Paris-Dakar

Ai mei nu au prea avut obiecte tranzitionale, desi sfatul mamei cu "da-i ceva micut in mana", spre deosebire de cel cu suzeta, l-am ascultat si bine am facut.

Am observat ca ii linistesc uneori, sau ca macar ma pot desprinde mai usor fizic daca au intre gegetelele adormite un soricel minuscul, o Dora exploradora in miniatura, sau ceva construit din interzisele oua kinder (un crocodil, un pitic cu nume imposibil; chiar, cine sunt Gormitis, Marsupilami??). Si-n ziua de azi umblu cu un Bambi minunat fara codita in portofelul meu cu ruj si rimel expirate din vremuri uitate, daca l-as pierde as suferi o tura. Uneori mi-l cer unul sau alta din copii, li-l las o clipita, nu cumva sa raman eu fara el.

Am preferat sa fie atasati de san, mi-a fost foarte comod o perioada, sau de cate vreun personaj din astea cu care dormeam dupa aia toata noaptea intre coaste, in loc de ursuleti &co de plus. Nu-mi plac jucariile de plus, nu stiu de ce nu m-au atras niciodata.

Obiectul tranzitional numarul unu e sfarcul celalalt, ala neocupat. Prietenele stiu de ce.
Cineva din familia mea are si azi un tic foarte induiosator, iti atinge lobul urechii cumva in zbor, reminiscenta cetoasa a tzatzei din anul zero.

Am poze mentale cu sfarcuri cat cireasa rasucite si innodate de catre bebelusi minutiosi. Cica vine o vreme cand nu te mai deranjeaza. Nu mai retin sentimentul asta de indiferenta, mie mi-a ramas doar senzatia de intoleranta fizica, in primele luni de sarcina cu al doilea copil.

I-am interzis fetei definitiv, cred ca nu a fost nevoie sa repet, sa ma atinga la celalalt. Si poate pe-atunci a aparut si batalionul de animale si personaje liliputane. Cu baiatul am trecut direct la asta, sensibilitatea fizica intre sarcina, timp indelungat, agitatia alaptatului, tandem si toate variantele combinate mi-au semnalizat clar pana unde ma tin baierele.

M-am trezit vara asta in plin raliu: in fiecare seara un pilot vajnic imi parcurge dunele sanilor cu vreo motocicleta micuta, cu o masinuta cat aratatorul, cu un trailer de masinute din alea, un camion....stai! abia la nivelul asta mi-am dat seama de situatie, nu puteam intoarce capul, se innodasera margelele, poza era dementiala.

Ce-i asta?! Ori tzatza, ori camionul! Si atunci am primit - de desteapta ce-s - o palma suieratoare fix in nucleul maternitatii: camionul. Si-a luat distanta de siguranta si s-a trantit cu culutzul in sus in patul lui.

Inca nu am reusit sa-mi amintesc cum se numeste personajul ala din desene animate care mergea taras cu curutul in sus, ultimul din firul indian de personaje. Ca ala s-a pus in spatiul lui intim.

Un prieten imi zicea razand pe vremea fetei ca am una de ciocolata si cealalta de vanilie. Pentru mine, vara asta ramane a unui sui-generis Paris-Dakar.

Consider ca e tranzitia perfecta.
Ca nu ma vedeam, oricat ar crede unii, schimbata pe o bere sau direct pe sanii gagicii.

De cateva zile am descoperit niste ratuste din alea tipice de baie, doar ca sunt cat degetarul. Distractia a inceput cand ne-au insotit ratustele in pat: sunt fosforescente! (fraza asta suna a jocuri erotice). Tatal copiilor spune ca sunt din Fukushima. Serile de adormit pruncii par acum zone de after hours din Ibiza.