era desirant interior, acuma nu stiu de ce mi-am amintit asta, dar numai si numai fiindca am inca vie forta asta aproape fizica sunt de acord cu ce zicea calugarita aceea despre avort.

Banuiesc ca prin intermediul lui tanti M. a ajuns la noi acasa un «leagan» de la Leaganul de copii. Un patut din metal cu un grilaj frontal care se putea da jos. Mi-aduc aminte perfect de forma firului conductor de metal in partea de sus, avea asa o bucla, sa se poata cobori un lateral.

Pentru fratii mei mici mama mai avea un patut din lemn in bucatarie, in care ii gaseam uneori cand veneam de la scoala, ridicandu-se pe varfuri, incercand sa faca primii pasi. In cel din metal, alb, in noaptea cand s-a nascut fratele meu, dormeam eu, ghemuita. A venit tata sa ma anunte, fericit cum nu l-am vazut nicicand. Cred ca dormeam acolo la anii aia fiindca eu vroiam, probabil mi se parea amuzant.

Asa cum la sapte ani i-am cerut bunicii din Bucovina sa-mi aduca leaganul adevarat din lemn din tinda si mi-a ras in nas ca ce mare sunt ce-mi trebuie leagan. M-a durut ingrozitor, cred ca am plans ca de sfarsit de lume. Freddy Mercury Bunicul meu, cu piciorul schiop, mi l-a adus ("'Acu mic-‘acu mic! Mai fimeie, n-ai minte nici cat copcilita asta"), inseninandu-mi drama.

Asta e cu patutul alb, sa-l vad in secventa din film mi-a dezmortit tot aerul din Leagan si bucuria tatalui meu la nasterea pruncului.

Elvira preda Didactica muzicii la Facultatea de Invatatoare, scoala aia care la noi se chema Liceul Pedagogic, care aici era pana nu demult o postliceala de trei ani, iar acum e ditamai Facultatea de patru.

Si chilipirul de paispe mii de Auros-lebros-leuros €€€.

Elvira calatoreste ocazional peste tot in tara sa ii invete pe studenti cum sa le infiripe emotia si interesul copiilor fata de muzica.

Printre alte ocupatii, in Barcelona da ore de muzica pentru bebelusi si copii mici, de la 0 la 3 ani.

Am avut luxul sa ne putem bucura de minunile ei atat cu fata, cat si cu baiatul.

Multe din expresiile, cuvintele si traditiile catalane le-am invatat de la ea.

Mai mult, pot sa cant doar cu accentul ei, de interior. E din Lleida, cuvintele sunt cu e in loc de a, de genul: [BarsElonE] in loc de [Barçalona]. Exact invers de cum vorbeste baiatul meu, care pronunta toate e-urile ca si cum ar fi a-uri.

Soacra-mea e din aceeasi regiune, si desi vorbeste cu accent de metropola castigat in jumatate de veac trait aici, am invatat sa aud cand pronunta cu e ca la ea in zona natala. La fel, sotul meu si fata vorbesc, prin influenta ei, cu multe e-uri. Un fotbalist din Barça care e tot de acolo e imitat minunat de exagerat vorbind ca din LleidE.

Nu pot evita sa pun aici una din imitatii, caci apare si Pep Guardiola, asa se vede cum e inteles de compatrioti un antrenor care-si iubeste copiii, zic fotbalistii. La sfarsit e vizibil de tot, caci fotbalistul striga "RijkEEEEEEEEEEErd tornEEEE!" in loc de "Rijkaaaaaaaaard (antrenorul anterior) torna!"

Paranteza: e totusi o minune sa pot scrie aici despre un antrenor de fotbal care citeste, e uman, pedagog pozitiv cu sportivii, excelenta figura paterna. Nu simt ca e off topic. La fel, primul gand cand l-am vazut pe Mou bagandu-i degetul in ochi omului aluia a fost "ce rusine fata de copiii lui, ca il vad facand asta".

Ce-am ras, in secventa asta (face parte dintr-o emisiune saptamanala) Guardiola citeste Borges si vorbeste despre discursul narativ al lui Paul Auster, se pregateste sa mearga la cinema-ul Verdi (am mai scris despre el aici, e unul din putinele care pun filmele in V.O. subtitulata), ca ruleaza un ciclu Passolini.

Toata povestea asta ca sa spun ca pot sa cant muzica infantila catalana doar cu e-uri, cam asa:

LEs oquEs van dEscalçEs dEscalçEs dEscalçEs

LEs oquEs van dEscalçEs

I Els anEcs tambE

Poseu-los-hi sabatEs sabatEs sabatEs

Poseu-los-hi sabatEs

I mitjons tambE.

Sau, din cantecul care e obiectul incalcelii intrarii de azi:

QuinEs manEtEs quE tinc jo

PEtitEs i blanquEtEs

M’agradEn molt.

Cu accent dinauntrul orasului s-ar pronunta cu a (un fel de a de la gamalie la noi) in loc de E.

Asta e, am fost atenta la ce si cum canta Elvira, mai mereu, caci imi prindea bine, in afara de partea cu muzica, jocul, copilul. Era mereu emotionata, facea muzica de parca maine murea sau dispareau toti pruncii care se uitau cu gura cascata la ea sau s-ar fi pus mamele sa palavrageasca fara noima fara s-o asculte.

De fapt ne uitam toti la ea vrajiti, era frumos sa mori. Intre fata si baiat, Elvira a devenit si mai emotionanta si emotionata, poate fiindca a trecut printr-un concediu medical sumbru.

S-a intors plina de iubire, si eu la fel, cu alt prunc in brate.

In tabloul asta, odata s-a induiosat pana la lacrimi, de fapt am scris aici. La un cantecel de leagan despre care n-am banuit niciodata ca ascundea povestea asta, caci deja mergeam cu baiatul, asadar il cantasem de zeci de ori cu fata fara sa intuiesc ce ne-a dezvaluit in ziua aceea: “cantecul asta l-am creat eu, pe melodia si aerul unui cantec dintr-un film trist, trist. Cu o mama care isi lasa puiul sau intr-un Leagan ca sa grijuiasca de altul. Mi s-a parut ca pot sa fac un cantecel dulce pe o tesatura atat de dureroasa ca cea din film.”

Acuma, intamplator, am dat peste secventa de care ne vorbea. In care apare “leaganul”- patut din copilaria mea. Ce mi-a trezit amintirea asta teribila din Leaganul de copii al lui tanti M., cu nevoia de dragoste ca un cilindru de aer puternic care iti aspira cugetul, durerea, sufletul farami.

Si toata partea cu accentul in catalana e ca sa pun filmul in care le cantam aceeasi melodie copiilor, acum un an si ceva.

Indiferenta/ignoranta la povestea aflata ulterior, cu tonul, vocea, cuvintele Elvirei, cu pronuntia ei unica. Si copiii mei. E un film pentru noi, ca sa nu uitam tempo-ul. Imi cer scuze pentru didactica situatiei/tonului, e ca si cum l-as fi notat intr-un carnetel, cu norocul fara de pret ca fiica-mea il leagana pe frate-su in scranci. Deja mi se pare preistorie, ii vad atat de mici pe amandoi, si e din 2010 la sfarsit.

De sezon

Vazand dramele pe care le traieste frate-su cu gradinita, fata, catre mine: Mama, eu de ce n-am mers la gradinita?

*

[e] continua sa fie egal cu [a]:
Se bat pe o moneda de cinci bani.
Il trimit pe baiat sa-i ceara un euro lui taica-sau.
Tinta catre el: Papa, da-mi un Auro!
Am auzit la doamne care inca traiesc in era pesetei (eu n-am cunoscut-o decat ca charm la bratara) ebros, leuros in loc de euro.
Auro vine sa le tina companie astor doi termeni minunati.

*
Seara, dupa ce ma bazaie la cap sa mergem in patul nostru, si eu il duc cu povestile ca acuma mergem, poate-poate doarme cu fetele si ma repar de torticolis daca nu trage de mine, la vreo ora asa de insistenta, se da jos convins: "Pues ma duc eu". Si o taie.

*

Dupa ce a balotat vreo cinci sarmale: Mama, am burta mare.

*

Sora-sa: Mama, tu de ce stii tot?

Nu stiu tot.

Stii mai mult ca papa.

*

Pe douazeci ianuarie face aceeasi varsta la care sora lui a avut un fratior.

In ziua aceea ea a crescut cu totul dintr-odata, ochii, manutele, urechiusele, ea toata.

Imi inchipui ca o vedeam "mare" daca am avut inconstienta sa consideram ca o sa putem cu doi mici.

Azi ma uit la el si il vad mic, ma intreb cum de o vedeam pe ea mare.

Si ceilalti spun la fel, ca era asa de mica. E mic.

Uneori ma gandesc ca poate nu-si da jos de tot dodotul/pampersul fiindca simte ca iubesc sa-l schimb.

Pe de alta parte simt ca se face mare caci uneori, cand face cate-o traznaie, ne spune ridicand din umeri ghemuit: es que eu sunt mic.

Sunt stresat

Am auzit de cateva ori fraza asta, in formulari usor variabile: in ziua de azi ne nastem stresati/ asta e stresat de cand s-a nascut/ X s-a nascut stresat.

Traduc in continuare ce intelege o moasa prin stres perinatal:

Cand se spune: bebelusul se streseaza, nu se simte bine, trebuie scos de urgenta, printre cauze pot fi si urmatoarele, enumerate cu totul "intamplator si aleatoriu":

- eliberarea de adrenalina y cortizol din partea mamei (din cauza absentei intimitatii, a modului in care e tratata, a frigului din camera, a luminilor puternice, a foamei sau a setei, a faptului de a se simti judecata, observata, de a nu se simti in siguranta si insotita);

- micsorarea  cantitatii de sange (si oxigen) trimise spre placenta si spre fat in atunci cand gravida e intinsa pe spate;

- stres cauzat de un exces de oxitocina pe care bebelusul inca nu e pregatit sa o asume (din cauza pozitiei mamei, din cauza propriului sau moment sau maturitate fetala, sau a unei doze prea mari etc);

- impingeri fortate fara sa se astepte ca mama sa simta reflexul ejectiei fetale (o necesitate imperioasa si de necontrolat de a impinge fara sa fie nevoie sa blocheze diafragma sau sa-si tina respiratia).

De aia se streseaza unii inainte sa iasa la lumina. Nu e drept.

Vorbe de moasa intr-o conversatie privata.

Cum nu am gasit butonul "Share" m-am gandit sa va fac partase asa.

Sunt sigura ca nu s-ar supara sa stie ca am citat-o.

Potecile blogului

Sau Baietii sensibili

Ieri parca scriam despre El sastre de Lisboa, ca imi place sa-l rasfoiesc, miroase a iarba urbana.

Azi aveam deja remuscari, ca ce scriu despre asta aici.

Si vad ca a dedicat un text pozei cu fata in palton rosu: sora-sa. 

Am cautat sa il pun aici in engleza, dar nu toate intrarile le traduce in portugheza, respectiv in engleza (in chineza chiar nu m-am uitat).

Are un fotoblog tradus, dar depinzand de unde a facut poza, nu-l mai pune mereu si in celelalte doua.

Iubirea, amintirea, copilaria.

Aceleasi, mereu aceleasi.

Si cautand in engleza dau peste ultima intrare cu Priscilla.

In blogul ei (pune ancora el, stiam stiam ca e baiat,  mereu am intuit ca nu e fata), il poti vedea pe autor.

N-o sa-ti para rau, stiu eu ca nu.

FB

Cineva, cine-o fi?, mi-a trimis iar multi vizitatori via Facebook.

Poate imi trimiteti si mie un mesaj/comentariu, nu neaparat de publicat, sa ma introduceti la serata dumneavoastra. Ca vin.

Me(r)ssi.

Italian trebuia sa fii

aici

Ma incanta fetele si baietii ce apar in paginile astea.

Ce ma surprinde, cum ii gaseste de doua-trei ori pe aceiasi?

Ca aici palavragesc despre acelasi lucru, ma intelegi, din parc in baie, din baie in bucatarie si apoi in patut, dar baiatul asta calatoreste mereu. Suspect. Poate are un detector interior. Sau o camera plasata in Place Vendôme, alta in Rockefeller, una in Marais si tot asa.

Chestionar Petit Proust

Ce mi-a placut! Mi l-a trimis o prietena mama recenta:

asta

- toleranta (ca Mos Craciun e batran si uita, curcanul uscat, ce-am ras)

- intuitia (mama viseaza sa doarma si ii place ciocolata pe canapea, tata e disperat sa se joace cu trenuletul copiilor)

- limpezimea mintala (visatul la Mos Craciun, ascultatul zgomotelor)

Poveste

"J'ai même pas pensé que c'était pour les enfants.

C'était pour moi, pour moi quand j'étais enfant."

Tristetea

Intr-o buna zi o sa vina Tristetea pe Pamant si o sa arate ca baiatul pe care l-am vazut eu azi in autobuzul 24.

Mi se intampla multe in autobuz: uneori ma indragostesc de cate-o doamna octogenara: de pomponul ei, de mainile, coafura si rujul ei, de poseta si tocurile, de ea toata.

Azi am coborat cu un chef sinucigas de a fuma o tigara.

Doi frati, cel mare poate cincisprezece, saisprezece? ani, imberb, cu tunsoare gen Justin Bieber (doamne apara-ma si pazeste-ma sa se indragosteasca fata mea de corespondentul lui Justin Bieber din 2019. cuuum? 2018? nici copilaria nu mai e ce era odata)

Cel mic nu stiu cati ani sa fi avut, mi-e din ce in ce mai greu sa apreciez varsta celor din jur.

Sunt complet derutata, femeile de saizeci de ani mi se par tinere foc, cu asta iti zic tot.

Poate zece. Cu rucsac la picioare si punguta in mana, fratele lui ii ducea geaca.

Fata in fata, tot drumul, fara un cuvant.

Statea inexpresiv, ca batut cu leuca.

Un singur tic ii misca fata: ochii clipind a somn. Cat de trist. Ce sfarseala de lume.

Mi-a cazut dezumflat sufletul la picioare ca o punga din aia pe care o bubuiam.

Patern, atat de matur cum n-as fi crezut ca e in stare, cel mare ii spune aproape soptit: "Si ti-au povestit ceva?"

Zgaltaie din cap a nu.

"Cum, nu te-au intrebat ce ti-au adus regii?"

Iara nu mut.

Sfarsitul converstatiei.

L-a mai intrebat o data daca vrea sa se aseze. Nu.

Asa m-a induiosat cum cel mare ii respecta durerea, debusolarea.

Slab de inger, sa te muti dupa cum bate vantul custodiei comune.

Un copil daramat, parca era o alta planeta, nici macar in jurul propriului ax nu se invartea. Si noi aici.

Boboteaza

Anul trecut cu detalii.

Anul asta mai totul la fel, inclusiv jucariile prea multe, prea de plastic, imposibil de refuzat.

Cavalcada nu mi s-a mai parut asa magica, poate fiindca nu mai aveam pe nimeni in brate in continuu.

Un detaliu care mi-a placut ma face sa scriu aici: am mers ca in fiecare an pe 4 ianuarie seara sa dam scrisoarea pajului regesc. Noi la Plaça Rovira, am stat aproape trei ore la coada bocna.

Si abia anul asta am aflat: "Cum, nu stiai cine e pajul?"

Nu.

E domnul profesor de muzica a carui poarta de la casa e exact intre poarta imaginara de fotbal din piata si barul Valls din idem. Copiii care se joaca zilnic acolo dau de zeci de ori cu mingea in usa lui din sticla si cu gratii. Cica din cand in cand iese din casa si se burzuluieste.

O data pe an, pe 4 ianuarie, se aseaza pe tron si uita tot, se impaca maiestuos cu toti sturlubaticii care ii inmaneaza emotionati dorintele mazgalite in scrisoare. 

Asta e.

Autohton: ce ciudati sunt francezii, isi iau concediu cu doua saptamani inainte de Craciun si umplu Barcelona.

Eu: scuza-ma, problema nu e a francezilor.
E de necrezut cum aici e totul blocat pana pe 7 ianuarie.

Anul incepe dupa ce trec Regii si matura visele tuturor.

Inca ma socheaza sa vad adulti in toata firea aplecandu-se disperati dupa bombonelele pe care le arunca cei ce defileaza la cavalcada.

"Kira Leisa!"

Ce m-a emotionat azi

http://periodismohumano.com/mujer/madres.html

Nestlé

Din propunerile pentru anul viitor: nestlé fara.
Ca tot ma gandeam demult, dar nu e simplu, ca fac te miri ce si de toate: de la dulciuri pana spre apa, paine etc.

Jumatate de ora mai tarziu: am deschis o cutie cat masa de praline. De-ale lor, mi-am adus aminte sa ma uit cand deja aveam toti pumnii plini de ciocoloada.

Outlet

Stiu, l-am scris demult.
Dar e textul anului astuia, mi-e unul din cele mai dragi din toate.
Asa cum anul trecut statea inca sub carapacea de la Puenting, si anteriorul sub cea a experientei unplugged.
2012 suna minunat.

Outlet

Tot orasul e impanzit de magazine de tipul asta, esti ispitit sa intri in locuri unde valoarea produselor e derizorie.

In majoritatea cazurilor e minciuna.

In ultimii doisprezece ani am trait langa sate intregi outlet: Roubaix, Igualada, La Roca Village. Ma fascineaza. Intre altele, cladirile. Spatiile in care sunt gazduite magazinele sunt in cele trei locuri identice: nave industriale din caramida rosie cu structura vizibila, cu perimetrul dreptunghiular, ca o casa desenata in copilarie si prelungita de vreo cincizeci de ori. Peste tot, fabrici vechi din domeniul textil.

Si articolele: cosuri enorme cu boarfe valvoi, umerase elegante pe care atarna sacouri vichy din anii `70, fastuoase rochii de seara cu lucirile palite, cu paietele atarnand sau fermoarul explodat.

Petit Bateau la pret de C&A, sutien Calvin Klein la 5 euro (nu, nu sunt Kelvin Clain), Cacharel degriffé surazand amar, Ralph Lauren/Laurent/Loren (?! or fi crezand ca e amantul Sofiei) pentru domni care circula posterior vizitei cu bluza roz, vernil sau malva pe umeri si innodata pseudo-nonsalant la gat, marci sportive pentru care unii bat zeci de kilometri ca sa aleaga sube imponderale la valoare de Decathlon.

Imi plac ofilirea, decadenta, dezastrul intuit in spatele nasturilor stirbi, gaurelele rusinate, destramarea acceptata cu resemnare. Pantalonii masculini imposibili, cu pense ridicole, talia inalta, patronul prea lat si bineinteles scurti. D&G cu aspect de gagica de poligon industrial.

Imi place mirosul puternic de depozit in unele, parfum intens pentru a camufla praful colectiilor in altele, aerul care respira cifre plutind: 2002, 1991, 2008 cu accident apocaliptic (rasturnare spectaculoasa a camionului care transporta marfa, sau inundatie a magaziei unde se pastrau toate alea), 2010 scapat/dat inapoi din maini isterice de fashion victim sau de cumparatoare compulsiva cu remuscari.

E ca o vizita intr-un muzeu de moravuri contemporane: viu, sociologic si ispititor.

Totul se relativizeaza cand vezi maruntaiele vitrinelor stralucitoare din oras, e ca si cum ai intra pe usa actorilor, strabatand decorurile, locul de tigara, ciocnindu-te din intamplare cu actrita preferata in momentul unei crize de anxietate teribile, tremurand incontrolabil, in timp ce ce pudreaza obsesiv (asta e o imagine reala).

***

Inainte de a termina aruncata intr-un cos sub eticheta stigmatizanta "TARA" (defect), vezi persoana (mama) tarata, ma autodeclar in lichidare, reducere la 70% fata de valoarea initiala.

Am fost la New York, la Milano, in London, am trecut prin Paris, m-au invitat la Shanghai. Am zburat de trei ori intr-o saptamana, m-am zguduit intre alte accesorii in cate vreun camion burdusit de glamour/amour.  

Am participat la defileuri de Haute Couture, am plutit ca niciodata la Fall Winter 2006, am improvizat la defileuri alternative, am stralucit de fericire la Prêt-à-porter Spring Summer 2009, mi-am trait serile de lumina, de confetti argintii si inaltimile de pe tocuri imbatatoare de paisprezece centimetri.

M-am intalnit cu flash-urile interioare, uneori rupere de nouri si de ceruri, alteori porti lacuite in alb stralucitor deschise spre si mai multa lumina. Am invatat sa nu ma mai orbeasca, acum mi le amintesc ca pe o lumina tainica, deloc orbitoare.

Peste tot, i-am vazut pe-ai mei in the front row, mereu emotionati, uneori intrigati si de cateva ori cu gura cascata. Au venit dupa noi si inca ma minunez cum nu s-a pierdut pe drumuri niciunul niciodata, era spaima mea de la fiecare pasarela: daca asta a dezertat, daca aleilalte i s-a acrit de-atata tevatura.

Am fost pentru pruncii mei ca bluza neagra pe gat pentru Jackie Kennedy, ca pantalonii din piele pentru Kate Moss, ca un costum pe Gary Cooper.

Am stat cuminte pe un umeras intr-un loc fermecator, am fost o rochita liberty in Portobello, am fluturat la usa unui magazin minuscul du dixhuitìème arrondissement, eram un foulard tie-dye facut in Gambia, am fost o LBD pentru un corp de vis, adorat si rasfatat.

Am fost suta la suta bumbac organic si la fel de fericita cand pe eticheta scria 40% rayon, 60% nylon.

Am fost organza tremuratoare cu tiv inlacrimat din perlute dumnezeiesti, tifon bun si sincer, suman aspru si fara jumatati de masura, cateodata lycra, alteori in, am fost matase dulce, croset incalcit si dupa aia neted, cu ochiuri mari alternand cu picioruse duble, am fost blue velvet si catifea grena, voal si tul, pres din zdrente si covor de pus pe perete, cu niste bujori rosii enormi in mijlocul unui imposibil lac roz, am fost poliuretan, metacrilat, tesatura impermeabila, costum de clovn umplut cu bilute expandate, am avut capse si tinte, m-am vazut in oglinda si eram o rochie maxi cu desen psihodelic, odata am facut un patchwork aleatoriu pe o plapuma pufoasa.

Am tinut de cald, de frig sau doar de capriciu. Am fost buna la nevoie, buna la toate, de zi cu zi si pentru seara racoroasa. M-au plimbat pe malul marii, la teatru si la opera, la circ si la concert. M-au catarat pe munti ciudati, liliputani si alte dati sisifici, m-am tavalit pe pajisti secrete, m-au luat si pe mine in toate imbratisarile calde, m-au iubit si m-au ratacit.

M-am trezit ca peste noapte special pentru intrarea asta: sifonata, cu canavaua tocita, cu urme vulgare de ruj si pudra la baza gatului. Desirata, intretesuta, cu pete. Mi-a sarit tandari/ tandara cristalul Swarowski ce-mi statea pe post de busola.

Pana aici am ajuns.

Recunosc ca e vremea sa ma retrag pe alte rafturi, sa-mi reciclez compozitia si croiul pentru utilizari posterioare vremurilor de glorie deja apuse.

Tuit de Craciun

Si cum nu ma pricep sa fac tweets:

De la tren, cu copiii rupti de somn.

Baiatul imi cerea Suzuki.

Ta-su a facut greseala sa-i cada in plasa: "in trenulet nu".

Ala istet ii zice: "In trenulet nu si-n autobuz da?"

"Da".

Partea voioasa e ca dupa trenulet a trebuit sa luam autobuzul doua statii sa ajungem la timp la recitalul de Craciun de langa casa, unde mergem de cativa ani: pe strada aia unde cam la o luna jumate vecinii fac cate un hram de sezon in mijlocul strazii e un lacas de maici, care ies la lumina ulitei o data pe an, ca regele la discurs: pe 24 decembrie seara, sa cante colinzi.

I-am zis lui fecioru-meu in autobuz sa-i ceara treaba aia cui i-a promis ca da.

Si in trenulet pun colinzi ingeresti andaluze. N-am cuvinte sa va explic cum sunt, una era un remix à la Raimmstein de m-a luat cu innecatul de ras. Pentru cele ingeresti maicutele sunt bune, eu cant tot, in latina, spaniola, catalana, orice numai sa miroasa un pic a portocala si a zapada si a brad adevarat, ca atunci cand era Craciunul Craciun.

Zice sotul meu zice ca intr-un an a vazut o maicuta fumand la recital, intr-o pauza.

Nu ma mai mira nimic.

Ieri ne plimbam si dam peste o expozitie spontana de caganers, in spatele unei vitrine oarecare.

Asta e. Nu incapeau pe o singura platforma, au pus doua.

Combinatia castellers-caganers (prima poza, stanga) e 200% catalana. Asta o pun pentru baiatul pasionat de tematica asta, al mamicii aleia care citeste blogul. Si un pic ca sa nu para ca exagerez cu aluziile scatologice. Aici e asa.

Naître enchantée

http://magalidieux.free.fr/page_naitre/video_naitre.html

Stima si respectul

Acuma, ca s-a mai linistit cu parazitii corporali de toate felurile (aer, epiderma, pamant), revin cu ale mele.

Am vazut cu totul intamplator un video care se vroia o poveste idilica despre o nastere naturala la noi, intr-un loc recunoscut drept respectuos.

Ce sa zic, ca ma abtin?
Cred ca am imbatranit destul ca sa mai incerc sa fiu neutra ipocrita.

Ce am vazut  nu mi s-a parut deloc o persoana in apele ei (daca asta e o expresie potrivita pentru o femeie in travaliu). Toata grena, indrumata didactic cand sa impinga in apnee, nici nu m-am putut uita la ea de nervii mei. Cred ca era sub anestezie, dar asta nu e o scuza pentru tipul de asistare la nastere primit.

Modul in care suntem tratati/tratate e foarte personal, ceea ce cuiva i se pare decent sau permis, mie, in acelasi context cultural, mi se poate parea o insulta.

Am citit nu mai retin unde ca fete care au vazut video-ul de la Pentru sensibili nu il calificau drept relativ normal, in sensul ca acolo nimeni nu ii zice aleia "nu te plange, atunci cand il faceai nu zbierai asa" sau alti brontobalauri din astia care se auzeau prin spitalele comuniste.

Acum cateva zile am preluat un video al lui Ibone Olza. La un moment dat spune ca unele femei incep sa simta o insatisfactie personala fata de cand au nascut abia la un timp dupa eveniment. Pana la saptamani, luni sau chiar ani de zile dupa, totul pare a fi normal, ca apoi din senin la unele sa inceapa sa se aprinda stecleli de regrete, dezacorduri, nelamuriri (de ce mi s-a facut asta, care la inceput mi se parea util, de ce i-am multumit asa recunoscatoare macelarului aluia care mi-a dat cadou o broderie baroca s-o tin minte pe toata viata).

Nu zic sa ne luam in dinti cu nimeni, mai ales in situatia-pozitia aia, doar ca orice se face ar trebui sa aiba o explicatie minima, o informare fata de femeia care naste:

• uite, papusa, cu andreaua asta de juma'de metru o sa-ti perforez sacul amniotic, e pentru binele tau
• acuma o sa ma sui cu cotul peste coastele tale si ma trantesc din susul tavanului*, de la inaltimea mea de profesionist, poate reusim sa coboram rostogol lenesul asta mic
• in urmatoarele clipe fac o taietura rapida, sa nu sufere tocmai acum pe ultima suta de metri

Din astea. Nu continui ca incep sa simt cosul pieptului fara aer.

Din aceeasi categorie: sa indopi cu mancare un bebelus. Am vazut de nenumarate ori cate-o bunica infoiata ca o pauneasa cu un sugar la semi-orizontala, pe o banca in parc, indopandu-i iogurtel sau pireuas sau te miri ce peltea gretoasa.

E violent.

Sa obligi un batran sa se alimenteze prin aproape aceeasi metoda.
Singura diferenta e ca nu mai poti sa-l tii pe genunchii tai intins. In schimb il poti lega (pentru siguranta lui, bineinteles), il poti sustine/bloca la orizontala.
Sta in pat si e indopat cu paiul cu preperate lichide hiperproteice.

Reteta de longevitate intra muros garantata: un nonagenar intr-un azil e o mina de aur, multi dintre ei se invioreaza teribil odata intrati. Odata o sa scriu despre asta.

In azile, gradinite si saloane de travaliu au loc uneori (rareori?) holocausturi la scala intima.
Ce hazliu: cei mai fragili si neprotejati de pe lume: copiii, batranii si femeile in litotomie.

Se cheama violenta.

Ce mi se pare mie violent in toata tarasenia asta:

- sa fie lume multa. "trei e multitudine"

- sa fiu infantilizata. Da, obstetricianul esti tu, dar aici nu suntem la un fenomen chirurgic in care eu sunt avion cu domeniul.

- sa fiu legata de maini/picioare. Nu mi s-a intamplat, dar cred ca m-ar fi frant si mai tare. Am prietene care au trecut prin asta si spun ca e la fel ca restul: razuratul, clisma, ignorarea intrebarilor, ironia rece.

- luatul cu farasul. Nu suport sa fiu grabita, desi grabesc si agit in jur, e un defect tampit.

Am cunoscut o fata care se ocupa cu exercitii de focalizare a privirii fata de propriul corp. Suna extraterestru, e cea cu care am incercat sa intelegem pe unde si ce se intampla in timpul si dupa.

Ca anecdota: ne-a explicat un exercitiu post-natal care inca ma induioseaza prin delicatetea lui.

La cerere detaliez. Poate privat, aici nu stiu daca l-as transcrie.

De cand am inteles ce zicea mi-am promis sa nu-i gabesc pe cei dragi cand sunt ocupati cu functiile biologice.

Zicea fata asta: corpurile straine parasesc singure organismul nostru, fara vreun efort special.

Ca o aschie pe care ai agatat-o sub piele, la un moment dat s-ar desprinde singura. Asta e o ilustrare aiurea de-a mea.

Asa si copilul: M. Odent spune ca exista un reflex, se cheama al ejectiei fetale.
Fara sa faci nimic, prin forta situatiei, se intampla.

Asta ar fi cam ca luna de pe cer,  in realitate vreau doar sa spun ca sa impui un ritm de adult/obstetrician in halat scrobit fara alte griji in ziua respectiva decat propriul timp liber si buzunarul plin unei femei aflata in cea mai laborioasa situatie din viata ei e totusi violent, nejustificat, ireverentios.

Asta e violenta.


* Manevra se numeste a lui Kristeller, e catalogata de OMS drept nerecomandata si periculoasa; e interzisa in multe tari ca practica obstetrica. Inainte de o accepta, informeaza-te bine asupra riscurilor pe care le presupune. Cunosc vreo doua gravide care au reusit sa se burzuluiasca asistentei cracanate cu curul pe burta la infaptuirea ei.

Cu minuscule

Din categoria lucrurile mâtzâtzele - sunt indragostita de:

Vacanta de Craciun

Incepe azi, pana pe noua ianuarie.

Ieri l-am dus ultima zi pe baiat la gradinita, ca azi am mers la aeroport si pentru trei sferturi de ceas cat merge el mai mult ma-ncurca.

Azi a fost si "serbarea" fetei. La scoala ei nu se fac spectacole cu zane/fulgusori de nea cu rochite din atlas stralucitor cu tul sidefiu pe deasupra si tiv de beteala argintie, exact-exact ca aia pe care o aveam eu cand eram la gradinita.

Ci fiecare nivel de clase (din grupa mica pana in clasa a sasea) fredoneaza cate doua cantece, care impreuna infiripa un concert de Craciun. Optsprezece cantecele, scurte si eficiente ca dialogurile catalane. La alte scoli publice si private se fac spectacole si piese de teatru.

In dimineata de ieri m-am indeletnicit sa vizitez magazinele care apartin Asociatiei Comerciantilor din Gran de Gracia ca sa rog frumos sa-mi dea bilete pentru trenul miniatural care trece pe strada omonima intre 15 decembrie si 5 ianuarie.

Ca vacanta e lunga si pe copii ii fascineaza mijloacele de transport liliputane. Na, daca nu avem zapada, saniute, nevoie de manusi si alte accesorii zapezelnice, asta o sa-mi salveze aptitudinile de animatoare din urmatoarele zile.
Impreuna cu alte vizite, unele cu specific scatologic inexplicabil: caga-tió, expozitie de pessebre viu (facut de oameni in toata firea) cu caganer (cacaciosul de care va povesteam) inclus.

Gran de Gracia e ulita principala a cartierului meu, cand se termina - undeva pe langa Casa Fuster - se transforma in Passeig de Gracia.

Cu ocazia asta am descoperit ca unii sunt amabili (marea majoritate), altii sunt zgarciti (doamna aia care vinde elastic, papiote, macrame-uri si acusoare e o scartza de cucoana), unii mi-au zis ca se dau doar daca faci cumparaturi acolo (mi se pare normal dar ne cunoastem de ceva anisori) si sunt sigura ca tanti aia care mi-a dat 8 (opt!) bilete si-aduce aminte de mine de pe vremurile cand imi cumparam de la ea pantofiori si alti conduri ciudati si ispititori. Unul (trebuia sa apara si istetul asta) mi-a cerut un euro pe bilet. Vreau sa zic ca am de gand sa ma plang.

La intoarcere din aeroport am dat o tura cu trenuletul cu baiatul, ca inca bocea cu lacrimi de crocodil ca vroia si el in avion. La despartire de cei dragi astia mici au reactie intarziata, ca atunci cand saluta zece metri dupa ce s-au incrucisat cu persoana de salutat: nu-si dau seama ce e aia despartire, pupic, emotia celuilalt, decat minute mai tarziu. Si tine-te de plans o tura.

Am vazut in aeroport ceva ce m-a surprins, n-am fost atenta pana acum daca exista deja: in WC, deasupra cutiei rotunde pentru hartie igienica e un container din plastic galben, ca un borcan de castraveti murati pus invers, pe care scrie: dedicat exclusiv seringilor si acelor utilizate. Primul gand a fost ala, dupa aia mi-am zis ca poate e pentru diabetici etc. Desi, daca as fi in tratament injectabil, nu cred ca as alege locul ala ca fiind cel mai adecvat.

Mergem la tren o tura.

Amprenta

Vreau sa scriu pentru cand o sa am un adolescent care o sa se indragosteasca de orice salcie plangatoare/trecatoare ca demult, de mai bine de un an, stiu perfect ce tip de fata ii place baiatului meu.

Asa cum am exact stantat in memorie primul barbat de care m-am indragostit (poate nu aveam doi ani), am clar in cap si baietelul meu in suflet ca il atrag electric fetele frumoase foc, cu pielea maslinie si parul carliontat.

De obicei ne intalnim cu ele in autobuz, situatia cea mai surprinzatoare a fost cand ne intorceam odata de la muzica, s-a lasat cu chiote adevarate din partea lui, clipit din gene incondeiate din a ei si ascuns dupa mine (ea statea in spatele nostru).

L-am vazut imbujorat, emotionat si incapabil sa o priveasca mai mult de o fractiune de secunda.

Astia mici au o notiune foarte clara despre bunatate si frumusete: Mariana (educatoarea e buna), Y (cea care ii ajuta sa manance si sa doarma, cu care el inca nu are de-a face) nu e buna.

Asta e adevarat, multe mame spun ca nu e dulce.

In schimb, educatoarea Z, care vine uneori cand a lui lipseste si de care mie imi place mult, e urata.

Cred ca nu ii place fizic. In afara de faptul ca nu e un referent, a venit doar in trei randuri.

Cand vine ea, se lipeste de directoarea gradinitei si o insoteste peste tot, sigur fiindca ma vede zilnic saludand-o, e o femeie buna ca o mama si ne-a permis sa venim doar un ragaz pana acum la gradinita.

Ii spun azi ca mie imi place de Z, ca e buna si frumoasa.

Nu. Nu-i buna. E urata.

Aha. Mariana e frumoasa?

Pauza. E...buna.

Am ramas muta.

Cum a stiut sa imi aduca aminte de asta, fara sa spuna celalalt adevar.

Mama plange mereu cand isi aminteste de o mama urata urata, cea mai urata femeie pe care a vazut-o vreodata. Era la Alimentara (povestea e din anii '80) cu baietelul ei, care o privea ca si cum ar fi fost Zana Zanelor. Zice maicuta ca pentru copii, mama e cea mai frumoasa. Si cea mai buna.

Poate ma lamuriti va rog

Azi a dat cineva un link de aici, intrarea aia cu Pentru sensibili nu, si am primit o groaza de vizite.
Imi ziceti si mie va rog cine mi-a oferit atatia cititori?
Multumesc

*

http://www.youtube.com/watch?v=W565rNayzwA

Pentru cand o sa am vreme sa ma uit. Nu vreau sa-l pierd.

Baduchioasele si puricoasele 2

Azi: rapanosii si râiosii

Nici nu stiu cum sa scriu. Nu, nu e gluma.

Acum vreo doua luni o mama imi arata la cafea coatele lui fecioru-sau, din cealalta grupa mare. Imi aduc aminte perfect ce-am vazut, avea ca niste cercuri pe sub piele in jurul cotului , ca si cum ar fi avut ata aia pe care noi o numeam bouclé. Ce nu-mi aduc aminte e daca l-am atins. Doctorul la care am fost saptamana asta pentru o paranoia de-a mea mi-a zis ca daca m-as fi molipsit m-ar manca pielea peste tot.

De aproape trei luni de zile il poarta de urgenta pe la medici, cu diagnostic din doua spitale de dermatita atopica si tratament corespunzator. Saptamana asta se duc iar ca se urca pe pereti de mancarime, de data asta la circa. O doctorita pe care n-o poate vedea nimeni caci numai normala nu e: "Asta-i raie".

Directoarea scolii a instiintat toti parintii, vreo patru sute cincizeci de familii.

Din ce povestesc pare o scoala-ghetou si nu e deloc asa, dimpotriva.

Apropo, tratamentul e acelasi: paduchi - permetrina 1%, raie - permetrina 100%.

Nu cobesc, dar cica si pe Y il cam mananca pielea.

Mamica lui inca nu a  avut vreme sa-l duca la doctor, ca au fost plecati cateva zile intr-un parc de distractii infantil, in alta tara. Cine stie cu cati Minnie si Mickey s-o fi imbratisat si pe-acolo.

Ma gandesc sa schimb numele blogului in 

"Gandacul puturos si alte colonii corporale de musafiri"

Subtitlu: Invitam tot noi la soalacrem

Ce-mi lumineaza ziua

In autobuz, ma pupa si ma puuuupa de ametesc. Ma ia de obraji, imi descopera cerceii, nu mai purtam de vreo sase ani. Imi zice neincrezator: "T'has punxat; t'has punxat." [puntchat] (te-ai intepat).

*

Noua dimineata, pe strada, las in urma pe cineva care suna la interfon, se aude din casa o splendida voce cantata, teatrala: "Holaaaa!"

Raspuns de jos cu una sparta, masculino-tunatoare: "Hola, churrrri!" (scumpete, papusa, iubire)

Cred sincer ca jucau un act. Nu m-am intors, dar daca as fi facut-o si tipul ar fi fost imbracat in Lup sau in orice alt costum deghizat, nu m-ar fi mirat.

*

Nu stiu ce personaje fantastice sunt raspandite prin scoala fetei.

Ne zice aseara ca una e floare, alta politist, alta "estratenestru".

Cacaciosul

Nu beau, nu ma droghez. Cand iti vine sa te alienezi un pic, fotbalul poate fi alegerea potrivita.

Azi scriu despre cultura. Cultura populara. Doua detalii cu care coincid punctual si pe care nu mi-e usor, nici greu sa le inteleg. Sunt aici ca o axioma, apartin locului in care traiesc.

Sunt afonica, mi-am facut de cap la un Madrid-Barça. Cum baiatul a crescut, mi-am zis ca anul asta imi pot permite sa dispar si eu la ora serii. Cand dau sa ies pe usa, sare din pat: "eu vreau sa dorm cu tu". Sora-sa rade de el: Esti mare, ce rusine ca vrei cu mama! (asta de unde-o mai fi scos-o?)

Ma descalt, il adorm; douascinci de minute dupa ceasul din stanga-susul ecranului (l-au dat si la televizor), se termina prima repriza. Nu-i nimic, ajung inainte sa inceapa a doua, sperand sa fi reusit sa-mi tina barbatul locul rezervat cu mai bine de doua saptamani inainte. Aici e asa: pana si la bar, ca sa vezi un meci important, trebuie sa faci rezervare de loc. Acum un an, la finala de la Champions, n-a mai gasit in locul unde merge, si am mers la El Abuelo: aici.

Ma asez, tine mortis sa stau la capatul mesei, pe unde trece chelnerul, eu nu si nu. Se ridica sa ceara berea. Langa mine apare un flacau: "Hait, mi s-a schimbat vecinul de masa. Fain! Vezi ca de-acuma la goluri ma imbratisez cu tine" Aha.

Mi-a povestit de-atatea ori de barul asta si n-am ajuns pana acum. Si pe deasupra e deja 1-1. Ailalti au dat gol in minutul unu de joc (joaca in Madrid), asa ca am pierdut toata tensiunea.

1-2. Nu se astepta nimeni, sar toti de pe scaune impinsi ca de arc. Chiuie, arunca in aer te miri ce, e frumos de mori. Barmanul baga imnul, stiam de asta, trambitele celor ce stau in picioare in spate acopera tot. Se imbratiseaza cam ca la biserica la pocaiti, cu doua etaje mai efuziv.

Continua. Ma uit la randurile de mese din fata, primele trei sunt ocupate de doamne si respectivii lor domni, toti peste 65 de ani, ele cu coafurile proaspat tapate, nemiscate ca niste zeite blau-grana. Imi zice sotul ca nu lipsesc nicicand, nici la cel mai insipid meci pe care-l joaca Barça. Trebuia sa le fi facut o poza.

Strig si eu la genunchii in coaste, caderile teatrale, capriciile amuzante ale arbitrului, cantecele asistentei, incerc sa inteleg ce debiteaza, numai lucruri frumoase despre Pepe, Mou, CR7... E relaxant ca niste chiote peste munti si vai, ies de-acolo ca dupa un hammam exfoliant, doar ca fara voce si cu urechile tiuind.

Astia din fotbal au un discurs fascinant: antrenorii ar putea baga o caseta cu mereu aceeasi declaratie pentru presa, de fiecare data cand trebuie sa dea una: "fotbalul e asa, rivalul e bun, azi se pierde maine se castiga, privim inainte", o bijuterie.

Mourinho nu, el e special: au inceput sa dea si la tv discursurile lui dinainte si de dupa meciuri. Face circ, mimica de milioane, se comporta (si mai) infantil, amesteca foneme portugheze cu gesturi italienesti si ranchiuni vechi, e patetic si induioseaza, te face sa razi si sa te crucesti.

Celalalt. Aia ma doare pe mine. Guardiola e catalan, din aia pe care eu nu-i pot intelege. Ca pe monosilabicele mele. Oricum, cu mult inainte sa vina el, cand abia ajunsesem aici, pura intuitie mi-a soptit sa nu ma bag in supa asta: ma uit la astia cu Barça complet dinafara, n-o sa simt nicicand ca sunt de-ai mei, cred ca nici de-ar juca fecioru-meu in FCB, la astia mari zic, nu la juniori. Sunt asa infocati, toti, ca n-are rost sa fac si eu galerie.

Am racnit din motivele mele la meci: fiindca nu-mi plac masajele din saloanele de estetica, fiindca traiesc la nivelul marii si ca sa gasesc vai peste munti e drum lung, fiindca adrenalina jos e buna etc.

De cand l-au facut antrenor nu intelegeam nimic din ce spunea, imi aminteste partenerul meu ca ma refeream la el ca fiind "taran". Asa e, are profilul catalanului tipic. In primul rand nu intelegeam cum musca vorbele, dupa aia nu pricepeam ce zice cu tonul ala.

Cu anii am invatat sa-l ascult, sa-mi placa de cum stie sa vorbeasca de fiecare jucator in parte, cum indulceste tonul ziaristilor, cum ii face pe toti mai buni, cum e un model educativ.

Cred ca invatatoarele si educatoarele ar putea fura de la el arta de a vorbi asa de puii de sub aripa, bucuria si bunatatea pe care o trezeste in ceilalti. Na, pare stupid, dar la nivel cultural asta face la fel de mult ca un Punset.

Ce me exaspereaza la Guardiola, prin extensie la catalani: modestia asta crunta. Masura in tot, incepand cu vorbele. Castiga continuu, de nu stiu cati ani incoace, sunt probabil cei mai buni, si vorbeste mereu lineal, cu un semi-ton retinut: "Ssii, am castigat, suntem bucurosi, dar sa nu dormim pe noi."

Prudenta, aia ma omoara.

Haina de costum prea stramta, camasa prea cambrata, pantalonii prea stramti, paltonul prea stramt, reverele de la pardesiu prea inguste, cravata prea ingustuta, modestia prea stramta.

Si gestul cel mai generos al soacra-mii a fost nu demult, cand a castigat Barça 5-0, tot la un meci cu Madridul.
La fel de prudent, antrenorul vorbea de parca mergea pe spini.
Familia: "E extraordinar, cata modestie!"

Soacra-mea, la fel de laconica ca toate, arunca: "Modestia. Aia catalana. Falsa modestie".
De-atunci am inceput sa pot sa-l ascult si sa-l mai si inteleg mai bine pe Guardiola.
Ca si pe mamele celelalte.

Cacaciosul:

Am pus asta la titlu caci Guardiola ar intra in categoria cacaciosul, de altfel sunt sigura ca exista un cacacios cu figura lui (l-am gasit).

E un personaj tipic de Craciun, la fel de important ca furatul miresei la nunta la noi, de exemplu.
Mint, echivalentul la noi ar fi ca un nuntas s-o pupe pe mireasa in mijlocul ceremoniei religioase.

Reprezentarea scenei nasterii lui Iisus cred ca e un obicei catolic raspandit prin mai multe zone, n-am de gand sa caut acuma. In spaniola se cheama belén, in catalana pessebre.

Cand am venit eu aici mi-a coincis primul Craciun cu naufragiul unui vapor plin cu petrol, se numea Prestige. Coasta de nord-vest a tarii, in Galicia, s-a umplut de smoala. S-a vorbit zilnic, timp de multe luni de zile. Intre toate cuvintele aparea repetitiv si termenul percebes. E un fruct de mare care creste pe roci, de forma unei gheare foarte greu de cules si apreciat de gourmets.

Pana in ziua de azi trebuie sa fac o pauza inainte de a zice percebes sau pessebre, in subconstientul meu vin mereu impreuna.

Cand ai copii, sa aranjezi el pessebre e o indeletnicire echivalenta impodobirii bradului la noi. In el apar o gramada de personaje, animale, accesorii de staul, detalii cate vrei la scara miniaturala. Este si o piata exclusiv dedicata pieselor de pessebre, se numeste Mercat de santa Llúcia, aici se face langa catedrala si alta langa Sagrada Familia si dureaza de la inceputul lui decembrie pana la Craciun, sunt minunate.

Intre toate personajele este unul care apare numai aici, in nici o alta parte: cacaciosul.

Un taran cu un dram de iconoclastie, pe vremea cand personajele scenei Nasterii lui Iisus se faceau acasa, din lut, a facut, pe langa Iosif, Maria, Pruncul, si pe un taran in timp ce facea....

Inteleg (auto)ironia, ochiul omenesc, nota de sugubenie, atractia fata de scatologic. Banuiesc ca preotul care trecea in vizita prin casele crestinilor prin secolul XVIII n-a prea fost incantat de ce-a vazut, dar alti trei-patru vecini s-au amuzat teribil, si anul urmator in alte cateva pessebres catalane a aparut un taran cacacios in scena religioasa. Azi nu lipseste nici in cele mai serioase.

E mereu bine ascuns, si asta e o arta, nu sta la vedere ca porumbelul alb (el Eshpiritu Shanto, cum ar zice Mourinho), ca bivolita sau ca celelalte personaje.

Modestia si indrazneala.

Retinerea si nesimtirea.

Antrenorul modelic si cacaciosul sfidator.

De ce

Eram ca Mou.
Nu intelegeam por qué? doar ceilalti copii stau linistiti in carucior, in timp ce ai mei, fiecare in epoca lui, n-au stat locului nicicand.

Cinci ani mai tarziu am gasit raspunsul: fiindca accepta resemnati ca merg la gradinita.

Inca n-am vazut copil sub trei ani sa alerge bucuros, stau apatici si rumega situatia cum pot.
Cum multi merg la gradinita de la patru luni, cara dupa ei expresia aia toata ziua.
Stau tzapeni in carucior, nu fac echilibristica.

Baiatul merge doua ore. Si acum sta in carucior asa cum invidiam la celelalte.

Toxic

Am vazut reportajul asta: http://www.rtve.es/alacarta/videos/la-noche-tematica/noche-tematica-victimas-moda/1259323/.

Intuiam eu ca eticheta de bumbac organic era cam SF,  prea erau colorate piesele de imbracaminte.

Si tocmai scrisesem ca in locuri ca Primark (in Decathlon se intampla la fel, in cele boutiques de haut niveau nu mai zic) nu se specifica pe etichete fabricat in Bangladesh/Turcia/India, ca sa nu raneasca pe cel ce cumpara facandu-l sa vizualizeze vreo scena de exploatare etc.

La un moment dat in film un muncitor din India spune: "Daca te stropesti in ochi cu lichidul asta in timp ce vopsesti hainele ramai orb. Daca nu te stropesti in ochi, tot ramai orb."

Baduchioasele si puricoasele

Asta e pieptanul de cules paduchii, costa triplu comparat cu cel normal, dar scoate tot, oua inclusiv. Fata a avut o singura data in grupa mica, si sper sa nu repetam de multe ori, ca am vazut mame disperate care n-au scapat de ei timp de luni de zile. Cica fierb tot, schimba tapiteria la canapele, barbieresc barbatul, arunca palarii din fetru, rad pruncii in cap, se vopsesc cu amoniac la greu si tot degeaba. Suna a gluma dar le-am vazut plangand si cufundate in deznadejde.

Am uitat sa scriu si mi-am adus aminte tocmai in mijlocul conversatiei cu o mama de familie de paduchiosi: femeile scapa de paduchi vopsindu-se, caci amoniacul ii distruge. Ii spun de asta, imi rade in nas (eu nu m-am vopsit pana acum, asa ca habar n-am): la mine nu mai functioneaza, imi pun direct amoniac la greu.

De la scoli si gradinite primim continuu alerte apocaliptice. Cele private nu vor sa recunoasca, dar au la fel de des: 97% din ele convietuiesc ca si noi, tot timpul anului scolar.

Tratamentul e de tipul antibioticelor: cu cat iei mai mult, sau "preventiv", cu atat efectul e mai debil.
Rumurologia populara sustine ca exact companiile farmaceutice asteapta la poarta scolilor si arunca pumni de paduchi in capul copiilor, la comentarii a scris o mama ca in Franta unde traieste cred exact la fel.

Este un site web care se cheama "mame contra paduchi", suna ca The People vs. Larry Flynt, si asa si e, la urma urmei!

Tu crezi ca e normal sa scriu de oxiuri si paduchi in loc de parfumuri, glamour si alte minuni care ma intereseaza?

Nu pot sa dorm ca altii fac orgii se(n)ssuale pe pielea noastra, reproducandu-se in nestire! Noaptea, cum nu. Ca de-aia e facuta, pentru petreceri.

Tratamentul contra paduchilor e bestial: ulei mineral, din ala de bebelusi, care e bun numai pentru asta: torni vineri seara jumatate de sticla in capul copilului, pui un plastic din ala de dus pe par ca sa nu pateze perna, deasupra o tichie de piscina din lycra ca sa tina bine, apoi o caciula optional, si lasi cheful asa pana dimineata, cand te trezesti cu capul plin de sufocati. Exceptie fac embrionii, pentru care repeti operatia sambata seara viitoare, adica peste opt zile. Eco, bio si respectuos cu mediul ambient, asasinat prin sufocare.

Va doresc doar vizite dorite!