Doi

Noua dimineata

Fac curba dupa ce depasesc o fata cu carucior dublu cu doi bebelusi, fetita rontaie ceva, baietelul maraie,  mama arata descompusa de oboseala, e transparenta.

Pe strada noua vine spre noi un tatic cu un carucior dublu, cu doi baietei identici. El arata de parca traieste in tara lui Sictir, are cenusa stinsa in ochi. Sunt prinsa intre ei ca-n filme, si de pe margine prietena mea secreta (secreta ca nici ea nu stie ca-i prietena mea) imi clipeste din ochi sugubeata, e portareasa care spala trotuarul din fata casei de pe Santa Rosa cu dezinfectant. E o strada pietonala, se aude si mopsul spaland cimentul.

Barbatul o descopera pe tovarasa lui de carucior tandem rasarind de dupa curba si in aceeasi clipita se dezmeticeste, i se aprinde lesia-lesinul din ochi ca un chibrit plin de scantei. Arata inviorat, direct fericit. Ca altcineva o duce cel putin la fel de rau ca tine e reconfortant. Pun pariu ca mama nu si-a schimbat expresia.

*

Cu ocazia asta mi-am amintit ca acum cateva luni mi s-a parut ca-mi zaresc de la distanta o fosta colega de serviciu la o mare sarbatoare infantila. Cu un baiatel - cel care acum 6 ani era bebelus - si un carucior. O sun sa o intreb daca era ea, nu era decisa daca sa mareasca familia ultima data cand vorbisem. Raspunde sotul la numarul ei de telefon: "da' de unde, pe ea n-ai avut cum s-o vezi ca numai de sarbatoarea lui Super3 nu ne arde noua acuma, stam in casa, stai ca ti-o pasez".

Deja imi parea rau ca sunasem. "Hei, am crezut ca esti tu si vroiam sa te felicit ca ti-ai luat inima in dinti pentru al doilea!" "Multumesc, da, problema e ca au venit doi!!"

Buaa! Si mi-am adus aminte de toata paranoia ei la primul copil, atat de pretios si cautat, secretele intime ale perechii, dezamagirile, cautarile, succesul, negocierile cu medicul care vroia sa-i implanteze doi embrioni "noroc ca am insistat sa-mi puna doar unul, ce m-as fi facut cu doi."

Ca multe femei contemporane din tara asta, si-a congelat comorile pe care le saluta in fiecare zi dupa serviciu cand trecea alaturi de clinica ce-i adapostea: "Paaaa, bebelusii mei!". Era halucinant, si vazut din prezent, premonitor.

Ii zic: "De data asta ai cedat", "Iti dai seama, era ultima sansa, 40 de ani, nu am putut rezista presiunii". "Cum te simti?" "Oribil, e un cosmar totul". "Cine-ar fi crezut" "Da, de la a nu putea avea niciunul, la asta"

Mi-a fost drag mereu de ea, caci era atat de neverosimil, parea altfel totul de la inceput: datorita ei mi-am cumparat doua biberoane inainte sa fiu mama, am urmat sugestiile postnatale pe care mi le-a pregatit intr-un dosar exhaustiv, caracterizarile succinte ale asistentelor din spitalul in care a fost ea, adresele de gradinite de vizitat gravida fiind. Totul era durere si oroare in filmul ei: sarcina un cosmar, nasterea un infern, alaptatul jupuire pe carne vie, noptile iadul in trei, viata diurna o agonie.

Nu corespundea cu ce vazusem in familie si prin imprejurimi, simteam ca nu e nevoie sa simt chiar asa, uneori judecam ca nu e drept, dar o credeam ca e sincera. Pana si in ziua cand l-a adus pe baietelul ei de opt luni in vizita ma asteptam sa vina vreun Satanael in miniatura. Era un sugar normal, imaginea ei depasita de greutatea lui mi-a ramas gravata.

Bineinteles, pentru cazurile in care vrei sa-ti congelezi ovulele/embrionii, apeleaza cu toata increderea la dl. doctor Dexeus, si-a dedicat viata sa faca fericite femei ajutandu-le sa poata procrea.