Las' ca-ti trece 2

La gradinita baiatului pun in fiecare luna un citat in care sa dai cu fruntea dimineata.

Prin toamna era unul care imi placuse, un proverb african: "E nevoie de un trib intreg ca sa educi un singur copil." (nota: in alta viata, si un pic in asta, am fost africana)

Cel pe care-l citesc in februarie zice asa: "Ceea ce le dam azi copiilor vor da ei societatii de maine"

In fine.

In legatura cu plansul noaptea: cultural, impulsul prim e saltul.

N-as putea sa rabd nici jumate de minut un copil plangand noaptea sau ziua, cine stie cum e plansul de sugar intelege ce vreau sa spun.

Cica e facut asa ca sa nu rezisti sa-l asculti indiferent.

Nu am afinitati cu teoria conductivista aplicata la invatatul unui copil sa doarma singur, aia cu lasatul sa planga ca se obisnuieste el. M-as simti destul de prost daca as fi utilizat-o.

Cunosc cateva mame care sunt complet pro attachment parenting la al doilea sau la al treilea copil, dupa ce cu primul au facut tot gramada: lasat sa planga noaptea, separare la doua zile, serviciul reluat la 16 saptamani, vacante romantice in doi cu bebelusul de sapte luni lasat cu bunica pupacioasa timp de o saptamana, din astea.

Inteleg ca ne schimbam, crestem si ne razgandim pe masura ce ne maturizam ca parinti.

Sunt foarte fericita sa ies dintr-o cultura in care dormitul cu copiii e(ra) normalul.

Cunosc de aproape efectele parasirii nocturne din prima copilarie, nu-s deloc de invidiat.

Astea fiind spuse, sunt departe de a fi un parinte exemplar doar pe baza detaliului astuia, fac 'jdemii de greseli in alte situatii din care incerc sa ma ridic zilnic.

Nu vreau sa omit sa spun ca admir efortul parintilor care au educat dormitul copiilor in camera lor din initiativa adultului, cu respect si constanta, fara sa ajunga la situatia dezastruoasa a plansetelor. Mamele care pe langa ca alaptau, ii mai si puneau in camera lor, separat de a parintilor, cu opt luni sau un an. Cum ati facut soro? Toata stima, nu controlez asa bine reflexele semi-adormita: dat san asezata sau intinsa in alt pat, dus copil la el in camera sau in patut, nalucit prin casa ca o bezmetica.

La cat e de simplu sa stai tolanita in patul tau!

De fapt, admiratia vine si din convingerea ca tot periplul asta nocturn e complet inutil: cand creste, la un an-jumate-doi-trei, mai interzice-i tu aluia mic sa nu vina in pat la mama si la tata..

La ce ti-a fost de folos atata dresaj, daca odata cu forte de a iesi din camera lui, vine direct in pat la tine?

Inteleg ca e o singura forma sa mentii intrusul afara: convingandu-l ca dormitorul parintilor e un spatiu sacru, in care nu se intra nicicand niciodata in viata vietii de mucos! Ce trist, nu?

Pe de alta parte, teoria cu sa-l inveti sa doarma la el in pat pe principiul ca trebuie sa se obisnuiasca pentru viata cade complet: mai mult de jumate din viata se presupune ca dormim insotiti, atunci de ce ne incapatanam sa plasam singurel un suflet de om de un an, cand intre 20 si 90 de ani visam sa nu fim singuri nici cand dormim?

Concluzie: noi suntem patru in pat, si nimeni nu da nici un semn ca ar vrea sa abandoneze barca in viitorul apropiat. Sa ne adunam mi se pare momentul cel mai frumos al zilei, mai mult decat orice cina sau reuniune impaciuitoare, fiindca toti cautam, separat si impreuna, linistea.

Cei singuri fac Reiki, yoga, rugaciunea de seara. Sa zicem ca e momentul nostru de meditatie.