Preferata mea

Ati racit. V-a tras curentul

Sau “Acasa, superficial”, asa cum am vazut imprejurul, timp de cateva zile, dintre care una de botez (al baiatului. Stiu, noi suntem asa, intarziati) si alta, cu noapte cu tot, de nunta. (a sora-mii. Stie, a fost ca-n povesti).

N-a fost zi sa nu aud ca e frig si ca pe X sau Y (fata-baiatul, sau pe mine) o sa ne traga curentul. La brutaria de la care cumpar paine in ultimul timp (pe motiv de dezindragostire am abandonat-o pe cea vesela) e scris pe perete: Nu avem paine pentru atatia carnati. Extins: nu exista atatia curenti de aer in toata Romania pentru cate raceli li se atribuie.

Am foarte clar in cap ca am vazut doar catunul meu, care n-are nimic de-a face cu aerul din alte parti. Nu m-ar mira insa sa-mi spui ca si prin el vajaie curentul care te trage.

Despre aer: sudui, bruftuluiesc si ma halaiesc cu lumina in continuu, cobor jaluzelele peste tot, ma ascund sub vizere, palarii si ochelari opaci unde traiesc, fug inutil de soare tot anul, dar am resimtit in celule gri-ul de acasa, apropierea de Levant, aerul fragil ca o panza de paianjen. Parte din greul vietii vine de la fuga luminii, de la trezitul devreme si culcatul soarelui cand abia se dezmorteste muzica din piele. De nu ma crezi, intreaba despre asta in Cuba sau Brazilia.

Mai cred ca special pentru mine a fost asa: cu zapada, cu ploaie incapatanata, cu tzaraiala morocanoasa de trei zile. Imi cer iertare ca pe drumul de trei minute intre Starea civila si cununia religioasa (care mi-a tremurat epiderma) s-a intamplat lucrul cel mai exotic: ploaia inghetata, cu cristale transparente ascutite. Era din cauza mea.

Tot din cauza mea s-a luat curentul (nu ala care trage) in zona cosmeticalelor si au trebuit sa vina s-o pieptene pe mireasa acasa, fiindca eu asa o vedeam, nu la un coafor asurzitor.

Sunt mandra de cumatra frumoasa si curajoasa, pe care am facut-o sa-si lase pruncii si sa coboare din creierii Bucovinei. N-am cum sa-i multumesc barbatului ei care ne-a ajutat sa ne intalnim si care mi-a botezat ditamai feciorul, tinandu-l in brate cu toata greutatea lui de nu-bebe. Intuiesc socul fata de situatia de a fi pagan pana la atata amar de vreme, adevarul e ca trebuia sa fie asa, nasii erau ei si doar ei.

Mi-au trecut toate remuscarile in legatura cu bunicii care-si vad rar nepotii: ai mei nu arata educati dupa modelul in care am fost educati noi, mai mult, nu arata educati deloc. S-au dat in stamba pe unde-au putut: s-au bagat sub toate covoarele de prin toate locurile cu covoare, s-au trantit pe jos prin case, magazine, parcuri, biserici, au facut-o pe mortu-n papusoi la nunta, lati in mijlocul salii, au racnit cum stiu ei mai bine serile, au dezmembrat tot ce-au gasit prin casa. Tata, ca mine cu Bambi din portofel, a ascuns din a doua zi dupa ce-am ajuns toate papusile minunate din copilaria mea, fiindca nemilosii astia le-au zmuls tot, haine, par, rochite traditionale.

De cand am deschis un dulap si mi-a sarit in brate cu ochi de migdale o papusa enorma ii tot sun pe-ai mei sa-i intreb de-au restaurat linistea dupa potop.

Dintre toti nuntasii numai eu m-am trezit sa-mi iau pruncii dupa mine, da’nu-mi pare rau, ca am auzit dupa aia de ce ceilalti nu si-i iau: au distrus peretii pe la alte botejuni/cumatrii, au facut la fel ca ai mei.

Vreau sa zic imi pare rau pentru ce i-am facut sora-mii, dar na, prea era totul perfect, cineva tebuia sa puna procentul de eroare.

M-au fascinat chiuitoarele, tanti Tzatzoasa cu alaiul ei de femei dansand ca pana, pe sarbe si hore si batushite din Bucovina. Mireasa e, din punctul asta de vedere, de pe linia bunicii aleia cu poseta. Mama, eu si frate-miu suntem definitiv Marichetze, dansam ca sacul de papusoi.

Ah, poseta! N-o sa ma crezi, bunica a venit cu poseta. Mi-a stat sufletul in gatlej! Nu aceea neagra din lac din anii mei primi, dar una similara, cu acelasi tip de inchizatoare! Imi plac constantele. N-am prea avut vreme sa vorbesc cu ele, ca au ajuns dupa calatorie ca doi pui de bibilica fara suflare, le-am bagat in pat si am inceput sa le masez prosteste picioarele cu ciorapi fini, una in costum nacional cu catrinta, cealalta cu geanta ei, amandoua parca vorbite special intru invidia mea. Casa era ocupata cu pregatirea miresei, ca veneau s-o peteasca alea cu chiuitul. Seara, dupa ce copiii au facut tot ce puteau face, i-am luat pe toti patru, prunci si bunici, in retragere.

Fata n-a vrut sa-si dea jos rochita vreo trei zile, nici coronita impletita. Dupa ce i-am adormit mi s-a parut ca-mi aud bunicile zgaltaindu-se de tulpanel, imi place sa ma gandesc ca si-au rezolvat contre din tinerete, desi spune frate-miu ca probabil racneau fiindca nu mai aud bine.

Mi-am revazut prietenele, locurile si oamenii. Ne-am uitat uimiti peste tot, cu multa tandrete din partea mea, caci stiu prea bine ca m-as fi intors in orasul copilariei.

Sinuzita descoperita la aterizare mi-a vocalizat toate emotiile zilelor anterioare. Imi venea sa-mi scot creierii prin ochi de durere. Dupa ce-am urlat in avion cum n-am facut-o in viata mea (eram singuri in partea din fata), stewardesa s-a despartit de mine cu sentinta mult asteptata: Ati racit.V-a tras curentul.

Intuiesc ca oricat as incerca, nu pot scapa de convingerea romaneasca despre curentul care trage. Mi-e chiar draga.

Cumatra Vulpita

Inainte lumea mergea la preot, sa se spovedeasca, mai tarziu a mers la psihiatru o vreme. Nu stiu cum, de vreun an cred, la televizor au inceput sa ruleze aici non stop pe timp de noapte videnti, cititoare in carti, descantatori de deochi. Majoritatea sunt jalnici, dar de cand m-am intors din tara sunt fascinata de o doamna aparent decenta si sincera. Descrie destine, vorbeste de matusi, bunici, soti, amante, boli diverse, iubiri ascunse, o nebunie. Specialitatea ei e sa zica, indicand cu aratatorul cartile una cate una: "Nu, nu, nu, nu nu. Iti garantez eu ca nu." La orice intrebare.

Am stat vreo trei seri cu gura cascata ore in sir, l-am mai corupt si pe barbata-miu. Asta-noapte, pe la doua jumate, ii zic: sun si eu. La ce? Sa intreb. Ce? De iubire si serviciu. Inca duduie casa de cum hohotea.

O cheama, nu mint: Cumatra Vulpita. Cumatra pe numele mic si Vulpita pe numele de familie. N-am reusit sa dau de un video demn de ea, ca e buna in ce face.

E exemplul simplu de cum televizorul mentine sanatatea mintala a turmei, salvand cine stie cati de la vreo nebunie.

Oedip la spovedanie

Pe preotul M. mi-l amintesc perfect de la botezul fratilor mei.

Parea un barbat deloc adormit, si-ti vorbesc de vreme de dictatura, cu trasaturi frumoase, acum ca ma gandesc iute la manie.

L-am revazut intr-o poza acasa la prietena mea, cu peste saizeci de ani, nu l-as fi recunoscut.

Acum cativa ani cand fusesem in tara aceeasi doamna-prietena era incantata de biserica noua. Ce nu stiam e ca M. e ctitorul ei. Au aparut bisericile ca buretii dupa ploaie, cel putin la mine-n oras, in locuri care mai de care mai halucinante, la marginea soselei, gata-gata sa se prabuseasca peste masini, in unghiul curbei, pe-un damb fara noima. Asta de care zic macar s-a cladit deloc repede, fiindca s-a facut cu cap. Si suflet.

Zice povestea ca nu demult s-a urcat Parintele sus la clopot, pe schele. A cazut. Si acolo a ramas.

Zice prietena mea ca pentru ea e ca in Mesterul Manole.

Gura lumii spurcata povesteste ca muncitorii l-au avertizat: Parinte, aveti grija, o sa cadeti!

"Numai pacatosii cad"...

Povestea am aflat-o dupa ce mi-am botezat baiatul.

Cine slujbeste in biserica azi e fiul parintelui M.

Spune draga mea doamna ca impreuna cu alti enoriasi au insistat la Mitropolie sa-l detaseze in biserica ridicata de tatal sau, fiindca asa e drept.

Dupa absenta de aproape doua saptamani de la gradinita, imi zice fata: "Mama, trebuie s-o intrebi pe I. (educatoarea) - en català, mama, eh, en català - ce trebuie sa fac finca  am lipsit si am de lucrat."

***

Asta mi-a povestit-o tatal lor, n-am fost pe faza. Mama a facut o oala de sarmale iesita din comun, ca pentru nuntasii din familie veniti mai de peste tot, pe zapada si frig. A dat-o jos de pe aragaz, ca lua din lumina din bucatarie din cauza volumului.

L-au surprins pe baiat ridicand capacul, cu ochii holbati: "Mmmm! Carneta! Que bo!"

Maioneza

In copilaria mea, maioneza era un mister pana si pentru cine o facea. Mi-o amintesc pe mama migaloasa, dedicand minute lungi pentru pregatirea unui soi de pasta fina de un galben placid, care se putea taia si in ultimul moment, fiindca se vopsise fabricanta roscat in loc de castaniu sau se uitase chioras, mestecase invers cu lingura de lemn sau scapase un strop invizibil de albus. Cum o stii de tacuta, o vedeam boscorodind printre dinti: crutzâshu' ma-tii.

Alaturi de calcat si alte sute de dichisuri domestice pe care nu le voi atinge nicicand, e cosmarul complexului de inferioritate matern.

Noroc cu soacra-mea. Ea n-are vreme de detalii, unde aude un bazait e prima care si-l achizitioneaza. Isi tine secretele sub cheie.

De zece ani de zile ascunde comoara maionezei. Intr-o sambata, dupa ce stricasem deja usturoi cat sa sugrumi un strigoi, oua cat sa vorbesc singura, ulei cat sa te masezi si-n crestet, sare cat sa te certi un veac cu perechea, o sun: cum ziceai ca faci maioneza? A trebuit sa-mi transefere pusa la gard fisierul cu informatia.

Il fac cadou:

Ai nevoie de mixer, ala cu brat, minipimer sau cum se cheama in romana, la tara aici o vecina andaluza mi-a dat o reteta de gogosici cu anís si mi-a zis ca ea coca o face la minipi', asa ca ma-ntelegi tu care-i robotul.

Eu arunc la intamplare (iubesc dezmatul, de exemplu ma incanta ca ajung aici fete din doua locuri cu nume minunat si aparent contradictoriu: echilibru in bucatarie, dezordinea cuvintelor; iara paranteza: le multumesc pentru ancora spre mine), cu o nonsalanta de care m-oi mandri pana la moarte, caci n-o sa fac veci ca mama ce fierbea un ou, utiliza galbenusul fiert ca sa le lege pe cele patru-cinci crude, naah: ma lehametesc pana si cand plasez ingredientele, le las sa alunece cu nepasare:

oul. Intreg, lasa-te de separat albus de galbenus si alte misiuni ratate de precizie

un catzel de usturoi

un fir de patrunjel

ulei (neaparat NU de masline, aici se face tot cu din asta de masline, si mi-a iesit mereu amar, pana acum cand i-a scapat soacra-mii ca trebuie sa fie din altceva, porumb etc, eu pun de floarea soarelui)

miez de paine imbibat de otet si stors inainte de a fi alaturat precedentelor

si gata. Acuma vine importantul: se pune bratul in vasul in care se marunteste tot si se porneste. FARA SA MISTI timp de secunde bune, pana se leaga. Si se leaga, frate.

Oricare ingredient ai anula din cele mentionate, exceptand usturoiul si patrunjelul, cred (dar ala e farmecul), nu mai iese bine.

Am zis-o. Ce usurare! De ce sa tii lucrurile bune doar pentru tine...Dar na,  ma gandesc ca si bunicile trebuie sa aiba un avantaj asupra mamelor.

E atat de bun incat il mananca astia gol, pe deget. Nu degeaba, si iar ma repet, zicea Vicky: "Spain smells like garlic". Treaba ei, nu stie ce pierde.

Sa-mi zici daca v-a placut.

Se cheama all i oli [ai i oli] in catalana, e cumva D.O. pentru toata tara.

Ce ratacisem

Si-am regasit: mirosul tau de bebelus.

Undeva intre casa "veche" si cea "noua", intre cutii, camere necunoscute si renuntari la suavizante, Mimosini, balsamuri de haine sau cum s-or fi chemand in limba mea, nu mai stiam cum sau daca mai miroseai a bebelus.

Acuma, cu povestea cu valizele, m-a inundat dintr-o data valiza cu miros de Paris, aia din care nu pot scoate damful de praf uscat si deprimat din Palais, orice as face. Si am inchis iar geamantanul tineretii (e doar un album unitematic de aroma, nu mai poate fi folosit pentru haine de fix un deceniu) ca sa ma scufund la intoarcerea din calatorie in dulceata ta, amestec de saliva, lapte, piele dulce, uimire, lacrimi si muci.

Stiu prea bine ca ceilalti te vad flacaiandru inalt, tocmai de aceea e si mai nou pentru mine sa redescopar acuma caldura din tricouasul cu roboti.

E. frecandu-si mainile fericita in ultima zi: uite, miroase a bebelus!, dupa ce acum cateva luni imi spusese "ce ciudat ca nu pot spune asta".

Poate toate mirosurile diferite si exotice (chiar, de ce turta dulce de acasa are o aroma atat de neadevarata amintirii mele, de pare iesita din Bollywood?) m-au ametit intr-atat incat a trebuit sa trec prin sinuzita asta ca sa te regasesc pentru o clipa, inainte sa incepi sa mirosi a flacau care nu mai vrea in brate la mama.
Nu am spus nimanui secretul meu. Doar sora-sii: asa miroseai si tu. Acum mirosi a codite, a colegi cu ochelari, a ciorapi rupti in genunchi, a carioci si a majuscule. Seara, in pijamale lenese si ingramadite, parca-parca toti suntem prunci. sssh. Sa nu se spulbere.

America

pe care mi-ar fi placut s-o vizitez: cea din Mad Men.

Catalunya profunda

Somnul calatorului

Infasat in raze

O colega de drum personal mi-a trimis aceata pagina minunata, vazand ilustratiile puse acum doua texte:

http://www.maicadomnului.ro/icoana-galactotrofusa-maica-domnului-care-alapteaza_l179_p0.html

Nu stiu voua, dar mie mi se pare ca Pruncul arata ditamai flacaiandrul, asa ca:

De specialist

Si vorbind de ginecologi, s-a trezit unul sa publice acum o saptamana niste poante de breasla ilustrate in revista de specialitate a Societatii Spaniole de Ginecologie si Obstetricie (SEGO).

Unele sunt relativ amuzante, majoritatea denigrante. S-au cam suparat fetele, si s-a facut ecou mai peste tot. Mi-a placut reactia echivalentului Academiei Catavencu, se cheama  El Jueves si a replicat cam asa: "Facem noi ligaturi de trompa? Ntz. Pai atunci, ce te-a luat sa-ti publici glumele?"

E ca si cum un medic oncolog ar publica distractia pe care o petrece intre pacienti, sau pe baza efectelor chimioterapiei etc.

Aici sunt respectivele, am ras la cea cu trei medici in imagine, in care aia doi cu halat zic despre al treilea : "Asta e specialistul nostru international in nastere neintervenita", nu m-a amuzat deloc partea cu prostituata care trebuie sa-si faca de zece ori mai des analizele, cu atat mai putin alea despre problemele de sol pelvian &co. Am ras la cele despre cat de ignorante suntem noi alea care luam vitamine si iaurturi specifice cu polonicul, si dupa aia amenintam medicul ca nu cumva sa ne iasa copilu tontalau.

Faza  cu specialistul international e exact ca cea cu scriitorul care isi punea copilul sa faca pipi: numele respectivului e arhicunoscut, caci este numai unul, cel mentionat in textul anterior (Statistic). Exceptiile sunt asta, exceptii. In literatura, obstetrica, sport, ca peste tot in viata.

Statistic

Nu ma dau in vant dupa statistici, dar am citit doua care m-au inviorat:

Profilul spaniolului fericit: femeie, 37 de ani, casatorita, doi copii, lucreaza in afara casei.

Barbatii presupun ca n-au participat la studiu fiindca erau la o bere cu baietii, nu de alta, dar nu cred sa fie o franja a populatiei din cale afara de deprimata.

Cealalta e o statistica personala a unui medic, o reiau de aici:

"Profilul tipic (al unei femei care naste acasa, n.m.) e o femeie de 33 de ani (e media de varsta a celor care imi solicita serviciile), in multe cazuri licentiata universitara la o specializare stiintifica sau lucrand in domeniul artei (muzica, televiziune etc.), care a citit mult si s-a gandit mult la nastere."

Pipi

Acum cativa ani, cand inca nu aveam copii, am citit in Dilema un articol despre cum autorul vazuse in Paris in Gare du Nord un autor foarte cunoscut si in voga, cam asa scria, care-si punea copilul mic sa faca pipi pe peron. Articolul era iarasi despre cat de incivici sunt romanii, cum sa intram asa in UE, ce rusine, cine-ar fi crezut. 

In epoca aceea am simtit cumva o intentie de paracios, era usor sa-l identifici pe acel parinte. Si o invidie de breasla.

L-am cautat degeaba in arhiva electronica a Dilemei, era de prin 2000-2005.

Acuma, ca am alta privire, vreau sa scriu despre asta.

Intre doi si trei ani un copil nu se poate abtine, vrea sa faca pipi in momentul in care isi exprima nevoia.

Aici (un loc unde multi adulti fac pipi peste tot) e oarecum nescris si tolerat ca cei de varsta mica sa aiba acces la un "riu" (expresia e "fer un riu") pe langa vreun copac. Oricat ar citi asta cineva care nu are sau nu-si mai aminteste cum e cu copii mici, n-o sa inteleaga. O olita portabila, sa alergi cu copilul la primul bar, sa ai schimburi dupa tine pentru astfel de accidente, toate suna foarte bine teoretic. La ora adevarului e altfel.

Acum vreun an: cu bebelusul in brate, fata vine cu expresia aia dramatica de am pipi. O pun cum pot la radacina copacului (nu se recicleaza, nu e seceta?), pruncul la gat, doar nu era sa-l las in brate la domnul Rovira. Ridic ochii, de sus se uita la noi prietenii mei veniti in vizita din Canada (se intorceau de la plimbare), locul ala pe care mi-l inchipui dupa scena asta de un alb imaculat, fara nici o incivica pata galbena pe zapada lucitoare. Cu ochii cat cepele.

Uneori explicatiile nu-si au rostul. Peste doi ani sunt sigura ca vor privi cu alti ochi situatia, asa cum am recitit eu articolul ala din amintire. Nu ma mai amuza atat invidia paraciosului, cat promptitudinea paterna.

Ce n-as da eu acuma sa pot spune ca trec iar prin etapa aceasta.

Nu e cazul. Pe baiat il doare-n cot de toti cotzotzeii noi si frumosi. Ii e complet indiferenta olita.

La concert

Fiuuu, ce avant ne-am luat!

Cum a mers asa bine la cinema, am desfacut aripile si am avut inconstienta sa mergem in patru la concert.

Nu din ala la care te gandesti, ci la Palau de la Musica. Cu dirijorul de-adevaratelea, soprano veritabila, pian - pian , cor de voci ingeresti.

Era un concert de aniversara, asa ca am ascultat intr-o seara cum n-am facut-o in douazeci de ani.

Dirijau spontan amandoi, intonau, radeau. Intre piese o amenintam pe fata ca ne da afara pe toti.

Pacat ca a apucat-o un atac de ras nestavilit, din ala fara sunet, dar suficient ca sa-i dea curaj baiatului sa intre in scena. Nu era nimic de facut, nu se putea opri.

Am inteles-o perfect, si pe mine m-a luat o data asa ceva, tot la un concert din asta.

Soprana de acum cincisprezece ani era toata imbracata in sclipici, rochia cu paiete, gulerul cu licurici, pleoapele cu nacar, ciorapii din lurex, esarfa din borangic lucitor, parul tapat cu stecleli, o nebunie totul. In momentul cel mai inalt, a ridicat bratele. Iubitul meu de pe atunci mi-a soptit la ureche fraza dezastruoasa: "Iti inchipui ca in secunda urmatoare descoperim ca si la axile are sclipici?" M-a nenorocit, nu mi-am revenit in tot restul concertului, nu aveam apa, nu puteam scapa dintre loje. Inca ma doare sternonul de cum m-am innecat.

Asa si fata, nu stiu de la ce, poate de la oboseala. De altfel la a doua jumatate a atipit de-a binelea.

Baiatul era de nestapanit, sora-sa isi luase de acasa binoclul, fara ca nimeni sa-i fi spus nimic, si i-l pasa lui, care se uita pe scena si striga: "L-am vazut! L-am vazut!" (stateam la etajul de sus, numai bine ca sa vedem arhitectura)

Sssssht! Shhhht! din jur.

Ma uit la tatal lor, era deja la jumatatea frazei cu "o retragere la timp..."

In clipa aia am recurs la santajul suprem: m-am aplecat peste scaunul lor, l-am privit in ochi si i-am zis raspicat: Vrei tzatza?

N-o sa uit in viata mea ochii cat cepele, neincrederea, surasul de "hai serios".

De mult nu-i mai ofer in timpul zilei, asezata, il refuz fara drept de apel in spatii delicate ca autobuzul.

Mi-am dat seama de asta exact in momentul cand il aveam in brate, fierbinte, cu parul de bebelus leoarca, transformat de situatie din arici in carlionti.

S-a calmat instantaneu, dirija doar cu mainile in asa hal de credeam ca atacul de ras il ataca acum pe barbata-miu.

Si e remediul fara egal in avion cand tiuie urechile, anestezia in caz de panica, linistea tuturor.

Concertul a fost minunat. Si chiar am putut prinde mare parte din el. Cred ca in doi n-ar fi fost la fel de intens.

Pe de alta parte revindic sa mergem peste tot cu copiii, muzeele (cel putin aici, cu canicula de afara) sunt un spatiu infantil minunat, e racoare, curat, liniste. Am auzit si bebelusi innecandu-se la concertul asta, si alti copii chicotind.

La capitolul pe unde am mai dat tzatza: la tuns, cu bebe mic sub capa frizerului (frizerul meu e algerian, si nu s-a alterat), la botez la biserica (s-a vazut si la case mai inalte, vezi foto), la nunta de aur la restaurant, la interviu pentru serviciu, la serviciu, la examen (asta a fost poate cel mai induiosator: evaluarea de nivel in catalana am facut-o cand fata avea o luna jumatate, daca pierdeam acel inceput de septembrie trebuia sa mai astept un an ca sa pot studia ce ma interesa, asa ca mi-am luat inima in dinti si m-am dus. La examenul scris a dormit tun in landou, la cel oral a inceput sa urle ca un brotacel. In mijlocul evaluarii am luat-o, profesorul mi-a zis fusese lector de catalana in Bucuresti, si  intre bebe mic si situatia oficiala, aproape ca nu era nevoie de cuvinte).

Mi se pare perfect ca una din ultimele dati de dat piept cu mine vertical sa fie la concert. O sa-i aduc aminte mai tarziu, asa cum mi-a confesat mie o doamna in statia de autobuz: "eu mergeam cu un scaunel dupa mama prin casa, unde se aseza, puneam scaunelul si ma bagam la pieptul ei, mi-aduc aminte si azi".

Amintirile astea sunt atat de putin frecvente, incat sa le auzi e un lux.

Ce zicea

Cand eram mici si ceream marea cu sarea, bunica (da, tot aia) ne raspundea mereu cu o exuberanta si o promptitudine care ma inmarmureau: "O figa! Aia o sa primesti!" Si ilustra cu un gest taios, facut din trei degete.

Nu stiu ceilalti (frati, verisoare, copii de prin vecini) cam ce credeau. Eu una ramaneam fascinata de ma-doare-n-cotismul ei, de vitalitatea si hohotul de adult, uitam complet de ce-mi lipsea.

A ramas un mister timp de treizeci de ani.

Acuma ca inteleg catalana, o pricep in sfarsit.

Daca as fi inteles italiana sau engleza, inca as bajbai dupa secretul rasului ei.

cat. figa inseamna smochina

In spaniola smochina se zice higo.

Atat in sp. cat si in cat. sensul metaforic al cuvantului desemneaza organul sexual feminin, asa cum pebrots din cat. sau huevos din sp. desemneaza parte din cel masculin.

Intre arhi-cunoscuta varianta scatologica (aia de care sigur e incantat baiatul unei cititoare a blogului) si asta cu smochina, ce sa zic, o prefer pe asta. 

Topos

Ieri, urcand spre casa cu manerul de la carucior in gatlej, mi-am dat seama ca am inchis doliul dupa Plaça Rovira.

Intr-o zi ca ieri, acum un an, m-am indepartat fizic de ea. 

La urma urmei e o piata jegoasa asa cum nu pot sa-ti detaliez: dimineata e azil de batrani insorit, la amiaza e loc de brunch pentru turisti zapaciti scursi intamplator din Parcul Güell, dupa-masa e parc infantil, noaptea e terasa cu bere. Primaria o spala din an in Paste. Trec doi ametiti cu un furtun si invie mirosul de pipi canin si uman. Asta ar fi un serviciu relaxant: sa spal trotuarele orasului astuia in care nu ploua nicicand, cu presiune adevarata la apa. Sau secretara la Sf. Petru, ca nu-i dreptate pe lume, unii atat de mult si altii atat de deloc.

M-a durut ingrozitor sa ma desprind, de altfel trec zilnic desi nu e neaparat traiectoria cea mai isteata.
Inteleg perfect ca doliul si bocirea cer un timp.

Ca mai intotdeauna, nepasarea copiilor te impinge sa-ti revii: ei vor in parc, le e totuna daca e asta sau ala care-ti sipoteste tie in suflet. Asa ca de-o vreme m-au ajutat, obligandu-ma, sa mergem in alt loc. Spatios, sigur, verde, fara pericol de scapat mingea pe strada, are un singur inconvenient: e privat. Ne intalnim toata scoala la poarta, asteptand sa intre vreo mama care traieste in incinta.

*

Si ca sa nu raman eu singura nebuna din cartier, mentionez ca un regizor nelinistitor a facut in 2002 un film a carui actiune se intampla si in Plaça Rovira. Il cheama Fernando Trueba, filmul se numeste El embrujo de Shanghai (nu l-am vazut, am retinut doar cum a zis ca Rovira e unul din cele mai frumoase locuri din lume) si aici am regasit ce citisem acum aproape un deceniu: "Barcelona es una ciudad impresionante - confiesa Trueba -. Cuanto más la conoces, más te gusta. Los barrios tienen una personalidad arquitectónica y humana muy especial. Me encanta Gracia. Creo que es uno de los barrios más hermosos del mundo. Es un barrio que me gustaría que se reconstruyera y se respetara. La idea de hacerlo revivir por un momento en la película me llena de felicidad."

*

Vroiam sa insir alte locuri care m-au tinut legata:

locul tineretii la amiaza

orasul camasii de forta (proprie) si al dezintoxicarii

orasul cerului violet pana la genunchi

catunul cartilor si al teatrului

orasul singuratatii

locul ADN-ului spiralat

in ordine:

Corsica

Paris

Lille

acasa la ai mei

Timisoara

acasa la noi

HTML

De cand am scris textul ala cu gandacul care pute, cineva (presupun ca altcineva de fiecare data) gaseste  zilnic blogul meu cautand dupa expresia gandac care pute.

Nu-mi revin, nu stiam ca e un animal atat de cunoscut.
Ii multumesc si ii cer iertare ca l-a asasinat fiica-mea.

*

Acuma-mi pare rau ca n-am notat din cand in cand pe ce cai incalcite se poate ajunge aici.
Inainte de gandacul puturos aveam succes cu:

"Sunt pitic, sunt mester faur,
tu-mi dai pai, eu iti dau aur, 
Sunt viclean si jucaus
Si ma cheama... Spiridus!"

Cand eram copil imi placea mult povestea, dar de cand sunt mama mi se pune un nod in gat de fiecare data cand recit mintal:

"Mai ai o zi, o zi mai ai
Si-apoi copilul tot mi-l dai!
Mai ai: O ZI!
Hihihihi!"

Mi se pare teatru radiofonic de groaza, nu poveste la pick-up!

Ce n'est pas parce que c'est inventé que ça n'existe pas

Am fost la cinema, prima data cu ei, doi si cinci ani, desi bunica lor ma speriase: n-o sa poti cu amandoi.

Nu stiu cum, intre caldura lipicioasa si mizeria de-afara, oboseala, foamea, colegii galagiosi cu pungile lor enorme de popcorn, mazgaleala de ciocolata incleiata pe n perechi de manute, caruciorul supraincarcat cu te miri ce, ne-am trezit ca prin farmec in racoarea salii de cinema si uimirea fetei: mama, ce mare e!

In alta viata, cand mergeam la cinema, era mereu la Verdi, unul din putinele (patru-cinci) care pun filmele in V.O. Astora le e lene sa citeasca subtitlurile, asa cum le e lene sa manance fructe intregi, sau supa cu bucatele prin ea, sau sa se dea mai incolea cand treci cu baston sau carucior.

In genericul despre cinematografele minunate aparea si Bucuresti acum cativa ani, acum nu mai apare.

Imi place ca fragmentul pe care il pun e in original, vocea lui Jeanne Moreau e de nedublat.

Tara in care cresc copiii mei e pe penultimul loc in Educatie din Europa.

Invatatii care fac legile inca nu pricep, oricat ar schimba si intoarce Legea Invatamantului, de ce atat de multi adolescenti abandoneaza studiile, de ce nu ajung sa termine alea zece clase obligatorii.

Cica nu demult au inceput sa creada ca vad o lumina de explicatie logica: indicele de ratare e atat de mare intre scolari fiindca nu inteleg ce invata: nu stiu sa citeasca.

Acuma incep sa-i toace de prin grupa mijlocie cu alfabetul.

Imi inchipui ca in contextul asta, inaugurand Verdi Kids, au optat sa aleaga Kérity, un film francez despre un baietel care nu stia sa citeasca. Nu mai cunosc situatia educativa din Franta, dar sunt sigura ca analfabetismul elevilor ei are cu totul alte cauze decat cele spaniole. Fiecare cu problemele lui: aici era pana nu demult un paradis imobiliar, la ce sa citesti daca puteai sa edifici si pe plaja?

M-a emotionat animatia minunata, miscarea atat de ne-americana a imaginilor, liniile personajelor, viteza in alt tempo, povestea, tot. Am stat cu surasul pe buze si n-a fost deloc un film scurt. Dupa primele trei sferturi de ceas baiatul s-a indeletnicit cu alte treburi (schimb de scaun inaltator cu o fetita de varsta lui, cu hartuiala aferenta, curse de viteza nenumarate pe langa linia de beculete-ghid, balansat scaunul, cautat rotite, baut apa din toate sticlele familiei), dar a fost asa cum trebuia sa fie: m-am intors la cinema, cum altfel decat ca sa vad un film infantil si insotita de cine sunt indragostita.

Daca apare in zona ta si vrei sa-l vezi, cred ca varsta ideala pentru filmul asta e sase-sapte ani.

Soalacrem

Imi tot propun sa notez cuvinte pe care le vad scrise prin diverse locuri, si dupa aia le uit.

Unul citit acum cateva zile m-a facut sa ma urnesc: pe seara, astept sa se faca painea la brutarie, am lasat acasa doi copii flamanzi, mazgaliti si somnorosi, cu tatal intrunind caracteristici similare.

De dupa galantar, o eticheta imi face cu ochiul: croissan ... si de alaturi imi clipeste din gene de ciocolata: muffi.

Surasul de la apus.

*

Acum doi-trei ani, peste un loc pierdut din Catalunya profunda Cineva a decis ca e prea multa liniste. Si a trimis in doi timpi un taifun de 220 de km/h si o piata de duminica, amandoua spectaculoase si unice in zona.

Odata am vazut si o limuzina alba intrand.

Am uitat sa mentionez: azi nu scriu despre fenomene meteorologice.

Cel putin la Shaki, imi zic.

Soacra-mea, mai conectata cultural cu teritoriul, imi sugereaza ca e posibil ca unul din vanzatorii ambulanti sa iubeasca sa vina in limo la servici.

Si cu pantofii albi, desigur.

Anunt de marfa in piata: Toalla de labavo

Erau jumate-jumate sansele sa scrie corect lavabo.

De restul nu-mi aduc aminte, saptamanal vad cateva, toate irepetibile. Sa vrei nu le poti inventa.

*

Sunt sigura ca ai citit si tu in copilarie Oo, oa, oaa, si uneori oua la vanzare la tine in oras. 

Ce nu stiu daca ai vazut e minunea pe care o citeam eu pe la Cofetariile mele:

shou a la crem

show a la créme (e posibil sa mint, dar nu ma pot abtine, se scrie singura)

su a la crem

chous a la crèm

shoa la crem

choix a la creme/ crem/ crème/ créme

si relaxata, yoghinica: "sualacrem", sunt sigura ca purta ghilimele.

choux à la crème

Recunosc, e greu si enervant sa se numeasca asa. Si pe deasupra nici nu erau cine stie ce. Mie imi placeau Bucuresti, Negresa, Diplomat, alea glazurate cu maro mai deschis, alea cu rafturi si etaje, cu petala ranurata de crema verde fistic din margarina pe care o dadeam deoparte langa cea roz.

Dar mai mult si mai mult mi-e dor de sase-opt fondante capsate inainte de defilare, roz-vernil-albe, bombe cu implozie orala ametitoare. Se cunoaste ca sunt in plin proces de dezintoxicare de zahar, da? Mi-as vinde ce n-am pe-un calup de ceva dulce.

Maine fac dulceata aia cruda pe care am citit-o eu pe blogul unei cititoare a blogului meu, mi s-a parut asa valurita si catifelata!

Pute/a

Asta-i de-ale baiatului. Inca nu mi-am revenit din soc.

Hai sa te spal, ai facut caca.

Nu.

Uit complet vreo juma' de ora, el da concert la microfon foarte absorbit.

Ajunge prin preajma:

Hai la dus, ca pute.

"No és puta, és caca."

Castigul

Dupa doua zile de "delegatie", tata-su isi scoate monedele de prin buzunare.

Papa, ce multi bani ai castigat zilele astea!

Sufix

In ajunul inceperii noului an scolar o instiintez, ca sa nu ne scarmanam dimineata:

Maine o sa-ti fac codite.

(aici paduchii sunt ca mucii, au toti mai tot timpul anului. Lasam copiii dimineata cu parul lins ca de vaca cu produse sperie-paduchi, si-i gasim la sfarsitul orarului cu capul valvoi)

Ea: mama, mai bine imi faci niste trenute.

(cat. trena = codita impletita)

*

La iesire de la gradinita, pe strada: mama, am vazut pe jos o clama ca aia negruta a mea.

*

Vara trecuta au plantat doi maslini cat palma. Ii admira bucuroasa in vacanta, au facut si masline.
Mama, tu-ti aduci aminte cand am plantat arbrutzele astea?

Feminin

Seara, la ora baii: mama, tu mirosi un pic a bunica, nu?

Gandurile

  In drum spre metrou:

- Mama, cand o sa fiu mare o sa am si eu copii?

- Ihi. Tu vrei sa ai copii?

- Da.

- Fetita sau baietel?

(In secunda aia m-am gandit ca raspunde baietel, asa ca sa simt si mai acut cat e de geloasa pe frate-su)

- Mmmm...fetita si fetita.

(Na-ti-o)

- Ce frumos.

Ajungem la usa liftului ca sa coboram in metrou, o iau niste dubii crancene:

- Aaaaaa, dar eu n-o sa fac ca tine cu tzatza, aaaaa.... nu stiu, fiindca n-o sa pot la toate odata, ahaa.... intai se naste una, dupa aia cealalalta.

Seara: Mama, nu mai incap in canapea.

- Ai crescut.

- Es que eu nu vreiam sa cresc, eu vreau sa fiu copil fiindca mie imi place mult sa fiu copil, cand o sa fiu mare n-o sa mai pot sa ma uit la Tom si Jerry (din canapea se uita la Tom si Jerry).

- Baaa, o sa poti, uite papa si bunica se uita.

- Da, dar eu cred ca o sa-mi placa mai mult Noticiele (cat. Noticies = Stirile, ea articuleaza substantivele din catalana in romaneste cand vorbeste cu mine, de genul: noiul (baiatul) ala face colectie de monstri)

M-a cam lasat fara replica, eu gandul asta cu cat sunt de plictisitori adultii ca se uita la stiri cred ca l-am avut undeva intre 12 si 14 ani.

Hm, poate fiindca pana atunci nu se uitau la stiri, aveam 14 ani in '89.

Isi continua nelinistile nocturne:

- Falta (= Mai e) mult pana o sa fiu mama si papa?

- Da.

- Es que imi place sa fiu copil, nu vreau sa fiu mare.

- Pai esti copil.

- Tie nu-ti pare rau ca esti mare?

- Nu, ma simt bine asa.

- De ce?

- Fiindca va am pe voi, sunt bine in familie.

- Tu incapi in canapea?

- Da.

***

In autobuz, se pocnesc, musca, imping si canta de duduie tot.

Zboara parul ei pe papucii mei, o trage de cap si dupa aia ma priveste pe sub pleoape cu manuta plina de fire. Nu mai reusesc sa ii linistesc cu nimic, inainte le ziceam ca ne da afara soferul, acuma ii doare-n cot.

Incerc s-o distrag pe ea, o indemn sa-i spuna lui frate-su cum e la gradinita.

Il ia de obraji si ii repeta amenintator: Fara mama, eh? Fara mama!

Mi-a inghetat sangele-n vine. Sinteza perfecta.

Ma fascineaza tesatura catalana din fata mea.

Atat de laconica, de eficienta.

Nu bate campii, nu divagheaza, nu are dubii.

***

La tara, gaseste un gandac rotund si verde, i se spune ca e un gandac puturos, pute daca-l omoara - cati or fi facut asta ca sa ajunga sa aiba un astfel de nume oficial. Il omoara. Nu ma bag, a fost aproape impinsa la actiune.

Seara. Ii spun ca pe gandacul ala mic il asteptau papa si mama lui, saracii, si ca nici acuma n-a ajuns acasa. Se emotioneaza, si justifica: mama, dar era mic si urat si de aia l-am omorat.

La cat e de greu sa ridici un copil la nivelul ierbii, ca sa-l auzi cu ganduri hitleriste.

Ii explic cum pot cu forta, uratenia si micimea, caci imboldul prim era sa tai in carne: daca ar exista monstrii cu adevarat, ti-ar placea sa te hmhm finca finca esti mica si urata?

Dar na. Se facuse noapte si nu-mi cadea bine in momentul ala sa ma sinucid.

Crema de maini

Am o gramada. In forme, texturi, ambalaje, gramaj, eficienta, grad de uitare si termen de expirare depasit diferite.

Una care ar fi cu adevarat utila ar fi aceea magica de facut sa dispara petele de cucoana batrana pe care le-am descoperit inca de anul trecut.

Dar aici vreau sa scriu despre altceva.

Cred ca voi fi ultima baba din Europa care va folosi inca sapunul solid. Nu pot fara el. Am grimasa aia urata fata de gelul de dus.

Imi place obiectul, solidul, rudimentarul, perfectiunea, topirea alene, lunecarea de pestiuc a pastilei de sapun. Daca renunta astia sa-l mai fabrice m-as speria teribil. Dupa starea de panica initiala m-as aduna si as face ca toate neo-bio-eco astea, sapun in casa, asa cum am vazut si amestecat si eu de copila la bunica in pomat, in cazanul enorm, cu un par de doua ori mai inalt ca mine, aplecata peste bulbucii geometrici. Sigur as gasi vreo oala electrica dispusa sa gazduiasca reteta programabila, lucruri mai ciudate se fac astazi intr-o bucatarie.

Acuma ca te-am pus in context, crema mea de maini e asta:

E cu cativa mm mai mica decat o cutie mica de chibrituri.

E minunata, nu ma satur sa ma uit la ea, s-o deschid si s-o glisez iar in ambalajul zaharisit. Miroase a trandafir dupa cum se intuieste, dar iti spun eu ca ar fi unul din ala abia itit din verdele tulpinii. E  ca o amintire din lumea piticilor: usoara, rusinoasa, volatila. 

Abia astept sa vina frigul (18º) sa pot s-o alunec pe piele. Deocamdata doar visez, am vizitat magazine in care au bagat deja cizme cu blanita, pufoaice cu blana interioara, fulare calduroase...astia-s nebuni, ca iar e vreun 70's revival prin lume nu inseamna ca trebuie sa ma amageasca in halul asta!

Si daca tot suntem la capitolul asta, vreau sa scriu, ca sa conste la dosar, o parere personala pe care imi vine s-o strig la fata locului cu pricina: Este aici un magazin (fratele cu ADN-ul mai cuconeste impletit decat Zara) in care, orice ar baga in prima zi de reduceri, se vinde tot. In prima zi. Se goleste. Intr-o zi o sa bage un kkt mare si o sa ingramadeasca toate Mrs. Smith astea sa-l cumpere, pana nu mai ramane nimic ca de-obicei.

Am un déja-vu teribil, cred ca am scris si inainte despre asta. Dar de fiecare data cand trec prin fata magazinului ma enervez singura. Fiindca mi se pare idiot (sau foarte inteligent) sa vinzi cizme de calaret pentru doamne cu pedigree care se mint intre ele ca aici va fi frig ca in Alaska.

Acuma imi pare rau sa n-am luat cu mine pastila de crema de maini prin magazinele care se incapataneaza sa anunte catastrofic toamna-iarna intr-un loc in care ma tem sa nu mi se topeasca dintr-o clipa-n alta calupul de crema de maini precum creierul sub teasta.

Alerg sa-l bag la frigider. Soponul-crema, nu creierul.

Ca doar n-oi fi vreun Anthony Hopkins in varianta feminina.

Desi...Mai bine tac.

Rabdarea

Mi se pare de un sarcasm teribil: "It is strange that the years teach us patience; that the shorter our time, the greater our capacity for waiting." Elizabeth Taylor

Intre "acuma-acuma" al copilului care nu intelege nici o explicatie oricat de logica ar fi si "azi nu, mai astept" al batranului.

Am cunoscut o batrana care astepta moartea cu speranta si se dezumfla de fiecare data cand nu venea. Respira adanc de vreo treizeci de ori pe zi, si inainte zicea: "Acuma!! acuma....aaaaaaaaah, nu...."

Paris-Dakar

Ai mei nu au prea avut obiecte tranzitionale, desi sfatul mamei cu "da-i ceva micut in mana", spre deosebire de cel cu suzeta, l-am ascultat si bine am facut.

Am observat ca ii linistesc uneori, sau ca macar ma pot desprinde mai usor fizic daca au intre gegetelele adormite un soricel minuscul, o Dora exploradora in miniatura, sau ceva construit din interzisele oua kinder (un crocodil, un pitic cu nume imposibil; chiar, cine sunt Gormitis, Marsupilami??). Si-n ziua de azi umblu cu un Bambi minunat fara codita in portofelul meu cu ruj si rimel expirate din vremuri uitate, daca l-as pierde as suferi o tura. Uneori mi-l cer unul sau alta din copii, li-l las o clipita, nu cumva sa raman eu fara el.

Am preferat sa fie atasati de san, mi-a fost foarte comod o perioada, sau de cate vreun personaj din astea cu care dormeam dupa aia toata noaptea intre coaste, in loc de ursuleti &co de plus. Nu-mi plac jucariile de plus, nu stiu de ce nu m-au atras niciodata.

Obiectul tranzitional numarul unu e sfarcul celalalt, ala neocupat. Prietenele stiu de ce.
Cineva din familia mea are si azi un tic foarte induiosator, iti atinge lobul urechii cumva in zbor, reminiscenta cetoasa a tzatzei din anul zero.

Am poze mentale cu sfarcuri cat cireasa rasucite si innodate de catre bebelusi minutiosi. Cica vine o vreme cand nu te mai deranjeaza. Nu mai retin sentimentul asta de indiferenta, mie mi-a ramas doar senzatia de intoleranta fizica, in primele luni de sarcina cu al doilea copil.

I-am interzis fetei definitiv, cred ca nu a fost nevoie sa repet, sa ma atinga la celalalt. Si poate pe-atunci a aparut si batalionul de animale si personaje liliputane. Cu baiatul am trecut direct la asta, sensibilitatea fizica intre sarcina, timp indelungat, agitatia alaptatului, tandem si toate variantele combinate mi-au semnalizat clar pana unde ma tin baierele.

M-am trezit vara asta in plin raliu: in fiecare seara un pilot vajnic imi parcurge dunele sanilor cu vreo motocicleta micuta, cu o masinuta cat aratatorul, cu un trailer de masinute din alea, un camion....stai! abia la nivelul asta mi-am dat seama de situatie, nu puteam intoarce capul, se innodasera margelele, poza era dementiala.

Ce-i asta?! Ori tzatza, ori camionul! Si atunci am primit - de desteapta ce-s - o palma suieratoare fix in nucleul maternitatii: camionul. Si-a luat distanta de siguranta si s-a trantit cu culutzul in sus in patul lui.

Inca nu am reusit sa-mi amintesc cum se numeste personajul ala din desene animate care mergea taras cu curutul in sus, ultimul din firul indian de personaje. Ca ala s-a pus in spatiul lui intim.

Un prieten imi zicea razand pe vremea fetei ca am una de ciocolata si cealalta de vanilie. Pentru mine, vara asta ramane a unui sui-generis Paris-Dakar.

Consider ca e tranzitia perfecta.
Ca nu ma vedeam, oricat ar crede unii, schimbata pe o bere sau direct pe sanii gagicii.

De cateva zile am descoperit niste ratuste din alea tipice de baie, doar ca sunt cat degetarul. Distractia a inceput cand ne-au insotit ratustele in pat: sunt fosforescente! (fraza asta suna a jocuri erotice). Tatal copiilor spune ca sunt din Fukushima. Serile de adormit pruncii par acum zone de after hours din Ibiza.

Matrix

Sheila Kitzinger seamana o gramada in tot (look, ton, vorbe) cu Oracolul.

Ce mi-a insorit lunea

Fonetica

Casi-omofoanele noastre:

la culutz la culutz: il deranja pampersul, zi-i kkt-ul si noi ii cautam armasarul prin casa)

cu culutzu: anterior mentionatul)

cuculutxo: mi-am dat seama azi la inghetata ca pronunta la fel ca astlalte doua, cucurutxo e cornetul.

*

Baiatul nu poate pronunta e, ca in: "mama, undA mArgeAm?", cu A de la gamalie.

E atat de amuzanta viata de cand ne-am dat seama de asta, incat sora-sa a inceput sa vorbeasca la fel, doar-doar i s-o mai alina gelozia.

Si noi repetam toate perlele, cand le intelegem, ca azi m-am uitat chioara la el vreo cinci minute in timp ce ma bazaia: papà, papà.

Pfui, asta-i mai tehui ca mine la prima ora a diminetii, nu vede ca-s ma-sa, de ce-mi zice papà?

Imi cerea paper, o foaie sa deseneze.

Acuma imi dau seama ca ne-am dat seama abia acum fiindca abia acum in august a inceput sa vorbeasca, fraze legat. De aceea am ajuns la concluzia parinteasca nu ca ar fi el pregatit de gradinita, ci ca acolo la gradinita au aia nevoie de el.

Nu am cuvinte sa spun cum ma socheaza iar, ca si la fata, cristalinul mental al primelor propozitii, acuratetea neurologica cu care reuseste in sfarsit sa lege ce avea de mult in cap.

Fiecare enunt e perfectiunea. Dac-as putea sa dau la Replay in ureche, cu textele lor.

Ne resemnam repetand tot ce zic, asa simplu si indeajuns.

Vanilie

Nu-i suport parfumul.

Dar ti-am gasit tricouasul aruncat, mirosind a inghetata de capsuni si vanilie, aia pe care ai mancat-o azi la doza de adult. Parca erai din neamul Marichetelor, ma uitam la voi, cealalta catalana-catalana, de ma intreb uneori ce are din mine, absorbiti de asa indeletnicire serioasa.

Nu ma pot desprinde de tricoul imbatator. Dulce, naïf, cald, mic-mic, ca-ntr-un basm.

Oare o sa va aduceti macar unul din voi aminte de dimineata asta de august ucigatoare, cadentand voiosi spre inghetata? Si de mirosul ei?

Blog

ce fac

ce-mi place

ce-mi pun

• in preajma,
• in gand, 
• in viata,
• la capatai,
• in cui,
• pe mine,
• la suflet

ce cred

hm.

Pe de o parte un blog e o forma contemporana de generozitate (atunci si doar atunci cand ai idei bune de impartit), ca grupurile de muzica ce cadorisesc pe internet melodii la care au lucrat cine stie cata vreme.

Cine ar fi zis ca lucruri atat de pretioase ajung sa fie gratis.

Pe de alta parte mi se pare ca de cand am blog prietenii (oricum foarte putini) nu mai au de ce sa ma caute. Nu ca as scrie note inteligente - eu insami sunt polisaturata de subiectul monotematic - dar ma bate uneori gandul sa-mi transform blogul in jurnal intim. Si zgarcit. Alteori ma gandesc sa scriu si de (alte) lucruri care mi-au facut viata (si) mai usoara si placuta, dar na, mai astept cumva o vorba de la tine. In viata. Sau in viata blogului.

Ca am inceput sa ma intreb daca esti tu cea care ma citeste din Doha, sau daca tu, prin intermediul D lui I, m-ai regasit si ma citesti din Islandia? din Suedia?, sau cine ma citeste din Viena, Bucuresti, Timisoara, sau din satul bunicii mele, ca doar n-o fi bunica!

Hait! De-i asa, imi auto-suprim/ lichidez/ distrug blogul ca o Medeea si incep sa ma ocup de nivelul de trai al lui barbata-miu, asa cum e datul.

Feminista

Travaliul si nasterea nu au nevoie de perfectionare.

Sunt deja perfecte.

Oricat ar speria doctorii femeile ca fara ei sunt pierdute.

Si oricat ar deranja pe cine stie cine, sarcina, nasterea, puerperiul nebun, alaptarea sunt parte importanta din sexualitatea unei femei, mai mult, sunt punctul cel mai aproape de soare din viata ei.

Maternitatea

Cand ti se propune sa scrii despre Despre nastere si despre Maternitati, ce faci, manancicaluleovaz?

Eu cred - sper - ca o femeie isi alege maternitatea in care sa nasca la fel de atent ca alte "dichisuri" feminine. Cand poate.

Pentru mine important nu era sa stau in spital ca la hotel, ci sa fiu gazduita sub un protocol care sa se apropie, daca nu sa coincida, cu forma in care visam eu inceputul. De aceea m-am spalat pe maini de clinica privata si de medicul asijderea, ala care vorbea asa frumos si  in saptamana 20 mi-a sugerat ca cel mai "sigur"  e o cezariana. Cincisprezece minute si totul perfect. Perfect pentru cine?

Mi-am duplicat dosarul cu analizele la un spital public care e muzeu modernist acum. Aveam foarte multa incredere in ei. Pe de alta parte eram foarte tanara, si n-aveam mai deloc incredere in ce era mai important: in mine.

Am aterizat mult prea devreme in maternitate, si am asteptat cu totii un travaliu inca inexistent, timp de vreo trei ture. Protocolul spitalului era de 24 de ore de provocare, imi acordasera deja cateva peste, in van.

Partea buna a interventiei de chirurgie majora prin care a venit pe lume primul copil este ca in cele cinci zile cat am stat in maternitate am inceput sa tesem cel mai frumos si intens (in toate sensurile) lucru ce mi s-a intamplat: cresterea unui pui.

M-au ajutat cum n-am cuvinte sa multumesc, mi-au aratat pozitii de pus la san pe care nu le-as fi putut imagina singura, cu burta taiata si toata buimaca. Si dezamagita. Am povestit cum m-am simtit si cine m-a ajutat.

Maternitatea pe care am ales-o pentru al doilea copil a fost casa noastra.

Am vizitat cateva prin zona, pe o raza de vreo 200 de km, si mereu am simtit ca oriunde, atentia de care aveam nevoie eu si copilul meu valora prea mult. Asteptam ceva ce foarte putine locuri imi acordau: timp.

Am contractat doua moase si un ginecolog-pompier, care nu apare decat in situatiile limita, inainte de o eventuala mutare la spital a gravidei. La intrebarea de la prima intalnire - ce vrei de la noi, am raspuns : timp, rabdare, si liniste.

Poate pare stupid pentru unii, chiar si pentru unele. Dar nu ploua cu anterior mentionatele, mai niciunde. Am avut parte de tot ce am sperat, aici detaliile.

Ce am apreciat din aceasta maternitate: intimitatea, asteptarea, prezenta continua a cuiva care stie ca ce se intampla decurge normal. Comoditatea de a nu disparea din raza de actiune a primului copil. Nu a trebuit sa ma intorc acasa, ci la noi acasa a mai venit cineva. Nu am asteptat contravizita intr-un salon, ci mi-am primit in vizita moasele care m-au insotit la nastere, in primele saptamani.

Imi asum alegerile ca fiind perfecte pentru momentele respective din viata mea.

Doi in unu/una si altul

Acum cateva zile am vrut sa notez aici doua idei despre viata intrauterina.

Una a fost cea a Teresei Forcades despre avort.

A doua trebuie s-o redau iarasi deformata, caci nu mai gasesc interviul vazut rasalaltaieri, mai mult, nici nu-mi mai aminteam cui ii apartinea. 

Era al Laurei Gutman. Am mai mentionat-o pe aici, sunt lucruri care imi plac din ce scrie, multe altele (nu doar din ce scrie) deloc. Coincidem intr-un detaliu biografic: spune jumate in gluma, jumate in serios, ca a avut o sarcina de 47 de saptamani, terminata cu un VBAC cu  Michel Odent, in faimoasa "salle sauvage" din spitalul Pithiviers.

Ideea care mi-a placut era cam asa: cu cat sarcina e mai lina, mai minunata si mai fermecatoare in viata unei femei, cu atat puerperiul e mai tumultuos, caci rasturnarea de ceruri e bulversanta.

Daca in timpul sarcinii viata bebelusului depinde de a mamei (si aici e punctul in care le-am asociat pe Teresa Forcades si Laura Gutman), daca mama e bine, fatul e bine, odata iesit in afara, viata femeii depinde de viata bebelusului.
Femeia aceea libera, inteligenta, autonoma, cu cariera profesionala, sigura de sine, lucida si autosuficienta depinde complet de ritmul nou-nascutului. Fara sa fii avertizata, e destul de delicat de rumegat.

Sper sa gasesc interviul, parafrazele mele sunt mai mereu incalcite.

Tribul

Addenda la Inainte era mai usor:

“Una sola madre no logra criar a un niño, pero 5 madres juntas logran criar a 100. Ninguna mujer debería pasar los días a solas con los niños en brazos. Es responsabilidad de nosotras reconocer que necesitamos volver a juntarnos, que si funcionamos colectivamente y dentro de circuitos femeninos, la maternidad puede resultar mucho más dulce y suave.”

Laura Gutman

O singura mama nu reuseste sa creasca un copil, dar cinci mame impreuna reusesc sa creasca o suta. Nici o femeie n-ar trebui sa-si petreaca zilele singura cu copiii in brate. E responsabilitatea noastra sa recunoastem ca avem nevoie sa ne reintalnim, ca daca functionam impreuna si in circuite feminine, maternitatea poate fi mai dulce si mai usoara.

Avort

Unele situri si forumuri de educatie, maternitate & co au mentionate in regulament cateva subiecte tabu, ca avortul sau imigratia, data fiind turnura limita pe care fara exceptie o iau toate dezbaterile pe temele de tipul acesta.

Am regasit o opinie singulara, extraradiala si mai ales surprinzatoare, cu atat mai mult cu cat apartine unei calugarite benedictine.

O puteti asculta  incepand de pe la minutul 30, in acest video, care merita auzit, chiar daca va suna chinezeste limba in care se exprima, pe baza ideii aceleia ca nu e atat de important ce se zice, cat cum:

http://www.tv3.cat/videos/1313539

Am gasit si o transcriere in spaniola a interviului, o reproduc aici:

"-Aborto, ¿qué piensa?

Aborto. Cuando hacemos referencia a esta experiencia en los EUA, a mi también me sorprendió mucho cuando fui. Encontré una sociedad, como ya lo he comentado antes, en al año 92, una sociedad polarizada por este tema. Había pro-life (todavía están) y los pro-choice, como se dice en inglés. Los pro-vida y los pro-elección. Esto se manifestaba en la calle en forma de manifestación pública, en forma de personas que tenían unas pancartas donde había fetos ensangrentados, usaban un impacto visual y emocional para poder afectar a las personas que querían hacer un aborto o pensaban más abiertamente sobre este tema, y después hubo sobretodo el asesinato de un ginecólogo que realizaba abortos y, creo, de su acompañante en el coche cuando llegaba.


Había una violencia en la calle respecto a este tema y una violencia hecha muchas veces desde invocar los principios de respeto a la vida. Esto me impresionó cuando lo vi. Yo en esos momentos pensé que esto en nuestra casa no pasaría. No he visto que aquí hayamos llegado a este extremo de polarización, de violencia, de apelar motivos emocionales para hablar de este tema pero quizás haya indicadores de que podamos ir en esta dirección.Y yo creo que esto es muy importante evitarlo.


- ¿Usted cree que si una mujer tiene toda la información necesaria y ayuda que necesita, familiar o de amistad, cree que esa mujer puede decidir si tener un hijo o no?


Aquí también he escuchado a veces el argumento que un aborto es como un homicidio. Ya …, si admitimos que el feto en formación es una persona, entonces poder decidir sobre la vida de esta persona, por criterios de conciencia por ejemplo, tener que respetar la conciencia de una madre en el momento que decide sobre la vida de este feto equivaldría a tener que respetar su decisión. Si usted decide que hace falta eliminar alguno de sus conciudadanos esto no nos gustaría a nadie, pero si usted lo decide lo tenemos que respetar, cuando hiciera esto. Yo creo que este argumento es falso por un motivo muy importante que es por la relación que se establece entre la madre y el feto es única.


Y es única porque la madre del feto depende de la madre hasta que este no es viable fuera de ella. Esta es la base para decidirlo así, tanto antropológicamente, como biológicamente, como legalmente y como moralmente; para decidir sobre considerar este caso sobre la vida del feto completamente diferente y por lo tanto no se puede comparar con otro caso “interhumano”.


La vida de cualquier conciudadano que usted desee la muerte no está unida a la suya. Usted puede sobrevivir o morir sin que otra persona viva o muera. Esta particularidad de la madre con el feto hace que podamos entender que Dios ha puesto en mano de la madre la supervivencia del feto hasta que este no es viable. Este es el respeto desde un punto de vista teológico y católico.


-Entonces la madre decidirá.


Si Dios ha puesto en manos de la madre la vida del feto, nosotros no somos nadie para quitarlo. Podemos actuar a nivel de dar soporte a muchos niveles. Creo que dicho lo dicho, este respeto, pero no al respeto o conciencia con generis, sino que yo no respetaría la conciencia de una persona que decide quitar la vida de otra, pero esto es un caso particular. Y este caso particular es desde Dios mismo que pone la vida en manos de la madre y por lo tanto tiene un trato especial."

Sursa transcrierii interviului: http://mujercristianaylatina.wordpress.com/2009/06/27/sor-teresa-forcades-justifica-el-aborto-y-afirma-que-le-gustaria-que-la-pastilla-del-dia-despues-estuviera-al-alcance-de-todas-las-mujeres/