And the Oscar goes to...

Scenaristul pentru formula Pasta Lassar, principiu activ: oxidul de zinc.

Cand o simpla privire la curul bebelusului iti frange sufletul cioburi, puneti crema asta. E ca un var lipicios si dens care acopera ranile deschise si le vindeca cat ai schimba urmatorul pampers. Uitasem complet de existenta ei, n-am mai utilizat-o de vreo patru ani, si pana sa ajung iar sa ne intalnim, am trecut prin alte trei porcarii oribile, care nu faceau decat sa adanceasca un spectacol dureros: carne in sange si lacrimi adevarate.

Fiuuu, ce liniste!

Printesa spanzurata

"Au Palais" toate erau printese.

Printese pariziene, executive, scapatate, incognito, printese-parasute, sau maltratate de fostul barbat, provinciale cazute in vintrele metropolei, in misiune de camuflaj, amenintate cu repatrierea, nebune de legat, duse cu pluta de-adevaratelea, printese exotice, printese sclipitoare, dulci, ofilite, studente, curve pe bune si pe bani grei, nevinovate, pianiste, anorexice sau obeze, editoare, cu viata dubla, depresive, sportive, maniatice, mute, ciudate, anodine. Toate erau mai ales protejate, le Palais le tinea sub clestarul tiuitor: de aici nu se trece. Piciorul de barbat nu calca pragul cladirii. Toate isi unduiau parfumurile, pana a imbalsama toti peretii interiori cu aroma femininului, de toate licaririle si formele imaginabile.

Era o institutie cu toate dependintele: foisor vintage pentru confesiuni minunate, bucatarie cu plite enorme, spalatorie, zona de chill out, biblioteca, sala de sport. Candva prin sec.XX fusese spital sau maternitate, circulau legende despre fetusi morti si suflete chinuite bantuind prin Palais.

In 2000 pe culoare nu te intalneai decat rareori cu cineva, era o liniste de mausoleu, caci opozitoare de CAPES sau alte examene inalte mereu studiau, pe langa deprimatele pierdute in mutenie. La etajul doi o printesa spala mereu in chiuveta adanca de pe culoar, era modul ei de subzistenta: spala rufele altora, la mana, fara oprire, zi si noapte.

"Le Palais" era discretie, protectie, siguranta. Pentru doua sute? Cum, patru sute de zane? Fiecare printesa isi traia singuratatea (sau libertatea) in surdina, bazaind la contactul accidental cu alta izolare voluntara.

La etajul unu, intr-o camera situata intr-un colt al cladirii, afectata de un lejer sindrom al lui Diogenes, centrat pe haine si accesorii feminine, Clarice isi taraia radacinile zmulse, singuratatea, boala in tratament. Noptile ei erau liniste si fum, uneori insotita de alta pasare de noapte, cel mai adesea singura, autosuficienta, amara ca o boaba de cafea lucioasa prajita un grad peste limita recomandata. Clarice era toata o minune, o vrajitoare béninoise benigna, un corp si suflet sa vrei sa te reincarnezi in ele in fiecare dimineata. In cartea Amintire despre Clarice lipseste un capitol, Sunetul. La printesa asta in iatac nu exista butonul sonor. Exista capitolul Liniste, Fericire, Fum, Afumat, Fumaraie, Ceaiul etern, Patul, Usa mereu deschisa, Noaptea vie, Ochii buni. Clarice era buna. Sau poate era doar in tratament.

2005, epistola: nu stiai, au gasit-o moarta prin 2003, in camera ei, se lasase de luat medicamentele.

Poate printesa care a zis asta e doar alt exemplar din Palais: mitomana.

Vorbesc (si scriu) din ce in ce mai aiurea, asta mi se trage de la varsta interlocutorilor: toti sub sase ani. Si soferii de autobuz. Inainte ziceam un hola! timid cand urcam in autobuz, acuma ii salut ca baiatul meu, cu toti dintii, cu intonatie, si ei imi raspund la fel. Ne vedem mult. Lunea cu douzeci si doiul, miercurea cu treizeci si noua, vinerea cu saptezeci si patru.

Cand era fata de vreo patru luni ma gandeam cu groaza cum o sa sa ma prezind la lucru vorbind asa, cu gesturi, grimase si vorbind cantat, ca pentru copii. Mi-a trecut spaima si mi s-a perfectionat melodia, toata ziua e un OOooOoooO, pana si cand merg singura pe strada cant de-a binelea, cu versuri si tot, veverita, elefantul, buburuza, brotacelul.

Imi zice omul meu intr-o seara nu stiu ce de nu stiu care salon la care merge, hotel, reuniune, prezentare. Nu inteleg nimic, inca fibrilez de grijile zilei. Doua ore mai tarziu, cand se linisteste casa, il intreb: la ce activitate spuneai ca mergi maine? Inca rade de mine. Activitate?! Viata ta e un carusel infantil.
Macar am e/in?- voluat: nu mai e un TGV zalud.

Viata e atat de "cat o clipita" incat n-are rost sa te abtii sa-i zici verde-n fata omului:

Floreasca, te iubesc

Biorica (asa-i zice fiica-mea), multumesc

Veronica, te iubesc

Rodica, mi-e dor de tine
Anahí, mi-ar placea sa reusesti

N-au facebook nici tuenti nici tuiter, nu vor fi prezente la Oscaruri, nu ne sunam, ne vedem o data la sapte (sau cincisprezece) ani, nu ne scriem. Dar le am langa pum-pum.

kkt kkt kkt

Cand fata mea avea un an s-a intalnit cu o fetita de aproape patru care repeta in continuu cacat cacat cacat, era la varsta aia cand zic pana la ameteala cuvinte "urate".

Pe cand lucram la gradinita fetita mea a inceput sa-si dea jos pampersul cand o enerva, avea mai putin de doi ani. Cum nu ma puteam ocupa de ea, ci de ceilalti saizeci de copii, saculete si parinti (in perioada verii se dubla afluenta de copii, ca vacanta de la scoli nu coincide cu concediul parintilor), nici nu am incercat sa facem miscarea cu scosul pampersului. Am asteptat pana cand n-am mai lucrat, ca sa pot sa fiu prezenta la eveniment. I-am scos pampersul ziua si noaptea deodata.

A fost unul din cele mai simple lucruri, poate mi s-a parut asa si fiindca ma asteptam sa fie mult mai complicat.

Baiatul: cand face baie mai mereu face un mini-pipi de control la iesire, pe covoras.

Zice uimit: pipi.

Intr-o dimineata saptamana asta il schimb, se aude partz. Rad la parztul lui. Ca sa-mi mai vada zambetul o data incearca sa mai faca unul. Rad iar. Repeta figura si il vad cu o expresie de panica teribila: caca.

Da.

Din cand in cand "dorm" cu fetili: ma strecor in pat la patru, de jena ca e patru si se face dimineata. Ma uit la fetita mea cum doarme dusa, ce ciudata e viata, te trezesti o medie de trei-patru ori pe noapte pana la doi ani si dupa aia dormi tun. In zori ma suna barbatul, ca ma cere feciorul: il gasesc asezat in cur, lucid si foarte suparat: mama vinaaaaaaaa, vinaaa mama; e inghetat bocna. Casa asta e ca un duplex pe orizontala, ca si cum am sta in doua apartamente mici, separate de bucatarie. N-auzi nimic dintr-o aripa in alta, am ajuns sa ne sunam la telefon de parca as sta iar intr-un palat.

La jumatatea dimintetii: Stii ca trebuie sa strangi de pe jos toate hartiutele, da?
Mamaaaaaaaa, da' eu eram ca adormita cand le-am ruuuupt.

Moarte

- Mama, Camil mi-o zis ca senyorul Rovira e mort.

Ma miram eu ca o vazusem vorbind cu baiatul ala mai mare.

Incercand s-o cotesc: Senyorul Rovira e o statuie.

- Mama, nu intelegi? Camil stie, zice ca era un om care statea mereu mereu la Plaça Rovira, toaaata ziua si toata noaptea, fins ca a murit.

- Aha-ha-ha. Foarte interesant.

***

Acum vreo doua luni a murit bunica unui coleg de-al ei. Nu stiu daca au vorbit despre asta intre ei, dar a venit intr-o seara intrebandu-l pe taica-su: "Cand o sa moara iaia?"
Surprinderea, durerea, incurcarea (prin vara trecuta i-a mai zis direct bunica-sii ca o sa moara si confesiunea ei indurerata ne-a luat pe nepregatite) l-au facut sa o dea in bara cu o parte din raspuns: Nimeni nu stie cand moare. TOTI MURIM.
Mie, dupa rumegatul bombei: "Mama, da' eu nu vreiam se me mor. Daca me mor o sa-mi fie foame si n-o sa pot sa mananc."

Ma-ta Hari

Ti-am zis cum canta toata ziua, da? Toata ziua lalaie. Cand era mic nu mi-l inchipuiam deloc pe el vorbind in catalana, si acuma il ascult la-la-la cu acccent catalan de pici. Nu stiu cine (cred ca bunica-sa) l-a invatat sa se miaune asa cand e vorba de un bebelus, in carte il cauta si inca nu stie ca e la culoarea roz. Care alta?

Nani

Acum vreo jumatate de an, catre amandoi: Cand o sa am sinci ani o sa (a)dorm singura.

Aleluia!

Acum doua zile, tot amandurora: Stiti ce, m-am gandit, cand o sa fiu in clasa a sasea o sa dorm singura.

Din ce vezi nici jumate sa nu crezi

Le vezi aranjate, surazatoare, vorbind in soapta si cu rabdare infinita unui copil care e mereu imbracat frumos si fara nici o pata, pana si fular poarta, ca in visele tale despre ziua perfecta. Nu au niciodata figura aia disperata de nebuna de legat, nu trebuie nicicand sa cumpere nimic ce cantareste mai mult de o suta cincizeci de grame, ajung peste tot caci copiii le urmeaza calmi si ascultatori, nu se stropsesc la telefon sau pe viu la barbat, poarta genti si tocuri la care nici nu indraznesti sa visezi de ani de zile. Merg la serviciul cu orarul ideal, se organizeaza cu tot, impart timp "de calitate" in jur, ies la cina cu prietenele o date pe luna, fac shopping neinsotite de mucosi, au conversatii adulte pe teme profesionale, fiindca lucreaza, desi sunt mame ca si tine, sotii admirate si fete pe faza.

Si intr-o buna zi, dintr-un simplu "ya está" trebuie sa inteleg ca se desparte de barbat, barbatul ala implicat, sociabil si incantator care o insotea in locuri in care al tau n-ar calca nici sa-l pici cu ceara, barbata-su ala cu care facea circuitul Cataluniei in bicicleta cu copiii, ala cu care disparea in escapade romantice de trei zile lasandu-i pe cei mici la bunici, cu care se organizase in asa fel incat nici unul nici altul sa nu-si sacrifice cariera.

De cate ori aud una din asta imi ia ceva timp sa ma recuperez, ca asa cred eu in povestile minunate.

.cat

- Hola
- Què?
- Be. Vosaltres?
- Mira..
- Ja..Jo també..
- Així estem..
- Tela
- Què hi farem
- Noia..
- Ja ho sé
- Paciència
- Cuida't
- Apa
- Deu

Ma adaptez la orice, dar exprimarea catalana atat de seaca si laconica ma depaseste. Imi lipseste o interjectie soptita, sau semi-racnita, ceva viu, unduitor in vorba, indoielnic, de magaiere ori de harta, de aproape si cald. Atat de monosilabic ma usuca. Nu reusesc sa pricep nimic din conversatiile astea, sau abia acasa imi dau seama ca de fapt a vrut sa-mi spuna cu alea trei vorbe amarate ca a bocit toata dupa-masa, ca a ajuns tarziu peste tot, ca e bolnav ala micu si imi lipseste detaliul cu seringa sparta, as vrea sa aud acolo un nas suflat, o pauza, vorbe-n vant. Nimic. Totul la obiect, ca o sardana farmaceutica. Mie-mi plac sardanele, dar o tura, cand am inteles cat numara in cap mi s-a amarat de-atata perfectiune. Poti sta cu ele o ora la un ceai si e treaba ta sa deduci din patru cuvinte depurate aceleasi drame si bucurii umane ca la noi la cafea. Frate, ce dor mi-e de-o cafea. Pana si-n "Palais" stiau ce-i aia, stateam ceasuri la taifas serile, si era un babel total. Ce-i drept, nu era nici o catalana printre noi. Ne-am fi risipit ca vrabiile de-atata eficienta.

Mi-am dat seama foarte tarziu de seceta asta verbala. Toate frazele au aerul de a fi o sentinta definitiva.

Cu diplomatia pe coclauri

Acum un an, la cafeaua de dimineata cu mamele se plange una ca ce i-a trebuit ei copil. 

Il cunosc pe erou, cu vreun an jumate dadea cu sutul in genunchii taticilor din parc.

De cand intrase la gradinita l-am vazut ceva mai linistit (e cu un an mai mare ca fiica-mea).

O intreb: l-ai facut cu un negru?
Au cazut simultan vreo sase cesti de cafea pe masa (nu inteleg de ce aici ar fi trebuit sa  zic negrito, cu diminutiv).
Ea, cu privirea pierduta: nu, e adoptat.
Ma ghionteste una pe sub masa: nu stiai?
Nu, credeam ca fetele singure nu pot adopta.
Justificarea mea: ea e, cum sa ma exprim, gitana din Gràcia, din brandul lui Pescaílla, imparatul Faraoanei. E in dubiu daca baiatul e mulatru sau doar cret si masliniu ca ea.

**

Acum cateva zile o intreb pe-o mama: fetita cu care mergeai ieri de mana e colega cu ei, nu-i a ta, asa-i?
Nu, e X. Al meu e asta.
Stiu. Mai ai unul mai mare, nu?
Da.
Care e?
Ala.
E adoptat? (o secunda m-am simtit si bine, de frumos ce-am intrebat-o)
Nu, e tot al meu.

Mai bine o intrebam ca pe cealalta acum un an, ar fi fost adecvat.
Sa mai casti gura.

Cand era a mea mica mereu ne tot intreba un nebun pe strada "E naturala sau adoptata?"

Cineva mi-a spus demult ca e grea copilaria.

Si n-am inteles decat atunci cand mi s-a aprins lampa peste acea copilarie, prin ricoseu.

Singuratatea si spaimele.

Anii aurii

Cel mai fericit raspuns pe care l-am dat in viata mea.

Duminica dupa-masa prin 2008, mama: Ce faceti maine?

Fara sa ma gandesc, cu gura pana la urechi: "Program de voie"

M-am ghemuit de multe ori la lumina asta fara de pret, cand am lucrat dupa cateva luni de la raspuns, si alergam ca electrocutate amandoua, mama si copila, tintuite intre minute, cand am ramas singura cu baiatul pe cand toate celelalte mame i-au bagat la cresa in septembrie anul trecut, cand programul de voie s-a transformat in orar de nevoie timp de multe luni tot in 2009...

Ce bine-i sa fii copil mic mic mic, sa te motanesti in pat pana cand vrei, sa nu fii impins in calupuri de minute dintr-una intr-alta, ca un sut in cur pe bucati: vreau nani nu la cresa cu tine mucii dintii pipi micul dejun hainutele mucii botoseii gentuta cresa coada asteapta gustarica asteapta apa asteapta pipi sari nu plange mucii joaca-te asteapta papa gata mucii nani asteapta pipi coboara asteapta mamaaa brate nu ca esti greu.

Nu fac nimic diminetile stau si ma uit in ochii tai cum ii deschizi cate putin imi beau cafeaua doua ceasuri si tu ti-o bei pe-a ta si cel mai crucial lucru din viata mea este sa nu trebuiasca sa alergi niciunde inca mai e timp

Ce ma terorizeaza

Virgula.

Am spaime nocturne cu virgula. Aici se pune virgula peste tot, la fiecare pas de fraza. Am invatat spaniola si catalana de vorbit pe strada uitandu-ma la stiri cu subtitlu, la filme cu subtitlu. Cred ca suntem unicul domiciliu din toata Spania care se uita la tv cu subtitulare. Subtitlurile de la televizor sunt pline de virgule de-aiurea, ca si ziarele sau textele elevilor.

Inca ma deranjeaza virgula dintre subiect si predicat, dar de altele puzderie m-am molipsit. Nu stiu ce sa fac, nu e asa simplu ca impotriva paduchilor.

Om cu om se intelege

Iaia?
Mergem acasa, suntem in drum spre casa noastra, nu mergem la iaia. (inca nu recunoaste zona)

Papa?
Papa e la servici, nu-i acasa.

Nani?
Da, mergem sa facem nani.

Peste trei ore, trezindu-se: Anaaaa.
Da, mergem dupa Ana.

Wonder Bra

Tanti Tzatzoasa. Asa ii ziceam toti. Era mama L. Cand iesea din blocul de vizavi, ne adunam pe la feresti si ne uitam cum trece cu bagajul ei im-presionant. Era ca Madonna cu conurile, in versiune XXXL. La mintea de acum, ma intreb de unde si cum isi facea rost de sutiene. Erau "de la rusi", si le facea la comanda? Ce marime purta, 130H, 135G? Aveau arcuri?

Asta ma doare pe mine acuma.

Pai sa stii.

Iesita din circulatie de cativa ani, descopar ca s-au inventat sutiene cu pernuta de aer (!), cu masaj reafirmant, cu eliberare de crema, cu pulberi irizate, cu spray anti-violator incorporat (2 in 1, virusul si antidotul), din fibra datatoare de optimism, cu parfum de feromoni disimulat pe sub structura metalica, ca sa nu mai zic de cele ridicarete sau cele hiperbolizante, veterane.

Ce betie! 

Mi-ar fi placut sa am sanii atat de departati, incat sa mi se marcheze sternonul pe bluze, cu toate oasele in decolteu. Nu stiu ce e aia sa porti sutien cu burete. M-am conformat cum am putut cu podoaba grea, de neimblanzit in nici un sutien, mereu incomod, daca nu stramb, zgarietor, inestetic. Cred ca nu am dat peste ce era pentru mine. 

Si dintr-o data, soarele. In momentul precis in care fetita mea avea douasprezece zile (mi-aduc aminte perfect caci era canicula si am mers la tara), ma uitam pe geam din capul scarii si mi-am zis: "Sunt perfecti." Erau exact asa cum trebuiau sa fie, nu mai aveam nici o rafuiala cu partea asta de corp, fusese totul o iluzie optica, atatia ani de bajbaiala.

Imi iubesc sutienele blande, fara dantele cu gheare, am scapat de tirania arcurilor, niciodata potrivite (care-i arcasul care le desena, sa se dedice la inventat sageti, poate-i ies mai bine), ma impac perfect cu bretelele dulci, caci nu mai invinetesc clavicula, desigur fiindca intregul are altfel de structura, fara temelia din metal).

Uneori imi iau din alea pentru sportive. Pentru iesirile cotidiene: schi de fond, 400 m garduri.

Una din ultimele amintiri cu sanii incuband coboara dintr-un TGV Paris-Lille, treceam levitand prin vagoane (la viteza trenului, nu ratati experienta, zbori la nivelul marii) si la aparitia mea, un executiv chipes a facut de pe scaunul lui gestul unei implozii bucale, cu cap dat pe spate si tot tacamul. L-am privit surazand cu naivitatea celor douazeci si cinci de ani, plus atuul ca eram in picioare. Mi-aduc aminte perfect si de bluza malva pe care o purtam.

Traiesc o senzatie de zgariat cu unghia pe chiuveta  cand vad sanii ca pur obiect sexual, ma deranjeaza pana la durere de creier. Schimbarea punctului de vedere mi-a alterat cumva tot ce pare normal pentru 90% din personal.

Folosesc cataloagele de lenjerie intima ca sa-mi ocup baiatul cand se plictiseste in autobuz, de la fata am invatat. Exclama fascinat la fiecare pagina: (cu a de la gamalie asta primul, voalul lui-sutien sui generis peste cuvant) a-tzatzaaa!

KAKIS

= taxi, cu douazeci si una de luni.

A inceput sa le recunoasca pe strada, daca l-as fi antrenat mai devreme ar fi stiut dinainte.

Ca si sora-sa la varsta lui, mi se pare ca spune foarte putine cuvinte. Comparat cu alti copii, vreau sa zic.

Ma soca vocabularul pe care il avea baiatul proprietarei gradinitei unde am lucrat, era cu vreo trei luni mai mic decat fata mea (diferenta enorma la varsta asta), si facea fraze intregi cu optsprezece luni.

O confesiune a mamei m-a luminat: "Mi-e frica de bebelusi, cum nu vorbesc, nu-i inteleg". Am ramas cu gura cascata. Ca si cum brutarului i-ar fi frica de faina.

De aceea l-a invatat pe baiatul ei sa se exprime precoce in cuvinte, clar si concis, era caricatural, caci avea un discurs de adult cu mai putin de douazeci de luni, mic cat o gamalie.

Nu ma plang, al meu compenseaza cantand, toaaata ziulica.

A pod

Il intreb pe frate-miu ce mai face.

"Prin raion."

Ah, de cand nu mai auzisem cuvantul asta, miroase ca in pod la bunica vara.

Vecinii secreti

Am promis demult sa vi-i arat, sunt aici:

Nu vazusem inainte cladirea. E o "rezidenta pentru varsta a treia".

Trebuie sa cautati dupa adresele urmatoare:
Passeig d'Amunt numarul 27
Balcells 28
Alegre de Dalt 72-74, caci edificiul da in trei strazi.

In alt text scriam despre cele mai frumoase vitralii din Barcelona, trebuie cautat in acelasi site web dupa adresa Gran de Gracia numarul 15, dupa aceea e optiunea "otras tomas", desi pozele sunt cum sunt se poate intui cate ceva.

Culturala

Ma conversez cu perechea despre cum sa aranjam cartile copiilor, el ca dupa marime. La mine-n catun nu era un criteriu. Imi tranteste: Ba, dupa marime. Cu cat e varsta mai mica, cu atat e cartea mai mare.

Catrincioara mamii mica!

Ce poezie urbana mai citesc. Am gasit cum sa pun si semn de carte.

"Long, arduous and difficult "

Miranda Kerr, 27 de ani, nou-nascut de 4kg jumate.

Mi se pare fe fe frumos sa zica asa pe sleau cum a fost nasterea.

“On the 6th of January I gave birth to our beautiful little son Flynn. We cherish him. He weighed 9lb 12 ounces (a very healthy and big baby boy). I gave birth to him naturally; without drugs or painkillers and it was a long, arduous and difficult labour, but Orlando was with me the whole time supporting and guiding me through it. I could not have done it without him."

Bleah, asta cu nu puteam fara Orlando e o mare vrajeala, Odent zice nu mai stiu unde ca a cunoscut o gramada de parteneri implicati si participativi la eveniment si dupa aia se despart la fel, nu e garantie de nimic.

Si ca sa echilibrez intr-un fel epitetele pe care le pune fata asta, imi tot ramasese sa scriu trei cuvinte - conditii serioase, i-a zis Odent unei curajoase, ca treaba aia sa decurga normal: caldura, intuneric, liniste. Foarte frumos. Si adevarat.

Pe frig, la lumina si cu voci taioase se intampla altceva.

Pentru mine, sa nu-l pierd: articol.

Stai!

Timp, opreste-te!

In primavara trecuta mergeam intr-o dimineata spre gradinita cu amandoi in carucior si mi-a fost rusine sa cer cuiva sa-mi faca o poza, ce rau imi pare. Ramane poza mea nedevelopata.

Caut de luni de zile desenele alea animate in care e un sir indian de copii si ultimul din sir e un bebelus care merge pe jos, piciorusele stau ca intr-un saculet, pare un viermisor cu funduletul in sus. Are suzeta in gura. Cineva ma ajuta cu o idee: nu era "The Simpsons"? Nu.  Baiatul meu seamana inca, desi pentru foarte foarte putin timp, cu personajul ala.

Am citit pe un blog minunat ce-a zis Salma Hayek despre alaptat, si acuma am spaime de genul: daca se intarca spontan maine, sau luna viitoare? 

"I'm like an alcoholic. It is like, I don't care if I cry, I don't care if I am fat, I am just going to do it for one more week, one more month, and then when I see how much good it is doing her and I can't stop. It is a very powerful thing, you know."

Ce ma fac?

A inceput deja sa spuna la tot :"io io, tu tu". Dejaaaaaa? Ce ma fac eu fara un copil in brate, ce-o sa fie de mine cand o sa raman ca fara un brat? Incotro?

Addenda la Puénting

Am aflat ca nu sunt singura nici in caderi: m-am intalnit la vreo sase luni dupa escapada mea cu o mama, cu doua fetite exact ca ai mei, ii zic ca arata mai bine ca ultima data, ea, evaziv: eram bolnava. Imi spune, din cate am dedus ceva pe talpi, atat de intens incat nu putea calca, si nici un tratament alopat n-o vindeca. Ortrud a pus-o pe picioare. Iarasi: oricat ai fi de sprijinita de familie, alintata de partener, implinita in vise si asteptari, drumul ala pana la luminis il treci singura, intre crengile incalcite, nimeni nu poate face poteca in locul tau.

***

Nu stiu de ce tot public si iara sterg fragmentul asta,  e o minune de fata, barbata-su un Zburator, sunt atat de frumosi incat par din povesti. Am cunoscut-o la muzica, acum vreo trei ani jumate. Pe la vreo doi ani ai fetelor noastre m-am intalnit cu ea in metrou, mi-a zis senin: pana aici am putut, am intarcat-o, am mutat-o in camera ei, am bagat-o la gradinita.

Ea la fel de incantatoare ca de obicei, nici nu banuiam ca trece prin aceleasi iujuri ca noi astea nepieptanatele.

La al doilea copil si ea s-a organizat pentru acasa. Erau atat de convinsi amandoi, incat au primit cadou ce asteptau, inconstient: Alicia nu a ajuns la vreme, barbata-su s-a descurcat cu ea. Ultima data cand am vorbit era prinsa in jucarii waldorf.

Mama,  cand eu eram in burtica la tine nu te cunosteam...

Hm... (mai bine-mi muscam limba) ne cunosteam un pic, cresteai in mine.

Ma taie ofuscata: Mama, tu nu-ntelegi: eu nu stiam daca ai parul lung, sau daca ti l-ai taiat. (imi zice bijuteria asta intr-o seara dupa ce in sfarsit acceptase sa mearga la tuns).

Ai dreptate, ne-am cunoscut mai bine cand ne-am vazut.

(Cum ar veni, eram intr-o relatie virtuala)

Mama, hai citeste-mi Pisicile Stricate.

***

Mama: Paianjenii toquen llaüts.

Ha??!

Paianjenii toquen llaüts.

Era inainte de Craciun, saptamani mai tarziu am inteles, la concertul de la scoala: Els àngels toquen llaüts.

Ingerii canta la harpa. (un tip de mandolino-harpa, nu stiam cuvantul, si "paianjenii" cum le zicea ea - fonetic in cat. alzangelz - ma derutau complet.)

Am gasit-o

Toi! C'était toi qui l'avais...
De ciuda ma simt si mai solidara cu Justine Lévy, cu mainile ei framantate fara oprire.

Tag

Cineva a dat peste blog cautand dupa expresia "tzatza pe post de suzeta".

Hai sa nu tac.

In orice caz, formularea ar trebui sa sune invers.

Cand ne intalneam intre mame la spital, una a intrebat-o pe Lourdes: Ce parere ai de suzeta, de ce sa nu i-o dau? Peste intrebare s-a auzit comentariul altei novate: "Es un puto tap." (e un dop nenorocit)

Ea a zis: e un substitut al mamei. Tu alegi.

La bebelusii foarte mici (pana la doua-patru luni) e destul de riscant sa fie utilizata, caci mascheaza momentele cand pruncul chiar vrea sa manance. Cum e mic, se multumeste cu succtionatul steril, si uita sa mai traga semnal ca vrea hrana.

La varste mai mari, sunt sigura ca isi indeplineste rolul de surogat al mamei, nu degeaba le vad pe fete cu cate cinci exemplare diferite prin poseta. Daca ai mei ar fi fost mai apropiati ca varsta, poate ar fi avut. Daca ar fi stat noua ore fara mama, sigur ar fi primit. Maicuta, mare partizana a obiectului dorintei, mi-a zis pana la betie si la fata, si la baiat, in primul lor an de viata: "Daca n-are suzeta..." Avea muci? daca n-are suzeta. Aveam cearcane? daca n-are suzeta. Plange cand a cazut? daca n-are suzeta. Am parul valvoi? daca n-are suzeta. Nu reusesc sa ma vad cu barbatul de doua luni decat sforaind? daca n-are suzeta.

Pana i-am zis-o: bunica de unde v-o dadea? Mi-a zis-o ea: suzeta nu, dar un bot de mamaliga intr-un tifon, da. Acuma-mi spui, dupa ce-am cumparat dispensator de fructe cu tifon din ala?

De buna sama, vorba bunicii, as fi putut trai altfel unele situatii daca ai mei ar fi avut suzeta. As fi putut disparea doua ore sa ma tund. De aia inainte sa apara baiatul m-am tuns cat am putut de scurt, sa n-am griji stupide vreun an. As fi aratat mai putin suflecata pe la tricouri. Ar fi stat mai locului in carucior (ramane speranta mea frustrata), morfolind in gol la suzeta ca toti copiii din vecini. As fi putut sta si eu ca toata nevasta pe scaunul copilotului, nu pe locul soacrelor de atata amar de ani. Acuma o calatorie in fata cu masina mi se pare chermeza cu paiete. Odata am vazut un concurs de poze de contorsionism matern. Le cunosteam pe toate. Cu centura, fara centura, peste scaun, pe sub scaun, peste copil, pe sub copil.

Suzeta. Asta e, acum m-as chinui sa-l dezvat de ea.

Am o prietena care si-a mutat fetita din patul conjugal in camera ei dantelandu-i marginea la patut cu trei biberoane si patru suzete de marci diferite. Le utilizeaza pe toate, dupa dispozitie.

La gradinita unde am lucrat se aduneau suzetele din fiecare saculet si se puneau gramada intr-o bol de plastic pentru ora somnului de amiaza. La trezire se adunau de pe fiecare salteluta si se puneau din nou in bol...Parintii le recuperau constiincios, uitarea ei putea fi dramatica noaptea. Daca cineva nu avea sau nu aparea obiectul din n motive, i se dadea oricare alta disponibila.

Cu ocazia impachetatului casei am gasit o cutiuta cu vreo cinci aterizate de prin cadouri, s-au jucat cateva zile in nestire cu ele, dupa aia au uitat.

Si din nou, personalitatea bipolara a adultului: Cand ne-a fost bine cu ea i-am astupat gurita, cand devine jenant caci are patru ani incepem sa presam copilul sa se dezvete.
Mi-a mai placut o chestie pe care am auzit-o in legatura cu tetina si cu muzica: ce  oferim pentru prima data nou-nascutului are efectul unei amprente in el. Un biberon cu glucoza dat in ora numarul unu din viata e o palma pentru alaptare. O mandolina care fredoneaza singura cincisprezece melodii zgarie urechea. Ia-i un instrument care scoate un sunet frumos, chiar daca te costa mai mult decat zece chitari colorate.
Daca n-are suzeta...te costa mai mult. Dar, pentru adevar: suzeta pe posta de tzatza, multumesc.

Protectia minorului

M-am gandit demult sa va arat o poza cu los Manolos, ca sa-i vedeti cat sunt de frumosi. Inalti cat doi prepeleci, slabi de li se vede doar surasul de fantasma, mereu eleganti.
Dar cred ca ar fi nedrept sa-i fotografiez, chiar cu acordul lor. Se afla intr-o situatie similara minorilor, as avea nevoie de autorizatia unui tutor.

Marunte

La aprozar, inca dinainte de Craciun: din cer senin, casiera trage de un clopot aparut deasupra capului, atarnat de tavan cu o panglica rosie si racneste cat o tin plamanii: Booooooooooooooooteeeeeeeee! (ciubuc). Inauntru, cei patru baieti care organizeaza continuu legumele si fructele canta in cor: Multumiiiiiiiiiiiim! Am ramas masca. Mai treci pe-acolo si nu lasa bacsis la casierie daca ai tupeu. Ce forma originala de a atinge fibra sensibila (citeste rusinea) celui ce cumpara.

***

Ii las la masa, sa se descurce singuri, in timp ce eu imi continui pelegrinajul de intelectual: impaturit hainute sute, despaturit paturile, lustruit farfuriile, geamurile, baia, bucataria, podeaua...

El are in farfurie proteina pura de vita, ea la fel, cu ketchup. Incepe ratoiala la capra vecinului. Ea, cu voce impaciuitoare si smechera, o aud de dincolo si nu intru sa nu cenzurez minunea:

Eduaaaard, tu nu poooooti. E sange, nu poti manca sange. E boníssim, dar tu nu poti.

Dupa doua minute:

E oli (ulei) rosu, pica molt. E picant, nu poti manca picant.

***

Mama, eu nu vreau sa pleci tu cu papa cand adorm finca finca ma trezesc si nu pot sa te strig finca se trezeste Eduard si mie mi-e frica si nu-mi place sa stau singura.

Daca te trezesti si ai nevoie de mine ma strigi cat poti de tare, poate sunt la telefon, sau poate sunt in bucatarie, nu te aud, tu striga-ma, pe Eduard il adormim dupa aia, nu-i nimic daca se trezeste, bine?

Bine.

Dupa un minut: si daca te strig tare tare si tu nu esti acasa?

Cand tu esti acasa, eu sunt acasa, bine? Daca nu sunt eu (care sunt aproape de fiecare data), e papa, bine?

Bine.

Pe inserate o iau tot felul de ganduri complicate, ma tot intreaba de umbre pe pereti si monstri.

***

I-am lasat in doua randuri la bunici cateva ore ca sa pot desface o septime din cutii, sa reusesc sa pun continutul prin dulapuri. Il intreb pe baiat: ai fost la iaia ?

Nu, avi. (bunicul)

Sta cu ei juma' de ora, dar e impunator ca prezenta. De cate ori il intreb asta raspunde la fel. Cand suna la telefon tot ei i-l cere direct pe avi.

Regii Magi

Agenda:

- intre 1 si 5 ianuarie copiii lasa scrisoarea la Pajii Regesti impanziti prin toate locurile tranzitate, parcuri, piete, magazine.

- pe 5 ianuarie seara nu respira nimeni de emotie: trece Cavalcada, in toate orasele si satele din tara. Parinti, bunici si copii se aseaza pe arterele principale ale itinerariului si daca ai mana buna la poze privirea copiilor e fara de pret.

- pe 5 noaptea se lasa mandarine, apa si alte cele pentru Mariile Sale si se face nani devreme.

- la prima ora pe 6 dimineata incepe sfasierea ambalajului de cadouri, si asa continua toata ziua. Oricat ar fi de modesta lumea, copiii primesc tone de cadouri, pe mine ma depaseste complet situatia. Am vazut un bunic incercand sa arunce un ambalaj la container. Ii zic: frigider? Da' de unde, tractor i-am luat lui nepotu-meu...

Dupa ce se desfac alea de-acasa se incepe peregrinajul pe la neamuri, vecini, nasi, ca si pe-acolo au trecut cu cutiile.

Am facut si noi, ca-n fiecare an, coada la Plaça Rovira sa ii dam scrisoarea Pajului regesc pentru Majestatile Sale Regii Magi. Pajul a iesit din Cafeneaua Valls, de unde a iesit si ciocolata calda, piscoturile le-au facut brutaresele mele. Asa ramane totul in familie.

E primul an in care fata mea a indraznit sa se apropie de ala neimpinsa de la spate. Baiatul n-a vrut. Desi au pornit convinsi de manuta de la portita amenajata, dupa doi pasi (inca) bebelusul meu m-a cerut.

Pentru cavalcada toata Barcelona se paralizeaza complet. Cand zic toata incepe cu primarul orasului, care se duce sa-i intampine pe cei trei in port, ca vin pe mare (sunt Cei Trei regi Magi de la Rasarit, de aici si vestimentatia orientala). Le da cheia orasului, ca sa poata intra in toate casele sa lase cadourile. Noi ne asezam pe Via Laietana si asteptam ca toti ceilalti defilarea calestilor.

Am mai vazut-o si in alti ani, dar anul asta am incercat sa o privesc prin ochii fiica-mii, sa intuiesc cam ce isi da ea seama, caci in cei anteriori statea in brate ca frate-su (cu asta vreau sa zic tragand de tzatza, nu in brate uitandu-se la minuni). Adevarul e ca ea a fost foarte ocupata cu culesul bomboanelor (din calesti se arunca tone de caramele si bomboane), trebuia s-o atentionez din cand in cand sa se mai uite si in sus.

M-au amuzat cateva detalii.

Unul ma scoate din sarite: cavalcada se zice cabalgata. Mi se pare pare o eroare din acelea de tipul la croqueta se zice cocreta, sau la crocodil cocodrilo.

A venit Magul Lari, e un tip sclipitor, a facut Filologie, dupa care si-a dat seama ca ii place sa faca spectacol. E un barbat foarte frumos si isi alege cu mult gust costumele de mag, imi place sa-l vad la tv, mi s-a parut cumva inocent sa fie invitat la un defileu de Regi Magi...rolul lui era sa trimita repede copiii la culcare, de aceea caleasca venea decorata cu un ceas, iar actorii aveau toti bonete de dormit. In video se vede incepand cu minutul 5.46.

Am inteles sensul unei calesti pe care as fi ignorat-o fara explicatia de acum cateva luni a unei mame: in mijlocul defileului apare o caruta plina de priviri amenintatoare, toti pajii din ea striga "Suzeta! Suzeta!" si pretind cu gesturi drastice obiectul dorintei. Copiii mai marisori sunt somati tot anul ca trebuie sa predea suzeta Regilor, ca e vremea sa treaca la vicii mai serioase...Cum mie imi utilizeaza "tzatza pe post de suzeta" (ce mod de exprimare - intai de gandire - tampit), ma declar multumita ca am ramas cu amandoua. N-am reusit sa gasesc secventa in filmul citat aici, cred ca autorul nu a inregistrat-o.

Trec nenumarate calesti cu paji care infasoara cadourile, tiparesc etichetele, tin evidenta la numarul de cadouri (racnesc "aici e cadoul numarul 687 342"), fac cutii - enorme, copiii exclama aaaaaaaaa cand vad dimensiunile exagerate - pun stampile, striga nume dupa nume cu adresele aferente, intreaba "Ion, este Ion pe aici", trei-patru copii ridica manutele cu ochii cat cepele, "Cadoul asta e pentru tine", e chiar emotionant. Pajii canta "Aduc iluzii, pregatesc visul pe care l-ai asteptat tot anul..."

Cum v-am zis, pentru copiii obraznici Regii aduc carbune, e la coada defilarii. Dupa ce trec postasii sa stranga scrisorile ultimilor intarziati, pajii care ambaleaza cadourile, cei care citesc adresele si numele de copii care le vor primi.

Am gasit un video in care trece caleasca cu carbune, versurile suna asa: "Daca te bati, primesti carbune. Daca tipi, primesti carbune, Daca ai fost obraznic..."

Si aici cineva a stat imediat la inceputul cavalcadei de anul asta si a filmat-o acolo in port, cand Regii vin de pe mare. Cum e la inceput banuiesc ca de aceea nu e muzica in toi, versurile sunt foarte frumoase si dansurile pe masura.

Is satula de cadouri, sunt prea multe, dar cavalcada e minunata fie si doar pentru ca cei mici chiar cred cu gura cascata tot ce se intampla. Dac-ar fi dupa mine, ar primi cadouri minuscule (din fascinatia fata de obiectele liliputane), dar...cica trebuie sa le las celorlalti spatiul ca sa poata alege ce vor. Si asa mi s-a umplut casa cu 'jdemii de cadouri din plastic. Lumea are gusturile pe care le are, si nu mai comentez nimic. M-am trezit si cu un karaoke anul asta, la care fiica-mea canta incantata si caruia baiatul ii inghite microfonul.

In primele poze e cand am scris scrisoarea, si cum am predat-o cui trebuia:

Aici suntem pe Via Laietana, in asteptare:

Caleasca asta era superba, sunt postasii care stanteaza toate plicurile, canta, primesc telefoane, pun etichete si sorteaza in sertarele colorate (poza urmatoare) toate numele tuturor copiilor. In video-ul pus mai sus, daca n-aveti rabdare sa va uitati la tot, intre minutul 3.30 si 4.20 trec ei, sunt foarte frumosi dansand si cantand exact asa "culeg iluziile voastre".

Am observat de cativa ani buni ca adultii se comporta cu foarte mare atentie fata de eveniment, cred ca intr-un fel, cum si ei au trait mirajul asta de mici, protejeaza foarte serios secretul. Ma fascineaza cum la stirile de seara, timp de zile intregi, se vorbeste despre "cadourile pe care le aduc Regii", nu se arata niciodata adulti cumparand jucarii sau alte variante ale unei posibile autodesconspirari.

Stirile suna serios "Vin Regii", "Primarul Hereu le-a intampinat pe Mariile Sale cu o ceremonie fastuoasa ". Pe cinci ianuarie magazinele inchid pe la miezul noptii, ca toata lumea sa poata rezolva tema cu cadourile.

Fata mea a venit strigand de soc, la prima ora a diminetii: mama, avem in casa o gramada de cadouri!

Time is money

Cumnata-miu catre sora-mea: i-auzi cat a primit sora-ta de la stat cand s-a nascut baiatul! (pe motiv ca nu se mai da incepand de la 1 ianuarie 2011 banuiesc ca s-a dat vestea la stiri in tara).

Detaliu: cu averea aia mi-am platit moasele sa vina acasa, sa nu ma cezarieze in spital unde ma durea cel mai tare, ca nici un ginecolog nu ne-ar fi asteptat atata amar de ore sa strabatem drumul, nici mama mea sa fi fost. Multumesc din suflet, Zapatero!

De iarna

Mama, de ce trebuie sa scriem scrisoarea la Regii Magi?

Ca sa stie ce cadou vrei?

Atunci de ce lui Mos Craciun nu-i scriem scrisoare?

Fata de pocher.

***

Aceeasi intrebare, catre tata-sau, dupa ce s-a mai gandit:

Papa, de ce trebuie sa scriem ce cadouri vrem de la Regii Magi, daca ei stiu tot? (da, si noi le-am zis ca toti astia, Mos Craciun & co, vad din lumea lor cum se comporta copiii. Pe deasupra Regii (aici nu se sarbatoreste Mos Craciun) aduc mai mereu si o bucata de carbune, pe masura obrazniciilor fiecaruia.

***

Parintii sunt Regii Magi

Alta de mesteri

Ma suna unul ca nu gaseste adresa. La cat incaseaza pe deplasare, pot sa dea roata de zece ori la tot orasul.

- Unde vine strada asta?

- E in Gràcia.

- Aha-aha, in Paseo de Gracia.

- Da, dom'le, intre Chanel si Stuart Weitzman, un pic mai sus de Casa Batlló, nu ma-nebuni... Daca locuiam in Paseo de Gracia te mai chemam eu pe tine sa-mi desfunzi mortul pe care mi l-au lasat astia dinainte in tubaraie... 

Cititori

Taica-miu despre blog: copchilarii si fite.
Multumesc, orice critica e binevenita.

Los Manolos

Nu, nu e o postare despre minunatiile facute de Manolo Blahnik, ci despre tatal lui Manolo.

Odata am auzit-o pe soacra-mea utilizand in catalana un cuvant superb: "X mi s-a parut cumva encantat", a carui radacina exista in romaneste intr-un alt cuvant: descantat.

Incantat = vrajit.

Care pare starea permananta a lui Manolo senior.

Intr-o zi urcam impreuna cu ea in lift, duce un tort imens de la cofetaria Bonet, e o zi oarecare. Se justifica zambind: "Sotului meu ii place foarte mult frisca".

Dumnezeule, de cand a zis asta, de fiecare data cand coincideam cu el il vedeam si mai mult asa, deja pe alta lume. Ea are un zambet autocritic, ironic si vinovat in acelasi timp, suspectez ca are licariri de luciditate in legatura cu situatia halucinanta pe care o traiesc, el nu: surade cu o lumina de pe alta lume deja, e dus de tot dincolo, incantat complet, imi arata cumva o farama din celalalt taram de fiecare data cand dam nas in nas.

Sa aud ca e mort dupa frisca e la limita suprarealismului, mi-l inchipui ingurgitand-o in cantitati enorme, ca un inger coborat pe un nor dalinian facut din frisca.  Fara egal.

De cine mi-e dor

De mama lui Manolo.

M-a vizitat in ultimul an de doua ori pe zi, o data la amiaza si o data seara, destul de consecvent.

Am vazut-o acum doua zile pe strada, ma striga: hei, te-a recunoscut cateaua, unde mergi?

Acasa, v-am zis ca ne-am mutat.

Ramane cumva pierduta: Ah, si eu merg acasa, merg bine, nu? (abia iesise din bodega lui fiu-sau, si casa ei e la cincizeci de metri mai sus, la etajul doi, locuiau sub noi.

Suspectam ca inainte traisera la etajul trei, de aceea din obisnuita venea mereu la noi la usa, cu o descumpanire crunta: nu stau aici? La doi, stati la doi.
Odata ne-a vazut incarcati umpland liftul de copii si carucior si ne zice: urc dupa aia, mi-aduci tu liftul inapoi?

O gaseam vanata de nervi la usa de la bloc, incurcata in sapte chei fara sa o gaseasca pe cea potrivita. Mereu puneam cate o bulina rosie in dreptul lui doi la lift, disparea imediat, caci toti vecinii erau terorizati de ce accident pot provoca involuntar si nu ii ajuta nimeni cu nimic, in speranta ca ii muta fiul lor din bloc. Toni  imi zice: sa nu-ti para rau de bucataria aia minunata pe care o aveam, era in pericol teribil, oricand putea exploda cu fericitii astia de dedesubt. El ii ducea de multe ori pana in casa, era socat de inocenta cu care primea cheile in mana, dupa care femeia exclama: ai dreptate, asta e casa mea, uite cateaua, dada, aici stau eu.

Incantatori, si el, si ea.

La patru dimineata mereu era lumina, cum nu stiu ce ora e, traiesc intr-o nepasare continua. La cina, in fiecare seara, sardina sarata la grill, alternand cu biftec sfaraind. Tot dulapul imi miroase a sardina, de la hainele intinse pe balcon.

Si o asteptam in fiecare zi, atat de surazatoare si de incurcata: sunt un dezastru, sunt lela cu capul, imi pare rau.

Incep sa cred ca in ultimul timp ma recunostea, poate si din cauza copiilor.
Odata imi zice: " Ce frumos ca ai si fetita, eu am facut trei baieti". Da, dar aveti nurori (cat. joves). Se uita la mine de parc-as fi nebuna: "Nooo, eu nu mai sunt tanara (cat. jove), nu mai fac copii". Ah.

Am auzit pe cineva spunand ca singurul lucru bun pe care il are Alzheimer e ca poti sa te uiti la Dancing in the rain de o mie de ori ca si cum ar fi mereu pentru prima data. Eu ii vedeam fericiti in izolarea lor, atat de pierduti in real, cu surasul lor fantastic, salvarea intre toate detaliile meschine de care se ciocneau.
Mi-e dor de ea caci suntem atat de singuri in metropole incat poti sta ani in sir fara sa stii cine locuieste pe acelasi palier cu tine. Acasa la mine in anii '80 mergeam o data la trei zile la V. la usa sa-i cer cate ceva, doar fiindca imi dadusem seama ca raspundea la tot "N-am, ca dac-as avea, ti-as da." Imi dai un pic de sare, ai o lingura de faina? N-am, ca dac-as avea, ti-as da.
Doamna Manola, nu stiu ce cautati pe la mine, dar tare mi-ar placea sa ma contagiez cu o farama din optimism, zi-i inconstienta, mi-e totuna, eu vreau sa surad asa. Si imi lipsiti, intr-una din zilele astea o sa incep sa va vizitez eu.

In sus si-n jos

Am schimbat Furtuna florilor pe Bucuros din Sus.

Sunt foarte obisnuita cu toponimele "de sus" si "de jos", Bucovina e impanzita de sate cu numele asa: "Vicovu de Sus", "Brodina de Jos", "Horodnic de Sus", la bunica iesind din curte mergi ba "in sus" spre biserica, ba "in jos" spre moara.

La doar doua strazi mai incolo, cartierul e complet diferit, strazile sunt mai ample, mai aerisite, fara rufe pe balcon, iar lumea nu mai are aerul modest, de fiecare data cand iesim din bloc ma intriga cate ceva: ba vad vreo baba in vizon, ba vreo bona plina de copii, intr-o zi vazui echipament de golf, ca sa nu mai zic de o fata...imi zic, alta bona. Da' de unde, asteptand jos un mester, o vad iesind dupa zece minute cu un caine. Plimbatoare de caini de meserie, asa ceva nu mai vazusem de cand mergeam in Pedralbes...

Acuma, si susul e cu cantec...totul e in panta, ajung cu limba de un cot, caci duc caruciorul ca umbrela.

Deh, panorama are si ea un pret.

Mesterii

E si asta o lume.

In teorie, randamentul profesional ar trebui sa fie la 80%, estimez eu, am indulgenta sa consider ca in cei 20% intra o zi proasta pe care o poate avea oricine.

Sunt ferm convinsa ca aici se lucreaza la 14-27% din capacitate. Daca dai peste un mester care iti lucreaza la 35% tine-l strans sa nu-ti scape, e din raritati.

In orice domeniu ar lucra, prima fraza pe care o zic uitandu-se la ce au de facut e asta: Uuuuui, cum arata asta!!!

Apar in casa pe la 9-9.30, daca vin de mai departe calculeaza 10-11. Dau o raita de recunoastere si spun: coboram dupa material. Intre parcat si urcat materialul, calculeaza aproape o ora.

Cand au plasat sculele se aduna si iti spun senin: mergem sa luam micul dejun. Reapar pe la unsprezece, 11 si zece. Lucreaza pana la doua fix cand lasa tot balta si pleaca la masa. Apar calmi pe la patru si un sfert, pana la sase cand poti sa-i pupi, pana maine nu-i mai vezi.

Singurii care au lucrat impecabil pana acum au fost cei cu mutatul, ma asteptam la niste bestii de hamali murdari si neatenti si au venit trei tipi migalosi, vorbind in soapta o spaniola ininteligibila (erau paraguaieni), tratand totul ca pe cofraje cu oua. Mi-au reparat si bucatarioara fetei, ca usa de la cuptor devenise trambulina pentru baiat. Acum pot sa faca din nou peste la cuptor.

M-a dezamagit complet restauratorul de parchet, care aici se cheama el parchetista si acasa la mine raschetatorul. E considerata o meserie traditionala, asadar foarte respectata. Intr-o zi jumate a castigat cat altii intr-o luna, mi s-a parut flagrant, de altfel imaginea lui dadea mult de gandit, un tanar de pana la treizeci de ani castigand atat amar in atat de putin timp e o situatie foarte periculoasa. Cum nu puteam intra sa verific pe motiv de palux neuscat, mi-am gasit surprizele dupa.  

Dupa toti trebuie sa stai cu megafonul ca sa-i pisalogesti si cu ochiul cat ocheanul, caci lasa totul sub minim. N-as fi in stare sa-mi fac casa din temelii, as innebuni alergand dupa ei.

Zugravii erau un spectacol, cubanezi mega-relaxati, din ritmul lor nu-i scoteai. Imi zice unul: va vad foarte stresata, doamna. Pai cum, frate, daca mi-ai taiat cablul la ras de perete si dupa aia mi l-ai ingropat in ciment, eu inteleg ca atata te-a dus capul, dar tu ai acasa vreun cablu taiat brusc si ingropat? (sa mai mentionez ca era cel de la compania telefonica?) Nu stiu doamna, nu mi-ati spus sa dau tot jos? Da, veiozele din fier forjat, lemnul negru care imbraca peretii, camerele de filmat de peste tot (demult traia aici un dentist obsedat de hoti, avem si seif care inca miroase a masele de diamante si rubine), cablurile lor aferente, dar cele utile nu, Dragoberto (il chema Rigoberto dar eu ii ziceam asa)...
Barbata-miu zice sa o iau usor, sa consider ca gradul de specializare a mesterilor e invers proportional cu rationamentul lor logic. Cum ar veni sa nu le cer mai mult decat ce au de facut, sa nu le vorbesc tampenii ca nu ma pricepe nimeni. Incep sa cred ca ma iau toti de toanta, ca fac de-aiurea. Cica nu. Asa sunt ei.

Cand au terminat de varuit imi zice unul "Está usted complasiente, señora?"
Mai zice barbata-miu ca cei dinaintea noastra s-au divortat de frig ce e in dormitor, si tine cont ca noi dormim patru in el, si tot degeram. Pana s-a dezvaluit misterul, multumita unuia din cei zece mesteri care au venit deja pentru detaliile mii: cand schimbatorul curelei de la jaluzele (mare mester faur, faurar de aur, pe care a trebuit sa-l chem de doua ori, de bine ce a lucrat prima data) a deschis cutia celei din dormitor, se vede marea, soro, ca se termina blocul si cum ar veni dormim cu picioarele in aer. O gaura cat sa incapa numai bine feciorul meu rostogol. N-am astupat-o cu el, cum o sa ma intelegeti, ci cu doua bucati de carton conglomerat. Ca asta ar mai lipsi, sa ma pun sa repar defectele cladirii, mi-ajunge cu erorile mesteresti din casa.

Si inca n-am inceput nimic, distractia de-acuma vine. Ma fascineaza gradul de specializare: tapiterul doar tapiteaza, nu atinge piciorul scaunului care danseaza, pentru asta mergi la lemnar. Din cei cu mutarea unul monteaza si dezmonteaza, ceilalti cara cutiile. Nu-i cere altuia sa-ti monteze patutul bebelusului, ca o sa-ti cada facut bucati cu copiii in el la ceas de seara. Zugravul de calorifere vopseste asta, doar calorifere. Reparatorul de masina de spalat nu stie nimic despre uscator. Asta cu jaluzelele nu atinge ferestrele, nu-l ameti.
Acum inteleg de ce la vreme de vara, la restaurantul la care mergem, Toni ma atentioneaza mereu: asta cere-i doamnei care stie sa scrie, nu celorlalti chelneri. Pana acum credeam ca glumea.
A, si daca veniti in vizita, tineti cont ca nici sonerie nu mai am, tot Dragoberto i-a retezat cablul. Mi-ati zis sa scot tot, doamna. Asa-mi trebuie, daca ma pun cu mesterii.
Si numele, ce nume frumoase au: Richard, Rigoberto, Adam... si cireasa de pe tort: Americo. Mi-e drag desi inca n-am dat de el, cica e foarte bun in domeniul lui. Nu stiu de ce nu raspunde la nici unul din cele trei numere de telefon...Tainele meseriei.

Ludic

Ne-am mutat  in prag de Craciun - noi suntem asa, de ultimul moment - la doua strazi mai incolo. Orasul asta atat da din el, caci intre mare si munte pe de o parte si satele-dormitor de pe laturi nu se mai poate intinde, terenul e la preturi astronomice si edificarile (blocurile) la idem stratosferice.

Toate astea ca sa spun ca o gasesc pe fiica-mea alaltaieri la bucatarie, dand peste cap clanta rupta de la usa care da in balcon. Vorbeste singura: "Pues si que está fatal aquesta casa" - "Chiar ca arata jalnic casa asta"...

Cand mai dau peste cate o surpriza prin casa "noua" pufnesc in ras de ce a zis ea.

Acuma se joaca serile cu lanternele in bucatarie, cautand comori prin gaurile din faianta de pe pereti. Frate-su incantat de expeditie.

Mizuietii vechi si noi

Cand era fata mica i-am luat papucei de casa cu o pisicuta, aia din Pisicile Aristocrate pe care o chema Musette in subtitularea in romaneste. Eu asa imi amintesc, ca in copilaria mea ii ziceam Musette, desi in v.o. nu aud sa-i zica nimeni asa.

Printr-un fermecator accident dislexic, papuceii de casa au ajuns sa se numeasca mizuietii, nota moldoveneasca inclusa.

I-a mostenit baiatul, si de curand i-am luat si lui, masculini, care sper sa se numeasca la fel. Au toate atuurile sa-si conserve numele, caci toti le zicem asa, pe deasupra el a inceput sa zica apa in catalana aguia in loc de aigua. 

Am repetat experienta pentru ea cu acelasi personaj pisicos, caci concurenta era o alta cotarla pe care n-o suport si o vad peste tot: Hello Kitty.

Mos Craciun

De o luna incoace se joaca cu doua cutii de carton goale, ii doare-n cot de orice altceva. E cea mai buna idee de cadou, se cheltuie averi pe jucarii sofisticate, si ei sunt fericiti cu niste carlige de intins rufe. De cateva zile au primit de la bunica doua lanterne, e spectacol continuu la noi. Faptul ca sunt doi ajuta mult, de unul singur n-ar fi nici pe departe la fel.

Fara de pret

Valoare: pielea de pe outele posesorilor de asa ceva din casa. A, si sanatatea mintala a blogaresei.

Incepe aventura cu mesterii.

Acuma caut popa, preot catolic, calugar budist sau specialista in magie alba, mi-e totuna, cineva care se pricepe la echivalentul curateniei materiale.

Craciun Fericit!

Timp

Ii spun lui frate-miu ca o prietena din Bucovina se plange ca n-are vreme, ca nu-i ajunge ziua. Eu intrigata, credeam ca e exclusiv patologie citadina.

El: n-aveti timp, hai? Da' pe messinger aveti timp sa stati zi lumina.

Pffui, gemeni ii urez. Sa ajunga sa caute viata sociala si prin cotloanele feisbookului.

Nani

Mi-am amintit nu demult de faptul ca Unamuno dormea mult si de excelenta replica data intr-un interviu: aici e rezumata succint.

Si asum la treizeci si cinci de ani (era si vremea) ca merg adormita prin viata, doinindu-mi aproape jeluitor un cantec de leagan cu destinatarul ratat. Cred ca e doar o problema de ritm personal. In liceu nu se putea vorbi cu mine inainte de ora zece, si erau zile cand aveam ore de la sapte (de ce oare?). Ai mei erau inspaimantati ca ma gasea tata la ora trei dupa-masa sforaind in loc sa studiez, dupa ce statusem toata noaptea de veghe. Cu vreo doisprezece ani m-au vazut in stil licurici citind cu o lanterna sub plapuma pe la doua dimineata.

Ritmul meu devine mult mai lucid dupa ora cinci dupa-masa, si sclipitor dupa unsprezece noaptea. Nu ma-ntreba nimic dimineata, nu-mi baga soarele-n ochi, lasa-ma sa ma dezmeticesc.

Imi place noaptea ca toti dorm, mi se pare ca e secretul meu, ca sunt singura care profit de minunea linistii.

Rezultatele sunt dezastruoase la nivel socio-familial: continui sa am nevoie sa ma trezesc tarziu, din fericire nu stiu ce e aia sa ai copii care se trezesc la sase-sapte dimineata, ai mei s-au trezit mereu la noua-zece, si acum doar fiindca asta mare merge la gradinita ne trezim toti mai devreme.

Somnul redus ma ameteste destul, dincolo de proasta dispozitie.

Saptamana asta am adormit in fata calculatorului, uitandu-ma la un video-manual despre ceva ce ma interesa. Cireasa de pe tort. Mi-am adus aminte de mama, si acum inteleg de ce nu se oprea niciodata in timpul zilei: cum se oprea, cum adormea de-a-mpicioarelea. Robotea in continuu, ca  teleghidata. Am adanc inradacinata axioma ei care suna asa: "Ziua cu copii in casa nu se pot face dichiseli." Noaptea se face tot: se spala frigiderul, se calca, se aranjeaza textilele-n dulapuri. Parca nu dormea niciodata. Poate de la cinci la sapte. Si mi-aduc aminte de ea cazuta franta, nu a trecut veci de minutul doi al vreunui film, dormind in masina, picotind pe orice scaun, adormind vorbind la ultima ora a cinei. Oare cum au altele timp sa se plimbe, imi zicea, eu adolescenta fiind.

Nu am chiar deloc forta ei de a trebalui, lenea mi-au cadorisit-o ursitoarele pe primul loc.

Dar exploatez uneori luciditatea nocturna pentru migaleli mii. Ultima data cand a plecat trei nopti barbata-miu am vopsit toate usile din casa, ce mandrie.

Am trait vreo doi ani asa cum am vrut, trezindu-ma la cinci dupa-masa. Cand am iesit din experienta (complicata, de altfel), o prietena foarte rationala mi-a zis: arati mult mai bine decat anul trecut.

Ma duc sa dorm.

Din Bucovina: "Vasile, ce faci?.

Dormeam, ma.

Pai cum asa, te culci treaz?"

Ce m-a emotionat

Povestea unui cantecel de-al Elvirei.

Unul pentru bebelusi, despre partile corpului.

O intreb intr-o ora de unde e, in mod normal sunt traditionale catalane pe care le pot cauta ulterior sa ma familiarizez cu textul etc, asta avea alta melodie si aer.

Ne spune ca l-a adaptat ea, dintr-un film clasic francez din anii '70, in care o tanara baby-sitter ii canta asa copilului de care are grija, incercand sa ozonizeze durerea ca si-a lasat propriul bebelus singur in casa pentru a putea lucra.

Ce s-a inrourat Elvira dezvaluind sursa.

Nu

Din seria "Si eu eram o mama excelenta inainte de a avea copii":

Heruvimul meu auriu si carliontat s-a transformat peste noapte intr-un ionescian declarat.

Vrei calare sau pe jos?

Nu.

Ai mancat supa?

Nu.

Mergem dupa Ana?

Nu.

De-ar fi numai asta...ma priveste pe sub sprancene, metalizeaza buzele si ma fâsâie ca un motan zgândarit, dupa care ma impinge/ bate apasat.

Vreau dulceata mea de bebelus inapoi, ala care nu stia inca faza cu eu nu sunt tu.

Dupa ce am terminat peregrinajul cotidian si ajungem in sfarsit la ultimul popas, puiul pentru supa, sunt complet depasita de situatie, abia pot sa-l mai stapanesc sa nu se infiga-n rotisor. Vanzatorul ma dojeneste indirect pentru indulgenta, bagand nota autoritara: domnisorul sa se urce in carucior, flacaiandrul asta care ieri statea lipit in brate sa fie cuminte bla bla bla bla. El nu stie ca avem in spate zeci de minute in magazinul cu detergenti si rafturi colorate, aprozarul, brutaria si parcul cu proprietari de tentatii la fel de atosi ca baiatul meu.

Sa-i dea Dumnezeu curand nepoti, ca repede mai uitam!

Vorba unui psiholog, care ar putea fi in egala masura vorba unei prostituate: "Strada e grea".

Totusi, oare cum fac altii de le stau odraslele infofolite pana-n dinti in carucior fara sa cracneasca, ai mei n-au stat veci impasibili, ca sa nu mai zic de dormit. Undeva am dat-o-n bara. Mai cercetez.

Imi iubesc condurii

Puénting

Mi-am facut blog ca sa scriu intrarea asta.

Se numea asa inainte sa aiba nume locul ce urma sa o gazduiasca.

Nici pana azi nu stiu cum sa pun in cuvinte ce as vrea sa stea sub titlu.

E un termen in spanglish. Inseamna exact ce arata imaginea.

Cred ca ar trebui sa incep spunand ca e o lectie pe care am invatat-o foarte bine: cand depind altii de tine nu mai poti sa-ti permiti senzatii tari, de genul sa mori un pic, sa patesti ceva, sa sari de pe sine.

N-as putea spune ca mi-am facut de cap, mai degraba m-am aruncat cu capul inainte.

Si busitura n-ar durea mai mult decat de obicei, daca n-ar fi fiindca tragi dupa tine pe cei mai dragi, aia pe care n-ai vrea sa-i vezi nicicand suferind, d'apoi sa-i faci tocmai tu sa sufere.

Cand aveam bebelusi mici si a trebuit in rare ocazii  sa ii las cu altcineva, nu mi-a placut mai niciodata cu cine ii lasam. Intre ameteala hormonala a lehuziei si dezorientarea de mamifer fara prunc, bantuiam pe strada repetandu-mi: nu am voie sa patesc nimic, depinde de mine cineva.

Undeva in primul an de maternitate dubla n-am mai avut vreme sa ma gandesc la ce mi se intampla, cei ce depindeau de mine ma cereau intensiv.

Si acuma, de la distanta timpului, cred ca singuratatea m-a durut. Nu cea fizica, cealalta.
Socrella: "Las' ca te descurci tu, toate s-au descurcat";

Maicuta: "Esti nebuna, nimeni nu face ca tine, tu chiar crezi ca celelalte fac asa cum spun, fii serioasa";

Barbatul: "Coboara asteptarile";

Tata: "Pfui, eu cum puteam cu trei!" (?!) Care trei ca eu aveam opt ani cand s-a nascut sora-mea si zece cand frate-miu, mi-am petrecut intre 8 si 18 ani jubiland de fericire cu ei doi.

N-am mai putut, cu exigentele Craciunului, cu toatele. Am facut o boala foarte interesanta (si foarte dureroasa), un ZZ, ca o petala cat unghia langa sanul stang. Care m-a tintuit la pat doua saptamani inainte sa o somatizez, urland de migrene inexplicabile la ora fixa.

Si dupa aceea am invatat de la viata ca mama nu are dreptul sa planga, sa oboseasca, sa o doara, sa nu fie atenta pana unde i se intinde coarda, sa moara, sa devina neoperativa, caci pe langa neajunsurile directe, ii trage pe cei ce coboara din ea dupa ea, in cadere.

Herpesul zoster le-a dat varicela alor mei, intai fetei, apoi baiatului.

M-am crucit de invinovatire, de durere, de suferinta lor. Acum partea fizica mi se pare anecdotica, la urma urmei e o boala a copilariei deloc periculoasa, doar incomoda.

Stiu bine ca rostul ei era sa ma puna pe ganduri.

A fost ca un aviz, ca o mustruluiala.

Ii multumesc medicului care mi-a spus ca noroc ca le-am dat-o eu, cine altcineva mai potrivit.

Si lor ca au trecut cu seninatate peste zilele scarpinatoare.

Si sunt mandra ca ma simt mai bine in singuratatea mea care incepe sa fie minoritate, ca e o alegere, ca stiu ce e de partea cealalta si nu cred ca as fi mai intreaga afectiv, moral, dimpotriva. Ma bucur sa vad ca parca nici ceilalti nu mai arunca asa comentarii in vant, c-or fi vazut ca ma dor la ficati. Am mai si coborat din (auto)exigenta, desi imi prinde bine oricand un umar la cele trebi lumesti.

Si ii multumesc persoanei care ma intelege ca nimeni altcineva pe lumea asta, caci priveste cu mine prin ocheanul meu, surprinsa si fermecata de diferenta.

Dupa bureti

Iubesc poza asta, se cheama: Fluierand a paguba.