Tristetea

Intr-o buna zi o sa vina Tristetea pe Pamant si o sa arate ca baiatul pe care l-am vazut eu azi in autobuzul 24.

Mi se intampla multe in autobuz: uneori ma indragostesc de cate-o doamna octogenara: de pomponul ei, de mainile, coafura si rujul ei, de poseta si tocurile, de ea toata.

Azi am coborat cu un chef sinucigas de a fuma o tigara.

Doi frati, cel mare poate cincisprezece, saisprezece? ani, imberb, cu tunsoare gen Justin Bieber (doamne apara-ma si pazeste-ma sa se indragosteasca fata mea de corespondentul lui Justin Bieber din 2019. cuuum? 2018? nici copilaria nu mai e ce era odata)

Cel mic nu stiu cati ani sa fi avut, mi-e din ce in ce mai greu sa apreciez varsta celor din jur.

Sunt complet derutata, femeile de saizeci de ani mi se par tinere foc, cu asta iti zic tot.

Poate zece. Cu rucsac la picioare si punguta in mana, fratele lui ii ducea geaca.

Fata in fata, tot drumul, fara un cuvant.

Statea inexpresiv, ca batut cu leuca.

Un singur tic ii misca fata: ochii clipind a somn. Cat de trist. Ce sfarseala de lume.

Mi-a cazut dezumflat sufletul la picioare ca o punga din aia pe care o bubuiam.

Patern, atat de matur cum n-as fi crezut ca e in stare, cel mare ii spune aproape soptit: "Si ti-au povestit ceva?"

Zgaltaie din cap a nu.

"Cum, nu te-au intrebat ce ti-au adus regii?"

Iara nu mut.

Sfarsitul converstatiei.

L-a mai intrebat o data daca vrea sa se aseze. Nu.

Asa m-a induiosat cum cel mare ii respecta durerea, debusolarea.

Slab de inger, sa te muti dupa cum bate vantul custodiei comune.

Un copil daramat, parca era o alta planeta, nici macar in jurul propriului ax nu se invartea. Si noi aici.