Vorbesc (si scriu) din ce in ce mai aiurea, asta mi se trage de la varsta interlocutorilor: toti sub sase ani. Si soferii de autobuz. Inainte ziceam un hola! timid cand urcam in autobuz, acuma ii salut ca baiatul meu, cu toti dintii, cu intonatie, si ei imi raspund la fel. Ne vedem mult. Lunea cu douzeci si doiul, miercurea cu treizeci si noua, vinerea cu saptezeci si patru.

Cand era fata de vreo patru luni ma gandeam cu groaza cum o sa sa ma prezind la lucru vorbind asa, cu gesturi, grimase si vorbind cantat, ca pentru copii. Mi-a trecut spaima si mi s-a perfectionat melodia, toata ziua e un OOooOoooO, pana si cand merg singura pe strada cant de-a binelea, cu versuri si tot, veverita, elefantul, buburuza, brotacelul.

Imi zice omul meu intr-o seara nu stiu ce de nu stiu care salon la care merge, hotel, reuniune, prezentare. Nu inteleg nimic, inca fibrilez de grijile zilei. Doua ore mai tarziu, cand se linisteste casa, il intreb: la ce activitate spuneai ca mergi maine? Inca rade de mine. Activitate?! Viata ta e un carusel infantil.
Macar am e/in?- voluat: nu mai e un TGV zalud.