Ce zicea

Cand eram mici si ceream marea cu sarea, bunica (da, tot aia) ne raspundea mereu cu o exuberanta si o promptitudine care ma inmarmureau: "O figa! Aia o sa primesti!" Si ilustra cu un gest taios, facut din trei degete.

Nu stiu ceilalti (frati, verisoare, copii de prin vecini) cam ce credeau. Eu una ramaneam fascinata de ma-doare-n-cotismul ei, de vitalitatea si hohotul de adult, uitam complet de ce-mi lipsea.

A ramas un mister timp de treizeci de ani.

Acuma ca inteleg catalana, o pricep in sfarsit.

Daca as fi inteles italiana sau engleza, inca as bajbai dupa secretul rasului ei.

cat. figa inseamna smochina

In spaniola smochina se zice higo.

Atat in sp. cat si in cat. sensul metaforic al cuvantului desemneaza organul sexual feminin, asa cum pebrots din cat. sau huevos din sp. desemneaza parte din cel masculin.

Intre arhi-cunoscuta varianta scatologica (aia de care sigur e incantat baiatul unei cititoare a blogului) si asta cu smochina, ce sa zic, o prefer pe asta. 

Topos

Ieri, urcand spre casa cu manerul de la carucior in gatlej, mi-am dat seama ca am inchis doliul dupa Plaça Rovira.

Intr-o zi ca ieri, acum un an, m-am indepartat fizic de ea. 

La urma urmei e o piata jegoasa asa cum nu pot sa-ti detaliez: dimineata e azil de batrani insorit, la amiaza e loc de brunch pentru turisti zapaciti scursi intamplator din Parcul Güell, dupa-masa e parc infantil, noaptea e terasa cu bere. Primaria o spala din an in Paste. Trec doi ametiti cu un furtun si invie mirosul de pipi canin si uman. Asta ar fi un serviciu relaxant: sa spal trotuarele orasului astuia in care nu ploua nicicand, cu presiune adevarata la apa. Sau secretara la Sf. Petru, ca nu-i dreptate pe lume, unii atat de mult si altii atat de deloc.

M-a durut ingrozitor sa ma desprind, de altfel trec zilnic desi nu e neaparat traiectoria cea mai isteata.
Inteleg perfect ca doliul si bocirea cer un timp.

Ca mai intotdeauna, nepasarea copiilor te impinge sa-ti revii: ei vor in parc, le e totuna daca e asta sau ala care-ti sipoteste tie in suflet. Asa ca de-o vreme m-au ajutat, obligandu-ma, sa mergem in alt loc. Spatios, sigur, verde, fara pericol de scapat mingea pe strada, are un singur inconvenient: e privat. Ne intalnim toata scoala la poarta, asteptand sa intre vreo mama care traieste in incinta.

*

Si ca sa nu raman eu singura nebuna din cartier, mentionez ca un regizor nelinistitor a facut in 2002 un film a carui actiune se intampla si in Plaça Rovira. Il cheama Fernando Trueba, filmul se numeste El embrujo de Shanghai (nu l-am vazut, am retinut doar cum a zis ca Rovira e unul din cele mai frumoase locuri din lume) si aici am regasit ce citisem acum aproape un deceniu: "Barcelona es una ciudad impresionante - confiesa Trueba -. Cuanto más la conoces, más te gusta. Los barrios tienen una personalidad arquitectónica y humana muy especial. Me encanta Gracia. Creo que es uno de los barrios más hermosos del mundo. Es un barrio que me gustaría que se reconstruyera y se respetara. La idea de hacerlo revivir por un momento en la película me llena de felicidad."

*

Vroiam sa insir alte locuri care m-au tinut legata:

locul tineretii la amiaza

orasul camasii de forta (proprie) si al dezintoxicarii

orasul cerului violet pana la genunchi

catunul cartilor si al teatrului

orasul singuratatii

locul ADN-ului spiralat

in ordine:

Corsica

Paris

Lille

acasa la ai mei

Timisoara

acasa la noi

HTML

De cand am scris textul ala cu gandacul care pute, cineva (presupun ca altcineva de fiecare data) gaseste  zilnic blogul meu cautand dupa expresia gandac care pute.

Nu-mi revin, nu stiam ca e un animal atat de cunoscut.
Ii multumesc si ii cer iertare ca l-a asasinat fiica-mea.

*

Acuma-mi pare rau ca n-am notat din cand in cand pe ce cai incalcite se poate ajunge aici.
Inainte de gandacul puturos aveam succes cu:

"Sunt pitic, sunt mester faur,
tu-mi dai pai, eu iti dau aur, 
Sunt viclean si jucaus
Si ma cheama... Spiridus!"

Cand eram copil imi placea mult povestea, dar de cand sunt mama mi se pune un nod in gat de fiecare data cand recit mintal:

"Mai ai o zi, o zi mai ai
Si-apoi copilul tot mi-l dai!
Mai ai: O ZI!
Hihihihi!"

Mi se pare teatru radiofonic de groaza, nu poveste la pick-up!

Ce n'est pas parce que c'est inventé que ça n'existe pas

Am fost la cinema, prima data cu ei, doi si cinci ani, desi bunica lor ma speriase: n-o sa poti cu amandoi.

Nu stiu cum, intre caldura lipicioasa si mizeria de-afara, oboseala, foamea, colegii galagiosi cu pungile lor enorme de popcorn, mazgaleala de ciocolata incleiata pe n perechi de manute, caruciorul supraincarcat cu te miri ce, ne-am trezit ca prin farmec in racoarea salii de cinema si uimirea fetei: mama, ce mare e!

In alta viata, cand mergeam la cinema, era mereu la Verdi, unul din putinele (patru-cinci) care pun filmele in V.O. Astora le e lene sa citeasca subtitlurile, asa cum le e lene sa manance fructe intregi, sau supa cu bucatele prin ea, sau sa se dea mai incolea cand treci cu baston sau carucior.

In genericul despre cinematografele minunate aparea si Bucuresti acum cativa ani, acum nu mai apare.

Imi place ca fragmentul pe care il pun e in original, vocea lui Jeanne Moreau e de nedublat.

Tara in care cresc copiii mei e pe penultimul loc in Educatie din Europa.

Invatatii care fac legile inca nu pricep, oricat ar schimba si intoarce Legea Invatamantului, de ce atat de multi adolescenti abandoneaza studiile, de ce nu ajung sa termine alea zece clase obligatorii.

Cica nu demult au inceput sa creada ca vad o lumina de explicatie logica: indicele de ratare e atat de mare intre scolari fiindca nu inteleg ce invata: nu stiu sa citeasca.

Acuma incep sa-i toace de prin grupa mijlocie cu alfabetul.

Imi inchipui ca in contextul asta, inaugurand Verdi Kids, au optat sa aleaga Kérity, un film francez despre un baietel care nu stia sa citeasca. Nu mai cunosc situatia educativa din Franta, dar sunt sigura ca analfabetismul elevilor ei are cu totul alte cauze decat cele spaniole. Fiecare cu problemele lui: aici era pana nu demult un paradis imobiliar, la ce sa citesti daca puteai sa edifici si pe plaja?

M-a emotionat animatia minunata, miscarea atat de ne-americana a imaginilor, liniile personajelor, viteza in alt tempo, povestea, tot. Am stat cu surasul pe buze si n-a fost deloc un film scurt. Dupa primele trei sferturi de ceas baiatul s-a indeletnicit cu alte treburi (schimb de scaun inaltator cu o fetita de varsta lui, cu hartuiala aferenta, curse de viteza nenumarate pe langa linia de beculete-ghid, balansat scaunul, cautat rotite, baut apa din toate sticlele familiei), dar a fost asa cum trebuia sa fie: m-am intors la cinema, cum altfel decat ca sa vad un film infantil si insotita de cine sunt indragostita.

Daca apare in zona ta si vrei sa-l vezi, cred ca varsta ideala pentru filmul asta e sase-sapte ani.

Soalacrem

Imi tot propun sa notez cuvinte pe care le vad scrise prin diverse locuri, si dupa aia le uit.

Unul citit acum cateva zile m-a facut sa ma urnesc: pe seara, astept sa se faca painea la brutarie, am lasat acasa doi copii flamanzi, mazgaliti si somnorosi, cu tatal intrunind caracteristici similare.

De dupa galantar, o eticheta imi face cu ochiul: croissan ... si de alaturi imi clipeste din gene de ciocolata: muffi.

Surasul de la apus.

*

Acum doi-trei ani, peste un loc pierdut din Catalunya profunda Cineva a decis ca e prea multa liniste. Si a trimis in doi timpi un taifun de 220 de km/h si o piata de duminica, amandoua spectaculoase si unice in zona.

Odata am vazut si o limuzina alba intrand.

Am uitat sa mentionez: azi nu scriu despre fenomene meteorologice.

Cel putin la Shaki, imi zic.

Soacra-mea, mai conectata cultural cu teritoriul, imi sugereaza ca e posibil ca unul din vanzatorii ambulanti sa iubeasca sa vina in limo la servici.

Si cu pantofii albi, desigur.

Anunt de marfa in piata: Toalla de labavo

Erau jumate-jumate sansele sa scrie corect lavabo.

De restul nu-mi aduc aminte, saptamanal vad cateva, toate irepetibile. Sa vrei nu le poti inventa.

*

Sunt sigura ca ai citit si tu in copilarie Oo, oa, oaa, si uneori oua la vanzare la tine in oras. 

Ce nu stiu daca ai vazut e minunea pe care o citeam eu pe la Cofetariile mele:

shou a la crem

show a la créme (e posibil sa mint, dar nu ma pot abtine, se scrie singura)

su a la crem

chous a la crèm

shoa la crem

choix a la creme/ crem/ crème/ créme

si relaxata, yoghinica: "sualacrem", sunt sigura ca purta ghilimele.

choux à la crème

Recunosc, e greu si enervant sa se numeasca asa. Si pe deasupra nici nu erau cine stie ce. Mie imi placeau Bucuresti, Negresa, Diplomat, alea glazurate cu maro mai deschis, alea cu rafturi si etaje, cu petala ranurata de crema verde fistic din margarina pe care o dadeam deoparte langa cea roz.

Dar mai mult si mai mult mi-e dor de sase-opt fondante capsate inainte de defilare, roz-vernil-albe, bombe cu implozie orala ametitoare. Se cunoaste ca sunt in plin proces de dezintoxicare de zahar, da? Mi-as vinde ce n-am pe-un calup de ceva dulce.

Maine fac dulceata aia cruda pe care am citit-o eu pe blogul unei cititoare a blogului meu, mi s-a parut asa valurita si catifelata!

Pute/a

Asta-i de-ale baiatului. Inca nu mi-am revenit din soc.

Hai sa te spal, ai facut caca.

Nu.

Uit complet vreo juma' de ora, el da concert la microfon foarte absorbit.

Ajunge prin preajma:

Hai la dus, ca pute.

"No és puta, és caca."

Castigul

Dupa doua zile de "delegatie", tata-su isi scoate monedele de prin buzunare.

Papa, ce multi bani ai castigat zilele astea!

Sufix

In ajunul inceperii noului an scolar o instiintez, ca sa nu ne scarmanam dimineata:

Maine o sa-ti fac codite.

(aici paduchii sunt ca mucii, au toti mai tot timpul anului. Lasam copiii dimineata cu parul lins ca de vaca cu produse sperie-paduchi, si-i gasim la sfarsitul orarului cu capul valvoi)

Ea: mama, mai bine imi faci niste trenute.

(cat. trena = codita impletita)

*

La iesire de la gradinita, pe strada: mama, am vazut pe jos o clama ca aia negruta a mea.

*

Vara trecuta au plantat doi maslini cat palma. Ii admira bucuroasa in vacanta, au facut si masline.
Mama, tu-ti aduci aminte cand am plantat arbrutzele astea?

Feminin

Seara, la ora baii: mama, tu mirosi un pic a bunica, nu?

Gandurile

  In drum spre metrou:

- Mama, cand o sa fiu mare o sa am si eu copii?

- Ihi. Tu vrei sa ai copii?

- Da.

- Fetita sau baietel?

(In secunda aia m-am gandit ca raspunde baietel, asa ca sa simt si mai acut cat e de geloasa pe frate-su)

- Mmmm...fetita si fetita.

(Na-ti-o)

- Ce frumos.

Ajungem la usa liftului ca sa coboram in metrou, o iau niste dubii crancene:

- Aaaaaa, dar eu n-o sa fac ca tine cu tzatza, aaaaa.... nu stiu, fiindca n-o sa pot la toate odata, ahaa.... intai se naste una, dupa aia cealalalta.

Seara: Mama, nu mai incap in canapea.

- Ai crescut.

- Es que eu nu vreiam sa cresc, eu vreau sa fiu copil fiindca mie imi place mult sa fiu copil, cand o sa fiu mare n-o sa mai pot sa ma uit la Tom si Jerry (din canapea se uita la Tom si Jerry).

- Baaa, o sa poti, uite papa si bunica se uita.

- Da, dar eu cred ca o sa-mi placa mai mult Noticiele (cat. Noticies = Stirile, ea articuleaza substantivele din catalana in romaneste cand vorbeste cu mine, de genul: noiul (baiatul) ala face colectie de monstri)

M-a cam lasat fara replica, eu gandul asta cu cat sunt de plictisitori adultii ca se uita la stiri cred ca l-am avut undeva intre 12 si 14 ani.

Hm, poate fiindca pana atunci nu se uitau la stiri, aveam 14 ani in '89.

Isi continua nelinistile nocturne:

- Falta (= Mai e) mult pana o sa fiu mama si papa?

- Da.

- Es que imi place sa fiu copil, nu vreau sa fiu mare.

- Pai esti copil.

- Tie nu-ti pare rau ca esti mare?

- Nu, ma simt bine asa.

- De ce?

- Fiindca va am pe voi, sunt bine in familie.

- Tu incapi in canapea?

- Da.

***

In autobuz, se pocnesc, musca, imping si canta de duduie tot.

Zboara parul ei pe papucii mei, o trage de cap si dupa aia ma priveste pe sub pleoape cu manuta plina de fire. Nu mai reusesc sa ii linistesc cu nimic, inainte le ziceam ca ne da afara soferul, acuma ii doare-n cot.

Incerc s-o distrag pe ea, o indemn sa-i spuna lui frate-su cum e la gradinita.

Il ia de obraji si ii repeta amenintator: Fara mama, eh? Fara mama!

Mi-a inghetat sangele-n vine. Sinteza perfecta.

Ma fascineaza tesatura catalana din fata mea.

Atat de laconica, de eficienta.

Nu bate campii, nu divagheaza, nu are dubii.

***

La tara, gaseste un gandac rotund si verde, i se spune ca e un gandac puturos, pute daca-l omoara - cati or fi facut asta ca sa ajunga sa aiba un astfel de nume oficial. Il omoara. Nu ma bag, a fost aproape impinsa la actiune.

Seara. Ii spun ca pe gandacul ala mic il asteptau papa si mama lui, saracii, si ca nici acuma n-a ajuns acasa. Se emotioneaza, si justifica: mama, dar era mic si urat si de aia l-am omorat.

La cat e de greu sa ridici un copil la nivelul ierbii, ca sa-l auzi cu ganduri hitleriste.

Ii explic cum pot cu forta, uratenia si micimea, caci imboldul prim era sa tai in carne: daca ar exista monstrii cu adevarat, ti-ar placea sa te hmhm finca finca esti mica si urata?

Dar na. Se facuse noapte si nu-mi cadea bine in momentul ala sa ma sinucid.

Crema de maini

Am o gramada. In forme, texturi, ambalaje, gramaj, eficienta, grad de uitare si termen de expirare depasit diferite.

Una care ar fi cu adevarat utila ar fi aceea magica de facut sa dispara petele de cucoana batrana pe care le-am descoperit inca de anul trecut.

Dar aici vreau sa scriu despre altceva.

Cred ca voi fi ultima baba din Europa care va folosi inca sapunul solid. Nu pot fara el. Am grimasa aia urata fata de gelul de dus.

Imi place obiectul, solidul, rudimentarul, perfectiunea, topirea alene, lunecarea de pestiuc a pastilei de sapun. Daca renunta astia sa-l mai fabrice m-as speria teribil. Dupa starea de panica initiala m-as aduna si as face ca toate neo-bio-eco astea, sapun in casa, asa cum am vazut si amestecat si eu de copila la bunica in pomat, in cazanul enorm, cu un par de doua ori mai inalt ca mine, aplecata peste bulbucii geometrici. Sigur as gasi vreo oala electrica dispusa sa gazduiasca reteta programabila, lucruri mai ciudate se fac astazi intr-o bucatarie.

Acuma ca te-am pus in context, crema mea de maini e asta:

E cu cativa mm mai mica decat o cutie mica de chibrituri.

E minunata, nu ma satur sa ma uit la ea, s-o deschid si s-o glisez iar in ambalajul zaharisit. Miroase a trandafir dupa cum se intuieste, dar iti spun eu ca ar fi unul din ala abia itit din verdele tulpinii. E  ca o amintire din lumea piticilor: usoara, rusinoasa, volatila. 

Abia astept sa vina frigul (18º) sa pot s-o alunec pe piele. Deocamdata doar visez, am vizitat magazine in care au bagat deja cizme cu blanita, pufoaice cu blana interioara, fulare calduroase...astia-s nebuni, ca iar e vreun 70's revival prin lume nu inseamna ca trebuie sa ma amageasca in halul asta!

Si daca tot suntem la capitolul asta, vreau sa scriu, ca sa conste la dosar, o parere personala pe care imi vine s-o strig la fata locului cu pricina: Este aici un magazin (fratele cu ADN-ul mai cuconeste impletit decat Zara) in care, orice ar baga in prima zi de reduceri, se vinde tot. In prima zi. Se goleste. Intr-o zi o sa bage un kkt mare si o sa ingramadeasca toate Mrs. Smith astea sa-l cumpere, pana nu mai ramane nimic ca de-obicei.

Am un déja-vu teribil, cred ca am scris si inainte despre asta. Dar de fiecare data cand trec prin fata magazinului ma enervez singura. Fiindca mi se pare idiot (sau foarte inteligent) sa vinzi cizme de calaret pentru doamne cu pedigree care se mint intre ele ca aici va fi frig ca in Alaska.

Acuma imi pare rau sa n-am luat cu mine pastila de crema de maini prin magazinele care se incapataneaza sa anunte catastrofic toamna-iarna intr-un loc in care ma tem sa nu mi se topeasca dintr-o clipa-n alta calupul de crema de maini precum creierul sub teasta.

Alerg sa-l bag la frigider. Soponul-crema, nu creierul.

Ca doar n-oi fi vreun Anthony Hopkins in varianta feminina.

Desi...Mai bine tac.

Rabdarea

Mi se pare de un sarcasm teribil: "It is strange that the years teach us patience; that the shorter our time, the greater our capacity for waiting." Elizabeth Taylor

Intre "acuma-acuma" al copilului care nu intelege nici o explicatie oricat de logica ar fi si "azi nu, mai astept" al batranului.

Am cunoscut o batrana care astepta moartea cu speranta si se dezumfla de fiecare data cand nu venea. Respira adanc de vreo treizeci de ori pe zi, si inainte zicea: "Acuma!! acuma....aaaaaaaaah, nu...."

Paris-Dakar

Ai mei nu au prea avut obiecte tranzitionale, desi sfatul mamei cu "da-i ceva micut in mana", spre deosebire de cel cu suzeta, l-am ascultat si bine am facut.

Am observat ca ii linistesc uneori, sau ca macar ma pot desprinde mai usor fizic daca au intre gegetelele adormite un soricel minuscul, o Dora exploradora in miniatura, sau ceva construit din interzisele oua kinder (un crocodil, un pitic cu nume imposibil; chiar, cine sunt Gormitis, Marsupilami??). Si-n ziua de azi umblu cu un Bambi minunat fara codita in portofelul meu cu ruj si rimel expirate din vremuri uitate, daca l-as pierde as suferi o tura. Uneori mi-l cer unul sau alta din copii, li-l las o clipita, nu cumva sa raman eu fara el.

Am preferat sa fie atasati de san, mi-a fost foarte comod o perioada, sau de cate vreun personaj din astea cu care dormeam dupa aia toata noaptea intre coaste, in loc de ursuleti &co de plus. Nu-mi plac jucariile de plus, nu stiu de ce nu m-au atras niciodata.

Obiectul tranzitional numarul unu e sfarcul celalalt, ala neocupat. Prietenele stiu de ce.
Cineva din familia mea are si azi un tic foarte induiosator, iti atinge lobul urechii cumva in zbor, reminiscenta cetoasa a tzatzei din anul zero.

Am poze mentale cu sfarcuri cat cireasa rasucite si innodate de catre bebelusi minutiosi. Cica vine o vreme cand nu te mai deranjeaza. Nu mai retin sentimentul asta de indiferenta, mie mi-a ramas doar senzatia de intoleranta fizica, in primele luni de sarcina cu al doilea copil.

I-am interzis fetei definitiv, cred ca nu a fost nevoie sa repet, sa ma atinga la celalalt. Si poate pe-atunci a aparut si batalionul de animale si personaje liliputane. Cu baiatul am trecut direct la asta, sensibilitatea fizica intre sarcina, timp indelungat, agitatia alaptatului, tandem si toate variantele combinate mi-au semnalizat clar pana unde ma tin baierele.

M-am trezit vara asta in plin raliu: in fiecare seara un pilot vajnic imi parcurge dunele sanilor cu vreo motocicleta micuta, cu o masinuta cat aratatorul, cu un trailer de masinute din alea, un camion....stai! abia la nivelul asta mi-am dat seama de situatie, nu puteam intoarce capul, se innodasera margelele, poza era dementiala.

Ce-i asta?! Ori tzatza, ori camionul! Si atunci am primit - de desteapta ce-s - o palma suieratoare fix in nucleul maternitatii: camionul. Si-a luat distanta de siguranta si s-a trantit cu culutzul in sus in patul lui.

Inca nu am reusit sa-mi amintesc cum se numeste personajul ala din desene animate care mergea taras cu curutul in sus, ultimul din firul indian de personaje. Ca ala s-a pus in spatiul lui intim.

Un prieten imi zicea razand pe vremea fetei ca am una de ciocolata si cealalta de vanilie. Pentru mine, vara asta ramane a unui sui-generis Paris-Dakar.

Consider ca e tranzitia perfecta.
Ca nu ma vedeam, oricat ar crede unii, schimbata pe o bere sau direct pe sanii gagicii.

De cateva zile am descoperit niste ratuste din alea tipice de baie, doar ca sunt cat degetarul. Distractia a inceput cand ne-au insotit ratustele in pat: sunt fosforescente! (fraza asta suna a jocuri erotice). Tatal copiilor spune ca sunt din Fukushima. Serile de adormit pruncii par acum zone de after hours din Ibiza.

Matrix

Sheila Kitzinger seamana o gramada in tot (look, ton, vorbe) cu Oracolul.

Ce mi-a insorit lunea

Fonetica

Casi-omofoanele noastre:

la culutz la culutz: il deranja pampersul, zi-i kkt-ul si noi ii cautam armasarul prin casa)

cu culutzu: anterior mentionatul)

cuculutxo: mi-am dat seama azi la inghetata ca pronunta la fel ca astlalte doua, cucurutxo e cornetul.

*

Baiatul nu poate pronunta e, ca in: "mama, undA mArgeAm?", cu A de la gamalie.

E atat de amuzanta viata de cand ne-am dat seama de asta, incat sora-sa a inceput sa vorbeasca la fel, doar-doar i s-o mai alina gelozia.

Si noi repetam toate perlele, cand le intelegem, ca azi m-am uitat chioara la el vreo cinci minute in timp ce ma bazaia: papà, papà.

Pfui, asta-i mai tehui ca mine la prima ora a diminetii, nu vede ca-s ma-sa, de ce-mi zice papà?

Imi cerea paper, o foaie sa deseneze.

Acuma imi dau seama ca ne-am dat seama abia acum fiindca abia acum in august a inceput sa vorbeasca, fraze legat. De aceea am ajuns la concluzia parinteasca nu ca ar fi el pregatit de gradinita, ci ca acolo la gradinita au aia nevoie de el.

Nu am cuvinte sa spun cum ma socheaza iar, ca si la fata, cristalinul mental al primelor propozitii, acuratetea neurologica cu care reuseste in sfarsit sa lege ce avea de mult in cap.

Fiecare enunt e perfectiunea. Dac-as putea sa dau la Replay in ureche, cu textele lor.

Ne resemnam repetand tot ce zic, asa simplu si indeajuns.

Vanilie

Nu-i suport parfumul.

Dar ti-am gasit tricouasul aruncat, mirosind a inghetata de capsuni si vanilie, aia pe care ai mancat-o azi la doza de adult. Parca erai din neamul Marichetelor, ma uitam la voi, cealalta catalana-catalana, de ma intreb uneori ce are din mine, absorbiti de asa indeletnicire serioasa.

Nu ma pot desprinde de tricoul imbatator. Dulce, naïf, cald, mic-mic, ca-ntr-un basm.

Oare o sa va aduceti macar unul din voi aminte de dimineata asta de august ucigatoare, cadentand voiosi spre inghetata? Si de mirosul ei?

Blog

ce fac

ce-mi place

ce-mi pun

• in preajma,
• in gand, 
• in viata,
• la capatai,
• in cui,
• pe mine,
• la suflet

ce cred

hm.

Pe de o parte un blog e o forma contemporana de generozitate (atunci si doar atunci cand ai idei bune de impartit), ca grupurile de muzica ce cadorisesc pe internet melodii la care au lucrat cine stie cata vreme.

Cine ar fi zis ca lucruri atat de pretioase ajung sa fie gratis.

Pe de alta parte mi se pare ca de cand am blog prietenii (oricum foarte putini) nu mai au de ce sa ma caute. Nu ca as scrie note inteligente - eu insami sunt polisaturata de subiectul monotematic - dar ma bate uneori gandul sa-mi transform blogul in jurnal intim. Si zgarcit. Alteori ma gandesc sa scriu si de (alte) lucruri care mi-au facut viata (si) mai usoara si placuta, dar na, mai astept cumva o vorba de la tine. In viata. Sau in viata blogului.

Ca am inceput sa ma intreb daca esti tu cea care ma citeste din Doha, sau daca tu, prin intermediul D lui I, m-ai regasit si ma citesti din Islandia? din Suedia?, sau cine ma citeste din Viena, Bucuresti, Timisoara, sau din satul bunicii mele, ca doar n-o fi bunica!

Hait! De-i asa, imi auto-suprim/ lichidez/ distrug blogul ca o Medeea si incep sa ma ocup de nivelul de trai al lui barbata-miu, asa cum e datul.

Feminista

Travaliul si nasterea nu au nevoie de perfectionare.

Sunt deja perfecte.

Oricat ar speria doctorii femeile ca fara ei sunt pierdute.

Si oricat ar deranja pe cine stie cine, sarcina, nasterea, puerperiul nebun, alaptarea sunt parte importanta din sexualitatea unei femei, mai mult, sunt punctul cel mai aproape de soare din viata ei.

Maternitatea

Cand ti se propune sa scrii despre Despre nastere si despre Maternitati, ce faci, manancicaluleovaz?

Eu cred - sper - ca o femeie isi alege maternitatea in care sa nasca la fel de atent ca alte "dichisuri" feminine. Cand poate.

Pentru mine important nu era sa stau in spital ca la hotel, ci sa fiu gazduita sub un protocol care sa se apropie, daca nu sa coincida, cu forma in care visam eu inceputul. De aceea m-am spalat pe maini de clinica privata si de medicul asijderea, ala care vorbea asa frumos si  in saptamana 20 mi-a sugerat ca cel mai "sigur"  e o cezariana. Cincisprezece minute si totul perfect. Perfect pentru cine?

Mi-am duplicat dosarul cu analizele la un spital public care e muzeu modernist acum. Aveam foarte multa incredere in ei. Pe de alta parte eram foarte tanara, si n-aveam mai deloc incredere in ce era mai important: in mine.

Am aterizat mult prea devreme in maternitate, si am asteptat cu totii un travaliu inca inexistent, timp de vreo trei ture. Protocolul spitalului era de 24 de ore de provocare, imi acordasera deja cateva peste, in van.

Partea buna a interventiei de chirurgie majora prin care a venit pe lume primul copil este ca in cele cinci zile cat am stat in maternitate am inceput sa tesem cel mai frumos si intens (in toate sensurile) lucru ce mi s-a intamplat: cresterea unui pui.

M-au ajutat cum n-am cuvinte sa multumesc, mi-au aratat pozitii de pus la san pe care nu le-as fi putut imagina singura, cu burta taiata si toata buimaca. Si dezamagita. Am povestit cum m-am simtit si cine m-a ajutat.

Maternitatea pe care am ales-o pentru al doilea copil a fost casa noastra.

Am vizitat cateva prin zona, pe o raza de vreo 200 de km, si mereu am simtit ca oriunde, atentia de care aveam nevoie eu si copilul meu valora prea mult. Asteptam ceva ce foarte putine locuri imi acordau: timp.

Am contractat doua moase si un ginecolog-pompier, care nu apare decat in situatiile limita, inainte de o eventuala mutare la spital a gravidei. La intrebarea de la prima intalnire - ce vrei de la noi, am raspuns : timp, rabdare, si liniste.

Poate pare stupid pentru unii, chiar si pentru unele. Dar nu ploua cu anterior mentionatele, mai niciunde. Am avut parte de tot ce am sperat, aici detaliile.

Ce am apreciat din aceasta maternitate: intimitatea, asteptarea, prezenta continua a cuiva care stie ca ce se intampla decurge normal. Comoditatea de a nu disparea din raza de actiune a primului copil. Nu a trebuit sa ma intorc acasa, ci la noi acasa a mai venit cineva. Nu am asteptat contravizita intr-un salon, ci mi-am primit in vizita moasele care m-au insotit la nastere, in primele saptamani.

Imi asum alegerile ca fiind perfecte pentru momentele respective din viata mea.

Doi in unu/una si altul

Acum cateva zile am vrut sa notez aici doua idei despre viata intrauterina.

Una a fost cea a Teresei Forcades despre avort.

A doua trebuie s-o redau iarasi deformata, caci nu mai gasesc interviul vazut rasalaltaieri, mai mult, nici nu-mi mai aminteam cui ii apartinea. 

Era al Laurei Gutman. Am mai mentionat-o pe aici, sunt lucruri care imi plac din ce scrie, multe altele (nu doar din ce scrie) deloc. Coincidem intr-un detaliu biografic: spune jumate in gluma, jumate in serios, ca a avut o sarcina de 47 de saptamani, terminata cu un VBAC cu  Michel Odent, in faimoasa "salle sauvage" din spitalul Pithiviers.

Ideea care mi-a placut era cam asa: cu cat sarcina e mai lina, mai minunata si mai fermecatoare in viata unei femei, cu atat puerperiul e mai tumultuos, caci rasturnarea de ceruri e bulversanta.

Daca in timpul sarcinii viata bebelusului depinde de a mamei (si aici e punctul in care le-am asociat pe Teresa Forcades si Laura Gutman), daca mama e bine, fatul e bine, odata iesit in afara, viata femeii depinde de viata bebelusului.
Femeia aceea libera, inteligenta, autonoma, cu cariera profesionala, sigura de sine, lucida si autosuficienta depinde complet de ritmul nou-nascutului. Fara sa fii avertizata, e destul de delicat de rumegat.

Sper sa gasesc interviul, parafrazele mele sunt mai mereu incalcite.

Tribul

Addenda la Inainte era mai usor:

“Una sola madre no logra criar a un niño, pero 5 madres juntas logran criar a 100. Ninguna mujer debería pasar los días a solas con los niños en brazos. Es responsabilidad de nosotras reconocer que necesitamos volver a juntarnos, que si funcionamos colectivamente y dentro de circuitos femeninos, la maternidad puede resultar mucho más dulce y suave.”

Laura Gutman

O singura mama nu reuseste sa creasca un copil, dar cinci mame impreuna reusesc sa creasca o suta. Nici o femeie n-ar trebui sa-si petreaca zilele singura cu copiii in brate. E responsabilitatea noastra sa recunoastem ca avem nevoie sa ne reintalnim, ca daca functionam impreuna si in circuite feminine, maternitatea poate fi mai dulce si mai usoara.

Avort

Unele situri si forumuri de educatie, maternitate & co au mentionate in regulament cateva subiecte tabu, ca avortul sau imigratia, data fiind turnura limita pe care fara exceptie o iau toate dezbaterile pe temele de tipul acesta.

Am regasit o opinie singulara, extraradiala si mai ales surprinzatoare, cu atat mai mult cu cat apartine unei calugarite benedictine.

O puteti asculta  incepand de pe la minutul 30, in acest video, care merita auzit, chiar daca va suna chinezeste limba in care se exprima, pe baza ideii aceleia ca nu e atat de important ce se zice, cat cum:

http://www.tv3.cat/videos/1313539

Am gasit si o transcriere in spaniola a interviului, o reproduc aici:

"-Aborto, ¿qué piensa?

Aborto. Cuando hacemos referencia a esta experiencia en los EUA, a mi también me sorprendió mucho cuando fui. Encontré una sociedad, como ya lo he comentado antes, en al año 92, una sociedad polarizada por este tema. Había pro-life (todavía están) y los pro-choice, como se dice en inglés. Los pro-vida y los pro-elección. Esto se manifestaba en la calle en forma de manifestación pública, en forma de personas que tenían unas pancartas donde había fetos ensangrentados, usaban un impacto visual y emocional para poder afectar a las personas que querían hacer un aborto o pensaban más abiertamente sobre este tema, y después hubo sobretodo el asesinato de un ginecólogo que realizaba abortos y, creo, de su acompañante en el coche cuando llegaba.


Había una violencia en la calle respecto a este tema y una violencia hecha muchas veces desde invocar los principios de respeto a la vida. Esto me impresionó cuando lo vi. Yo en esos momentos pensé que esto en nuestra casa no pasaría. No he visto que aquí hayamos llegado a este extremo de polarización, de violencia, de apelar motivos emocionales para hablar de este tema pero quizás haya indicadores de que podamos ir en esta dirección.Y yo creo que esto es muy importante evitarlo.


- ¿Usted cree que si una mujer tiene toda la información necesaria y ayuda que necesita, familiar o de amistad, cree que esa mujer puede decidir si tener un hijo o no?


Aquí también he escuchado a veces el argumento que un aborto es como un homicidio. Ya …, si admitimos que el feto en formación es una persona, entonces poder decidir sobre la vida de esta persona, por criterios de conciencia por ejemplo, tener que respetar la conciencia de una madre en el momento que decide sobre la vida de este feto equivaldría a tener que respetar su decisión. Si usted decide que hace falta eliminar alguno de sus conciudadanos esto no nos gustaría a nadie, pero si usted lo decide lo tenemos que respetar, cuando hiciera esto. Yo creo que este argumento es falso por un motivo muy importante que es por la relación que se establece entre la madre y el feto es única.


Y es única porque la madre del feto depende de la madre hasta que este no es viable fuera de ella. Esta es la base para decidirlo así, tanto antropológicamente, como biológicamente, como legalmente y como moralmente; para decidir sobre considerar este caso sobre la vida del feto completamente diferente y por lo tanto no se puede comparar con otro caso “interhumano”.


La vida de cualquier conciudadano que usted desee la muerte no está unida a la suya. Usted puede sobrevivir o morir sin que otra persona viva o muera. Esta particularidad de la madre con el feto hace que podamos entender que Dios ha puesto en mano de la madre la supervivencia del feto hasta que este no es viable. Este es el respeto desde un punto de vista teológico y católico.


-Entonces la madre decidirá.


Si Dios ha puesto en manos de la madre la vida del feto, nosotros no somos nadie para quitarlo. Podemos actuar a nivel de dar soporte a muchos niveles. Creo que dicho lo dicho, este respeto, pero no al respeto o conciencia con generis, sino que yo no respetaría la conciencia de una persona que decide quitar la vida de otra, pero esto es un caso particular. Y este caso particular es desde Dios mismo que pone la vida en manos de la madre y por lo tanto tiene un trato especial."

Sursa transcrierii interviului: http://mujercristianaylatina.wordpress.com/2009/06/27/sor-teresa-forcades-justifica-el-aborto-y-afirma-que-le-gustaria-que-la-pastilla-del-dia-despues-estuviera-al-alcance-de-todas-las-mujeres/

160+90

Cei care puneti copiii mici sa doarma in camerele lor, cum faceti cand mergeti in alte locuri care nu sunt "acasa", se pun in paturi straine si dorm tun?

Noi am trecut la alta etapa, am desfacut patutul de bebelus in care oricum nu dormea nimeni, si acum stam mai bine ca acasa: 2,50 metri de pat.

Fiindca fetei ii e frica de tot. De tantari, de panza de paianjen, de umbra panzei de paianjen, de bazait de albine, de gorile, de monstri, de tavan, de perete, de dulapul din perete, de tot. Si n-am de gand s-o pun sa doarma singura intr-un loc in care eu insami eram co-protagonista de scurt-metraje comico-horror, acum cativa ani.

Ce fac

Nimic. Nu fac nimic. E prima vara, prima data de cinci ani incoace cand nu am un prunc in brate.

Nu mai are nimeni nevoie de mine, sunt autonoma, pot vopsi un gard, sau alinta un leopard.

UVA/UVB

Cati suntem, de fapt?

Baba interioara, sugarul interior, femeia exterioara, care n-are uneori nimic de-a face cu cealalta, le Birkin versus traista jigarita de paie...cati suntem in realitate?

Sugarul interior

Nu ma dau in vant dupa inghetata.

Daca vrei sa ma omori ofera-mi o cafea cu lapte, un café crème, noisette, cortado, sau orice alta combinatie de lapte cu cafea.
La un nivel superior, nici un trifásico n-am consumat niciodata, e cafeaua cu lapte si un alcool (10-20 de picaturi). Aici am mai scris despre.

Cand canicula te strange cu usa, si se uita amandoi la tine cu ochisorii arzand: gelaaaat, gelaaat, vull gelat, imi iau si eu. S-a repetat scena de vreo treizeci de ori in iulie. Si mi-am dat seama abia acum ca cer mereu cafea cu stafide (asta zic eu, ei le zic rom, e gust de cafea si rom, cu stafide).

Cafea cu rom. Inghetata. Un trifásico sub zero grade. dadada. Lapte cu cafea si rom. Brrr.
La 60ºC mi-ar da o sincopa.

Anti-inghetata mea e aia care  se lipeste de cerul gurii, incleindu-se.

Daca veniti in vizita va spun acuma unde este inghetata buna: una e langa Ramblas (locul ala urat pe care ati inteles gresit ca trebuie sa-l vizitati), cealalta e o gelaterie italiana pe care o tineau mama si fiica. De vreo trei ani s-au plictisit si au transmis secretul de generatii altor fete.
Am citit un articol despre magazinul lor: acolo inghetata n-are mai nimic de-a face cu laptele, in afara de aromele de iaurt si nu mai stiu ce, celelalte nu contin smantana, e fructe cu gheata. Atunci am inteles de ce-mi place la ele.

*

Mi-a ramas foarte vie amintirea cu mine la Straja uitandu-ma la R si la F cum beau  valuri de lapte "grrrrrrraaaaaaaas", proaspat muls, cu spuma si miros intens de vaca. Expresia mea de greata. Acru era cu totul altceva. Dar crud sau fiert, smantanit sau nesmantanit, cald, rece, glota mintala face clac!

*

Nu sunt lactivista, nu militez, nu sunt fanatica.
Nici macar neo-hippie-bio-eco nu sunt. Dimpotriva.

Undeva, alogic si din adancuri, ma doare surogatul, nu vreau sa conving pe nimeni de nimic, nu imi permit sa judec nici o alegere, nici un refuz sau abandon, sau si mai dureros, neputinta.

Doar intuiesc (si in ziua cand mi s-a luminat asta am mai imbatranit putin) de ce ma fericeste cand un nou-nascut primeste ceea ce are nevoie. Nu cealalta.

E ca o impacare peste timp, ca o sete stinsa de sugar interior. Si de adult, mama si fiica.

*

Pe tine te-au inselat, te-au imbarligat nu stiu cum comunistii, ti-au zis ca important e serviciul. Intr-un oras in care 87% din barbati lucrau intr-o uzina siderurgica si 92% din femei intr-o fabrica textila, pe tine, baftoasa ca de obicei, te-a nimerit  un serviciu chinuit si sacrificat, cu un orar imposibil si un stres ilegal astazi.

Am aflat de foarte putin timp de ce ma deranjeaza pe creier mirosul de lapte bunuc si gras de vaca.
Pe generalul cu poseta nu port ciuda, n-o sa ma crezi, pot sa inteleg.
Tu, mai buna decat toti pe care ii cunosc pe Lumea asta si pe oricare alta care poate exista, poti sa si ierti. Imi inchipui cam ce era in sufletul lui. Si in al tau...

Si n-am nimic cu laptele grrrrraaas din Bucovina, asa cum n-am nimic impotriva biberonului.

Nu fiindca as fi contra n-am preparat niciunul in astia cinci ani.

Poate doar aparte de enzima aia lipsa, alta absenta m-a impins vertical.

Nu am energia fizica sa fac ca multe din cunoscute; mi-ar placea sa fiu IBCLC.
Mi-e de-ajuns si prea-plin si daca unul, doar unul mic-mic-mic a fost "intors la tzatza" (tampita expresie si credinta), la locul lui.
Dintotdeauna, chiar copil fiind, chiar inainte sa am frati, m-au atras electric nou-nascutii.

Si desi pare fara noima, despre inghetata si cafea e din nou despre iubire.

Si-mi aduc aminte de tine ca si cum ai sta acum in fata mea, aiurita ca mine azi cand imi spui ca-s dezlanata, sa mai beau o cafea sa-mi revin.

Te vad derutata, cu tricoul leoarca, cu cescuta de cafea in mana mereu pe-un sfert cu zar albastriu, care ateriza direct la ficusul enorm.
Cu decalajul, pauzele, chinul, cum reuseai optsprezece ore cu podoaba grea, departe?
Si in vacanta aceea de vara, baiatul alergand la poarta disperat catre tine venita in vizita, sa-si ceara dreptul.

Ordinea si disciplina

Ghicitoare

Din seara aceea in care am ras atata, incepe ea mereu cu aceeasi ghicitoare (in romaneste):

Asta e o ghicitoare cu un animal care ii place mult lui E, are tachete marrons fortes si marrons fluixes si si sisi... are gatul lung.

Tata-su: hei, asa vorbesc si eu romaneste.

Mama, m-ajuti?

Are pete maro inchis si maro deschis...

Are pete maro inchis si maro deschis si are gatul lung, ce e?

Frate-su, desprinzandu-se si improscand in intuneric: una fafafa.

Saltand

Ce resort interior te face sa uiti de drumul lung, de canicula si de mania cu blestemata punctualitate pe care o au adultii, ca sa incepi sa salti usor mergand, zana mea cu codite.

Indoind genunchiul opus, sarind aproape imperceptibil pentru ceilalti, o farama de secunda intarziind pe piciorul drept, apoi pe celalalt...

Te tin de manuta si simt cum sari ca toti copiii, fara ca nimeni sa va fi invatat.
Iesim si astept sa incepi sa mergi discret hai-hui, nu-ti zic nimic si te strang de manuta, poate-poate se prinde si de mine ceva uitat.

Iti multumesc pentru rabdarea din iulie asta lung si uneori dureros, cu caruciorul refuzat in care sta mereu ca pasa-n loboda celalalt, mereu celalalt, cu iesiri fara noima pana la destinatia visata, cu ceasul pe care inca nu-l pricepi asa cum ai vrea, cu lichefierea aerului pe piele.

Te-am certat, amenintat, santajat si somat. Iesim din casa, eu plec, acuma ies, tu ramai daca vrei, nu stiu, eu trebuie s-o tai, daca e prea tarziu cand iesim n-o sa te poti juca in parc fiindca ne bate soarele-n crestet, si acum cand se termina iulie ne-am impacat, fara sa ne dam seama cum am prins in sfarsit ritmul. Ca anul trecut, ca acum doi ani, in iulie e greu de iesit afara dimineata.

Intr-o zi ma opreste o calugarita pe strada: Femeie, de ce-ai certat-o pe copila asta asa, de ce plange-n halul asta? (nu poti sa-ti inchipui cum plange, abia taraindu-se cu un vaiet lalaito-indurerat continuu de zici c-o tin pe cuie inrosite la furnal in casa)

Am facut praf intre masele dar mi-am innodat limba: Maicuta, multumesc de intrebare si ca m-ai oprit: eu n-o cert, doar ii explic iara ca pe drumul asta n-o pot pune in carucior sub frate-su, ca strada e in panta si nu pot controla traiectoria, am o tendinita continua de un an de nu ma pot pieptana si deja e rupt iar caruciorul. Si ii mai explic un lucru pe care dumneata il cunosti foarte bine: cand suntem sanatosi ne miscam in timpul zilei, daca nu ne miscam murim (da, asa de cruda sunt).
S-a uitat preacuvioasa cu ochii cat cepele la mine: ai dreptate, oamenii care stau in pat ziua sunt bolnavi pe moarte.
Ahaaa. Mai un pic si ma imbratisa la despartire, preacurata!

Si da, o pun in carucior cand imi cere si pot.

*

Si odata cu ziua ta s-a mai intamplat ceva: ai crescut dintr-o data, te-ai comportat aproape adult intr-o situatie de neinteles pentru tine. Si te-am iubit si mai mult in clipa aia, caci acum trei sau chiar cu doi ani in urma ar fi fost imposibil asa ceva, si asta numai eu pot intelege. Anestezia cu efectul ei alienant, ce lucru ciudat poate ateriza dintr-o data in viata unui copil!

*

La ora somnului pe timp de vara totul e mai lent, zi-i nesfarsit.
De aceea inventam ghicitori la hora orizontala ca sa-l chemam pe Mos Ene.

Eu: "Asta e ceva care se intampla in timp ce dormim"

Ea: "Pues visaaam" cu aer de auzi ce intrebare.

Celalalt, mai istet ca mine: "I-auzi, eu nu stiam ca tu visezi, pana acum nu mi-ai povestit niciodata si mie imi plac mult povestile visate".

Ea: "Pai uneori uit, alteori imi aduc aminte"

Deja ne straluceau ochii prin intuneric ca opt mii de licurici.

Eu: "Si ce visezi tu?"

Iara pe acelasi ton: "Pues zbooor, sau monstri"

Cu avionul?

Nu, singura.

Nu-i frumos sa tragi de limba, dar nu m-am putut abtine.

Hapiness is a bag

Asta e un mesaj de pe o geanta de la Lollipops, pe care am cautat-o degeaba pe toate paginile lor.

Vroiam doar sa nu fiu deloc originala zicand ca si eu cred ca pentru o fata o geanta e autostrada cea mai rapida catre fericire. Zi-mi ca nu-i adevarat, vorbeste-mi de orice altceva care e fericirea, o s-o tin pe a mea.

Si promit: p'asta n-o mai dau inapoi.

Nu stiu ce s-a intamplat, dintr-o data m-am simtit depasita de rosul ala atat de intens, culoare tigla se cheama aici. Ca demult parfumul ala de brocart, la care am visat ani in sir zicandu-mi: cand o sa fiu mare o sa pot spune "asta e parfumul meu", fara sa banuiesc ca viata te sipoteste pe alte carari. Ca dintr-o data, acel aer de cupru, baroc si ametitor, nu avea loc in paginile mele, mai mult, creatorul lui nici nu-si poate imagina parfumul pe care l-as merita astazi.

La urma urmei, femeia aduce un parfum dupa ea sau parfumul o taraie ca pe un accesoriu?
Cunosc o singura fata pe lumea asta capabila sa poarte unul care mi se pare imposibil, Angel de Thierry Mugler. Da, esti tu.

Cu geanta la fel. Nu vrei sa stii ce geanta duc in epoca asta, nici n-ai mai citi aici. Abia acum inteleg o situatie ce mi se parea o gluma buna: adolescenta, ma uitam la un interviu cu Jane Birkin, purta cu cos tocit impletit din paie, cu o pata de cerneala labartata pe trei sferturi din baza lui. Si Hermès ii dedicase unul din cele mai neru$inate genti.

Acum cinci ani ma uitam buimaca la o fisura ce nu anunta inca nimic. Azi, ca si atunci, nu port nici geanta decenta, nici parfum sofisticat. Doar stiu care sunt pentru mine, desi as jura ca ultimul inca nu s-a inventat. Mai caut.

Strange-ma tare

Bine, too posh to push, dar dupa aia scoate la lumina asa minune:

Vazand cocuta asta (nu te lasa amagit de aparente, peste patru ani va purta Louboutin si un ursulet de plus

asortat) mi-am adus aminte ce noroc am avut sa dau de un video cand aveam nou-nascut:

Ii multumesc moasei asteia virtuale, ca mi-a linistit feciorul in fiecare dimineata pe la patru-cinci, cand se trezea si cerea sa fie infasat.

De ce-am ras azi

Ii arat lui barbata-miu o poza cu un nou-nascut.

"Prietena ta are un extinctor in casa?"

Am stat doua secunde sa inteleg rationamentul lui.

"Poza e facuta pe holul spitalului, femeile nasc in spital."

"Ai dreptate."

In hohote am ras. Un pic si fiindca, odata zdruncinate, convingerile care pareau batute in cuie nu mai sunt atat de "normale". Exceptia (re)devine normalul.

La vie comme le café

Cand aspiratorul o sa aspire singur, masina de spalat vasele o sa spele vasele, varianta actuala a oalei minune o sa faca mancarea de capul ei (am inaugurat-o si da, functioneaza perfect: arde mancarea exact ca orice cumatra de gospodina), cand fata o sa mearga la gradinita si baiatul la idem (aia de 0-3 ani, la ultima grupa, a celor "mari"), atunci-atunci, eu ce-o sa fac pe lumea asta?

Intru in panica deja, desi o prietena mi-a zis sa nu-mi fac planuri prea mari, exact cand o sa ma ia cu remuscari o sa ia un virus unul din ei, sau amandoi, si o sa am remuscari ca de ce am avut remuscari.

O sa am timp sa fac ce-mi place cel mai mult: sa ma gandesc. Nu prea mult, nici prea serios, sa nu-mi plezneasca manicura. Oricum n-am mai facut asta, adult si individual, de vreun cincinal.

De aceea ma pregatesc pentru moment: am cautat sa-mi schimb filtrul de la cafetiera, ca sa-mi fac in ziua aceea cea mai cremoasa cafea solitara. Surpriza: firma cafetierei mele a dat faliment acum doi ani.

Vreau sa spun ca masina mea de facut cafea e piesa de muzeu. Nu e deloc o metafora, a luat mai demult un premiu de design, si fabricantul nu a schimbat nici un buton din infatisarea ei cu trecerea anilor, este perfecta. O iubesc, caci face cafeaua visata (si Tigor si-a dat seama de asta) si n-as schimba-o pe nici o Nespresso, oricat ar aparea in anuntul ei unul din cei mai frumosi barbati de pe lume (ma refer la John Malkovich).

Avantajul de a trai intr-un loc ce nu functioneaza dupa legile marilor superficii de tip Carrefour e ca sigur voi gasi filtrul prin zona (aceeasi zona in care nu demult lucra o proprietara de mercerie de peste nouazeci de ani, cu ciorapi si cheotori si bumbi bicolori de Barça, toti de aceeasi varsta cu ea), mi-a promis vanzatorul de schimburi de piese domestice (pungi de aspirator, ala clasic, nu ala care aspira singur, capace de tigai imbufnate etc) ca gaseste el. Si mi-a mai destainuit ceva, contrar doamnei pesimiste care mi-a zis ieri de faliment: oamenii astia incearca sa-si revina, o sa deschida iar fabrica. Eu il cred.

Si da, o sa-mi beau cafeaua aia in ceasca cu flori. Nu e pentru asa ceva, dar in filmul meu vine asa.

Lenea

Am fost in Parcul Güell. Iara.

Desi era zece dimineata, pruncii mei au decis ca erau lesinati de caldura si oboseala.

Aici e efectul sinceritatii lor:

Aruncatul cu sulita

Probez o rochie de zile mari intr-un magazin iesit ca dintr-un film de epoca, cu vanzatoarea pe masura: imbracata ca de opera, cu toate la locul lor: pudra-portelan, strass pe tocuri, botox cu gloss .

O bubuie curiozitatea, dupa ce a dat-o-n bara cu doua din vaporoasele propuse: "Tu ce sport faci, de ai bustul asta?"

...

Ce sa-i spun?

Pusul la san ca trasul cu arcul?

Cu asta nu vreau nicidecum sa afirm contrariul.

Legende urbane sunt pentru toate gusturile: In 2007 cand am fost la ai mei o prietena proaspat pensionara mi-a zis exact invers: "Tu esti din alea care au lapte? Ciudat. Ca astea cu sani mari nu aveti mai deloc".

Am trei prietene total plane, fara nici macar efectul buba. Cu tzatze fara.

Toate trei au pus la san cate doi copii fiecare, intensiv, prelungit si mai mult ca sigur uneori simultan (asta ultima atat copiii, cat si femeile, chiar daca nu cred se se cunoasca intre ele).

Sfarsitul povestii? Am lasat-o balta cu orice boutique si ma intorc la vechea iubire: magazinul meu coase o talie enorma fara sa ma faca sa arat si mai dezastruos decat sunt in realitate.

De ce sa ma bandajez la sani - astaaaa...cap - daca nu ma doare.

Ina May

Asta merita citit.

In linia lui "a hands off, hands out, mouth shut approach to midwifery".

Mosirea cu gura-nchisa si mainile incrucisate.

Acum cateva saptamani o prietena mi-a zis cumva indignata la video-ul cel mai tulburator pe care l-am vazut cu o nastere respectata (si am vazut cateva): Pai moasa aia ce face, nimic?!

Exact.

Ah, am mai vazut unul minunat, acum cativa ani: un documentar cu cinci locuri de pe Pamant in care cinci fiinte se nasteau. Undeva in America Latina un "mos" asista femeia si i-a zis nou-venitului, cu o tandrete pe care n-am mai intalnit-o niciunde "E frig pe lumea asta, asa-i?"

Activitatile

Am vrut sa scriu de vreo sase luni despre activitatile noastre: lunea in Sarrià, miercurea El Born, vinerea in Sant Andreu.
S-au terminat si ultimele saptamana asta, intram in vacanta.
N-am avut ragaz nici sa pun poza cu lada cu muzica.
Poate destinatarul special al pozei, care e asteptat cu mare emotie, ma va ajuta sa o putem face, in sfarsit.

Cel mai minunat e sa vezi, in afara de pruncii jucandu-se ca la cresa, cu atuul ca esti langa ei, mamele impreuna: in loc sa-ti traiesti zilele singura, cu un copil mic in brate, coincizi un ragaz cu alte femei, in exact aceeasi situatie ca tine. Momentul care ma cucereste de fiecare data: alea patru minute in care douasprezece mame strangem sute de jucarii  si le clasificam si ordonam la locul lor...fascinant.

La birou

TIC

Noile generatii vin in forta: imi surprind fata cu aparatul de fotografiat in mana, incercand sa defileze pozele tactil, ca la iPhone.

Planuri pentru vara asta: sa impletim macar din trei nuiele, sa dejghiocam pastai, sa ne facem o fustita din banda de VHS (sau macar sa ne incalcim cu ea).

Agitatia sau zgariatul cu unghia pe tabla (la mine ar fi pe chiuveta)

Inteleg perfect ce spui.

Mi se pare foarte util si curajos pentru tine/din partea ta sa pui asta in cuvinte.

Printre altele fiindca poti primi raspunsuri din care poti afla ca nu esti singura care a trecut prin asta.

Mai mult, are si nume ce traiesti tu, se cheama asa si e descris aici : http://www.llli.org/llleaderweb/lv/lvaugsep03p90.html

Cautand dupa denumirea situatiei pe care o descrii poti gasi experiente similare.

Te-am inteles perfect mai ales atunci cand vorbesti de epuizarea psihica.

Cred ca o parte din sentimentele contradictorii pe care le traiesti s-ar putea atenua vorbindu-i copilului mare despre cum te simti. Despre de ce ai nevoie de o reducere a timpului. Copiii inteleg foarte bine ce le spunem, daca le explicam cu inima deschisa.

Pe de alta parte, alaptatul e o aventura in doi, cu asta vreau sa spun ca orice decizie, a ta sau a lui, e la fel de valabila. Ai dreptul sa fii obosita, sa te simti asa, sa vrei sa-i dai mai putin timp, asa cum el are dreptul sa ceara continuu, sa faca greva foamei, sa fie insistent si asta sa te depaseasca pe tine.

Cu un copil marisor se poate negocia. Cam pe la varsta pe care o are al tau mare i-am zis baiatului meu mic intr-o seara, dupa o sesiune de vreo doua ore: E timpul de dormit. Ti-am dat muuuuulta vreme, acuma un pic si dormim, bine? Stii ce-a facut? S-a uitat la mine si a lasat-o balta cu tzatza, a adormit instantaneu. Uneori dam mesaje contradictorii: vrem sa gata, si fizic nu ne induram. Copiii au nevoie de coerenta, o pot accepta. Parca astepta cumva sa-i pun in cuvinte ce simtea ca ascund fizic (tensiunea minutelor acumulate, extenuarea mea).

Sper sa te ajute faptul ca nu esti doar tu cu sentimentele astea.

E normal ce simti.

Sa nu-l pierd

http://radicaldoula.com/2011/06/20/failure-to-progress/

Joc

Ii pun sa doarma.

Ce faci?

Aproape innecandu-se:  "Cu lapte"

Il intreaba si sora-sa chicotind (s-a dus pe apa sambetei prima tura de adormit): "Ce faci?"

"Cu lapte"

Sunt situatii care te prind suspendat in aer, fara replica: sa rad? sa plang? sa ma emotionez? sa ma iau la palme?

Face gargara. Cu laptele pentru nani. Al meu.

Outlet

Tot orasul e impanzit de magazine de tipul asta, esti ispitit sa intri in locuri unde valoarea produselor e derizorie.

In majoritatea cazurilor e minciuna.

In ultimii doisprezece ani am trait langa sate intregi outlet: Roubaix, Igualada, La Roca Village. Ma fascineaza. Intre altele, cladirile. Spatiile in care sunt gazduite magazinele sunt in cele trei locuri identice: nave industriale din caramida rosie cu structura vizibila, cu perimetrul dreptunghiular, ca o casa desenata in copilarie si prelungita de vreo cincizeci de ori. Peste tot, fabrici vechi din domeniul textil.

Si articolele: cosuri enorme cu boarfe valvoi, umerase elegante pe care atarna sacouri vichy din anii `70, fastuoase rochii de seara cu lucirile palite, cu paietele atarnand sau fermoarul explodat.

Petit Bateau la pret de C&A, sutien Calvin Klein la 5 euro (nu, nu sunt Kelvin Clain), Cacharel degriffé surazand amar, Ralph Lauren/Laurent/Loren (?! or fi crezand ca e amantul Sofiei) pentru domni care circula posterior vizitei cu bluza roz, vernil sau malva pe umeri si innodata pseudo-nonsalant la gat, marci sportive pentru care unii bat zeci de kilometri ca sa aleaga sube imponderale la valoare de Decathlon.

Imi plac ofilirea, decadenta, dezastrul intuit in spatele nasturilor stirbi, gaurelele rusinate, destramarea acceptata cu resemnare. Pantalonii masculini imposibili, cu pense ridicole, talia inalta, patronul prea lat si bineinteles scurti. D&G cu aspect de gagica de poligon industrial.

Imi place mirosul puternic de depozit in unele, parfum intens pentru a camufla praful colectiilor in altele, aerul care respira cifre plutind: 2002, 1991, 2008 cu accident apocaliptic (rasturnare spectaculoasa a camionului care transporta marfa, sau inundatie a magaziei unde se pastrau toate alea), 2010 scapat/dat inapoi din maini isterice de fashion victim sau de cumparatoare compulsiva cu remuscari.

E ca o vizita intr-un muzeu de moravuri contemporane: viu, sociologic si ispititor.

Totul se relativizeaza cand vezi maruntaiele vitrinelor stralucitoare din oras, e ca si cum ai intra pe usa actorilor, strabatand decorurile, locul de tigara, ciocnindu-te din intamplare cu actrita preferata in momentul unei crize de anxietate teribile, tremurand incontrolabil, in timp ce ce pudreaza obsesiv (asta e o imagine reala).

***

Inainte de a termina aruncata intr-un cos sub eticheta stigmatizanta "TARA" (defect), vezi persoana (mama) tarata, ma autodeclar in lichidare, reducere la 70% fata de valoarea initiala.

Am fost la New York, la Milano, in London, am trecut prin Paris, m-au invitat la Shanghai. Am zburat de trei ori intr-o saptamana, m-am zguduit intre alte accesorii in cate vreun camion burdusit de glamour/amour.  

Am participat la defileuri de Haute Couture, am plutit ca niciodata la Fall Winter 2006, am improvizat la defileuri alternative, am stralucit de fericire la Prêt-à-porter Spring Summer 2009, mi-am trait serile de lumina, de confetti argintii si inaltimile de pe tocuri imbatatoare de paisprezece centimetri.

M-am intalnit cu flash-urile interioare, uneori rupere de nouri si de ceruri, alteori porti lacuite in alb stralucitor deschise spre si mai multa lumina. Am invatat sa nu ma mai orbeasca, acum mi le amintesc ca pe o lumina tainica, deloc orbitoare.

Peste tot, i-am vazut pe-ai mei in the front row, mereu emotionati, uneori intrigati si de cateva ori cu gura cascata. Au venit dupa noi si inca ma minunez cum nu s-a pierdut pe drumuri niciunul niciodata, era spaima mea de la fiecare pasarela: daca asta a dezertat, daca aleilalte i s-a acrit de-atata tevatura.

Am fost pentru pruncii mei ca bluza neagra pe gat pentru Jackie Kennedy, ca pantalonii din piele pentru Kate Moss, ca un costum pe Gary Cooper.

Am stat cuminte pe un umeras intr-un loc fermecator, am fost o rochita liberty in Portobello, am fluturat la usa unui magazin minuscul du dixhuitìème arrondissement, eram un foulard tie-dye facut in Gambia, am fost o LBD pentru un corp de vis, adorat si rasfatat.

Am fost suta la suta bumbac organic si la fel de fericita cand pe eticheta scria 40% rayon, 60% nylon.

Am fost organza tremuratoare cu tiv inlacrimat din perlute dumnezeiesti, tifon bun si sincer, suman aspru si fara jumatati de masura, cateodata lycra, alteori in, am fost matase dulce, croset incalcit si dupa aia neted, cu ochiuri mari alternand cu picioruse duble, am fost blue velvet si catifea grena, voal si tul, pres din zdrente si covor de pus pe perete, cu niste bujori rosii enormi in mijlocul unui imposibil lac roz, am fost poliuretan, metacrilat, tesatura impermeabila, costum de clovn umplut cu bilute expandate, am avut capse si tinte, m-am vazut in oglinda si eram o rochie maxi cu desen psihodelic, odata am facut un patchwork aleatoriu pe o plapuma pufoasa.

Am tinut de cald, de frig sau doar de capriciu. Am fost buna la nevoie, buna la toate, de zi cu zi si pentru seara racoroasa. M-au plimbat pe malul marii, la teatru si la opera, la circ si la concert. M-au catarat pe munti ciudati, liliputani si alte dati sisifici, m-am tavalit pe pajisti secrete, m-au luat si pe mine in toate imbratisarile calde, m-au iubit si m-au ratacit.

M-am trezit ca peste noapte special pentru intrarea asta: sifonata, cu canavaua tocita, cu urme vulgare de ruj si pudra la baza gatului. Desirata, intretesuta, cu pete. Mi-a sarit tandari/ tandara cristalul Swarowski ce-mi statea pe post de busola.

Pana aici am ajuns.

Recunosc ca e vremea sa ma retrag pe alte rafturi, sa-mi reciclez compozitia si croiul pentru utilizari posterioare vremurilor de glorie deja apuse.