Cu diplomatia pe coclauri

Acum un an, la cafeaua de dimineata cu mamele se plange una ca ce i-a trebuit ei copil. 

Il cunosc pe erou, cu vreun an jumate dadea cu sutul in genunchii taticilor din parc.

De cand intrase la gradinita l-am vazut ceva mai linistit (e cu un an mai mare ca fiica-mea).

O intreb: l-ai facut cu un negru?
Au cazut simultan vreo sase cesti de cafea pe masa (nu inteleg de ce aici ar fi trebuit sa  zic negrito, cu diminutiv).
Ea, cu privirea pierduta: nu, e adoptat.
Ma ghionteste una pe sub masa: nu stiai?
Nu, credeam ca fetele singure nu pot adopta.
Justificarea mea: ea e, cum sa ma exprim, gitana din Gràcia, din brandul lui Pescaílla, imparatul Faraoanei. E in dubiu daca baiatul e mulatru sau doar cret si masliniu ca ea.

**

Acum cateva zile o intreb pe-o mama: fetita cu care mergeai ieri de mana e colega cu ei, nu-i a ta, asa-i?
Nu, e X. Al meu e asta.
Stiu. Mai ai unul mai mare, nu?
Da.
Care e?
Ala.
E adoptat? (o secunda m-am simtit si bine, de frumos ce-am intrebat-o)
Nu, e tot al meu.

Mai bine o intrebam ca pe cealalta acum un an, ar fi fost adecvat.
Sa mai casti gura.

Cand era a mea mica mereu ne tot intreba un nebun pe strada "E naturala sau adoptata?"