In anii optzeci am fost in vizita doi ani la rand intr-un loc misterios.
Il insoteam pe tatal meu. Mi-au ramas foarte clare cateva detalii, poate si fiindca le-am trait repetate la interval asa scurt.
Simteam foarte puternic caracterul special al situatiei: nimeni nu vorbea, era ciudat si infasat in secrete, ca aerul dintr-o biserica. Nu e nevoie sa mai spun ca nimeni nu s-a gandit sa-mi explice nimic.
Vedeam prea bine ca eram impartiti: unde ma tinea tata de mana eram toti barbati.
Cred ca a fost momentul in care am fost cel mai clar de partea lor: nu intelegeam nimic din ce se intampla, eram complet debusolata, ma termina curiozitatea in legatura cu ce se intampla dincolo.
Miroseau a frig, a metal, a sosete barbatesti, a sube vesele. Mai mult de unul era fericit in ziua aia. Erau frumosi, tineri, cu expresia aia chinuito-destinsa pe care ti-o dau doua beri suspect de spumoase. Toti taraiau stangaci, teribil de incomozi, fara exceptie, trei lalele sau trei garoafe blegite.
Stateam buluc, la o coada tampita ca cele la care eram toti prea bine obisnuiti. Ce naiba se vindea dincolo?
Nimeni nu se impingea. Asta nu pricepeam, erau toti incurcati, li se taiase piuitul.
Dincolo incepea dupa o usa gri (verzuie?), cu un gemulet ca la puscarie. Mare cat un caiet mic, patrat.
La ghiseul ala halucinant apareau una dupa alta ele. Erau infricosatoare: cu parul ca de canepa, stoarse la fata, vinete-galbui. Mi se pareau mult mai batrane decat ei, cred ca erau doar lesinate de anemice. Pana a venit a noastra, moment care mi s-a sters complet din memorie, m-am invrednicit sa trag singura concluzia ca erau inchise acolo intr-o colonie de vampiri, erau fara strop de sange si vlaga in ele.
Vorbeau in perechi, in soapta, ei emotionati, ele cu un suras de pe alta lume, pareau nebune, cumva amar si dulce la un loc.
Li se vedea doar capul si partea de sus, ca niste prepeleci uscati.
Cel mai frumos lucru din toata scena mi s-au parut halatele lor: erau grena sau albastru sters, cu buline. Toate la fel, cu panza aia incrucisata pe ele.
Scriind aici imi dau seama ca acum vreun an mi-am luat o rochie imposibila cu buline doar fiindca era identica halatului din Maternitate. Panza, marimea bulinelor. Bineinteles ca n-o pot purta, dar e un detaliu lipsit de importanta.
Sigur am o poza cu ea:
Postări
si intrebarea care nu-mi da pace... totusi ce erau ele?
RăspundețiȘtergereCe sa fie! Credeam ca e atat de vizibil!
RăspundețiȘtergereFemeile de la maternitate si barbatii lor in vizita.
Si eu m-am prins tarziu, la ultimul paragraf :)
RăspundețiȘtergereMonis, fiindca intai scrisesem la inceput, dar era prea vizibil, am schimbat aseara.
RăspundețiȘtergereCe natanga sunt...Citind, am intrat in lumea aceea alegorica si m-am pierdut pe acolo gura casca...Sigur ca e vizibil!
RăspundețiȘtergereOf, ce priveliste ca de film din vremuri comuniste. Maternitatea ca o inchisoare. Mama izolata bine de restul familiei, ca intr-o inchisoare/carantina, de parca cine stie ce facuse sau ce boala avea. Povestea asa e dulce-amara asa cum foarte fain ai spus-o, dar cea cu vizita cu scoala la casa de copii e de-a dreptul sfisietoare. Cui ar fi putut sa-i vina asa o idee?
RăspundețiȘtergereinteleg atit de bine treaba cu rochia. E acolo ca si experienta, te atrage, dar te si respinge.
RăspundețiȘtergere