Fiuuu, ce avant ne-am luat!
Cum a mers asa bine la cinema, am desfacut aripile si am avut inconstienta sa mergem in patru la concert.
Nu din ala la care te gandesti, ci la Palau de la Musica. Cu dirijorul de-adevaratelea, soprano veritabila, pian - pian , cor de voci ingeresti.
Era un concert de aniversara, asa ca am ascultat intr-o seara cum n-am facut-o in douazeci de ani.
Dirijau spontan amandoi, intonau, radeau. Intre piese o amenintam pe fata ca ne da afara pe toti.
Pacat ca a apucat-o un atac de ras nestavilit, din ala fara sunet, dar suficient ca sa-i dea curaj baiatului sa intre in scena. Nu era nimic de facut, nu se putea opri.
Am inteles-o perfect, si pe mine m-a luat o data asa ceva, tot la un concert din asta.
Soprana de acum cincisprezece ani era toata imbracata in sclipici, rochia cu paiete, gulerul cu licurici, pleoapele cu nacar, ciorapii din lurex, esarfa din borangic lucitor, parul tapat cu stecleli, o nebunie totul. In momentul cel mai inalt, a ridicat bratele. Iubitul meu de pe atunci mi-a soptit la ureche fraza dezastruoasa: "Iti inchipui ca in secunda urmatoare descoperim ca si la axile are sclipici?" M-a nenorocit, nu mi-am revenit in tot restul concertului, nu aveam apa, nu puteam scapa dintre loje. Inca ma doare sternonul de cum m-am innecat.
Asa si fata, nu stiu de la ce, poate de la oboseala. De altfel la a doua jumatate a atipit de-a binelea.
Baiatul era de nestapanit, sora-sa isi luase de acasa binoclul, fara ca nimeni sa-i fi spus nimic, si i-l pasa lui, care se uita pe scena si striga: "L-am vazut! L-am vazut!" (stateam la etajul de sus, numai bine ca sa vedem arhitectura)
Sssssht! Shhhht! din jur.
Ma uit la tatal lor, era deja la jumatatea frazei cu "o retragere la timp..."
In clipa aia am recurs la santajul suprem: m-am aplecat peste scaunul lor, l-am privit in ochi si i-am zis raspicat: Vrei tzatza?
N-o sa uit in viata mea ochii cat cepele, neincrederea, surasul de "hai serios".
De mult nu-i mai ofer in timpul zilei, asezata, il refuz fara drept de apel in spatii delicate ca autobuzul.
Mi-am dat seama de asta exact in momentul cand il aveam in brate, fierbinte, cu parul de bebelus leoarca, transformat de situatie din arici in carlionti.
S-a calmat instantaneu, dirija doar cu mainile in asa hal de credeam ca atacul de ras il ataca acum pe barbata-miu.
Si e remediul fara egal in avion cand tiuie urechile, anestezia in caz de panica, linistea tuturor.
Concertul a fost minunat. Si chiar am putut prinde mare parte din el. Cred ca in doi n-ar fi fost la fel de intens.
Pe de alta parte revindic sa mergem peste tot cu copiii, muzeele (cel putin aici, cu canicula de afara) sunt un spatiu infantil minunat, e racoare, curat, liniste. Am auzit si bebelusi innecandu-se la concertul asta, si alti copii chicotind.
La capitolul pe unde am mai dat tzatza: la tuns, cu bebe mic sub capa frizerului (frizerul meu e algerian, si nu s-a alterat), la botez la biserica (s-a vazut si la case mai inalte, vezi foto), la nunta de aur la restaurant, la interviu pentru serviciu, la serviciu, la examen (asta a fost poate cel mai induiosator: evaluarea de nivel in catalana am facut-o cand fata avea o luna jumatate, daca pierdeam acel inceput de septembrie trebuia sa mai astept un an ca sa pot studia ce ma interesa, asa ca mi-am luat inima in dinti si m-am dus. La examenul scris a dormit tun in landou, la cel oral a inceput sa urle ca un brotacel. In mijlocul evaluarii am luat-o, profesorul mi-a zis fusese lector de catalana in Bucuresti, si intre bebe mic si situatia oficiala, aproape ca nu era nevoie de cuvinte).
Mi se pare perfect ca una din ultimele dati de dat piept cu mine vertical sa fie la concert. O sa-i aduc aminte mai tarziu, asa cum mi-a confesat mie o doamna in statia de autobuz: "eu mergeam cu un scaunel dupa mama prin casa, unde se aseza, puneam scaunelul si ma bagam la pieptul ei, mi-aduc aminte si azi".
Amintirile astea sunt atat de putin frecvente, incat sa le auzi e un lux.
nu la concert, la biblioteca publica. faceam lectii la germana cu fiul meu cel mare. copilul trebuia sa traduca propozitia , 'am hranit o pe Broschi'. a hrani= futtern( u cu umlaut). copchilu zice: ' Ich futte Broschi', cu u cu umlaut. mama, ce ras s a starnit in noi, de ala care e greu dar imperios de stavilit...
RăspundețiȘtergeresint ca niste amintiri ancestrale povestile astea de stat la tzatza. Copiii mei vor sa stie povesti despre ei de pe vremea de cind erau in burta, cu mine ce mincam cind ii aveam in burta, pe unde m-am plimbat cu ei. Si de tzatza povestim, ca-i istorie mai recenta...
RăspundețiȘtergereHmm concertul a fost indrazneala maxima!! Deja experienta de la cinema imi pare mult mai "soft". Acum citiva ani, am cunoscut un el si o ea care veneau seara de seara la film, cu al mic de citeva luni dupa ei. Intunericul din sala si filmul pe fundal il anesteziau ciudat. Ma intreb daca inca il mai iau cu ei. Ar fi pacat sa nu.
RăspundețiȘtergereAi dat testul de catalana cu Xavier?
mmaria, da, si noi avem amintiri de nesters de la biblioteca. Nu ma mai incumet in viitorul apropiat. De-acolo chiar ne-au dat afara.
RăspundețiȘtergereOana, hahaaaaa, ce mancai cand ii aveai in burta! Cati ani au cand intreaba asta?
RăspundețiȘtergeretonaltzintli, uitandu-ma inapoi cred ca ar fi fost fain la cinema. Dar asa mi-am dat seama ca nu ma interesa in epoca cu bebelus. Ramane o experienta zero.
RăspundețiȘtergereNu stiu sincer cum il cheama pe profesor, cred ca are in jur de 38 de ani, total aerian, uneori il vad prin cartier.
Intre copiii mei sint 3 ani si jumatate diferenta. Celui mare i s-a parut foarte interesanta perioada sarcinii - avea tot felul de intrebari despre mincare, cu ce se joaca cel mic inauntru, daca are jucarii, cum se descurca cu intunericul. Despre mincare sa fi vorbit pe la vreo 4-5 ani, cred. Si inca mai vorbim din cind in cind, acum impreuna cu cel mic care are 4 ani. Oana
RăspundețiȘtergere