Vecinii secreti

Am promis demult sa vi-i arat, sunt aici:

Nu vazusem inainte cladirea. E o "rezidenta pentru varsta a treia".

Trebuie sa cautati dupa adresele urmatoare:
Passeig d'Amunt numarul 27
Balcells 28
Alegre de Dalt 72-74, caci edificiul da in trei strazi.

In alt text scriam despre cele mai frumoase vitralii din Barcelona, trebuie cautat in acelasi site web dupa adresa Gran de Gracia numarul 15, dupa aceea e optiunea "otras tomas", desi pozele sunt cum sunt se poate intui cate ceva.

Culturala

Ma conversez cu perechea despre cum sa aranjam cartile copiilor, el ca dupa marime. La mine-n catun nu era un criteriu. Imi tranteste: Ba, dupa marime. Cu cat e varsta mai mica, cu atat e cartea mai mare.

Catrincioara mamii mica!

Ce poezie urbana mai citesc. Am gasit cum sa pun si semn de carte.

"Long, arduous and difficult "

Miranda Kerr, 27 de ani, nou-nascut de 4kg jumate.

Mi se pare fe fe frumos sa zica asa pe sleau cum a fost nasterea.

“On the 6th of January I gave birth to our beautiful little son Flynn. We cherish him. He weighed 9lb 12 ounces (a very healthy and big baby boy). I gave birth to him naturally; without drugs or painkillers and it was a long, arduous and difficult labour, but Orlando was with me the whole time supporting and guiding me through it. I could not have done it without him."

Bleah, asta cu nu puteam fara Orlando e o mare vrajeala, Odent zice nu mai stiu unde ca a cunoscut o gramada de parteneri implicati si participativi la eveniment si dupa aia se despart la fel, nu e garantie de nimic.

Si ca sa echilibrez intr-un fel epitetele pe care le pune fata asta, imi tot ramasese sa scriu trei cuvinte - conditii serioase, i-a zis Odent unei curajoase, ca treaba aia sa decurga normal: caldura, intuneric, liniste. Foarte frumos. Si adevarat.

Pe frig, la lumina si cu voci taioase se intampla altceva.

Pentru mine, sa nu-l pierd: articol.

Stai!

Timp, opreste-te!

In primavara trecuta mergeam intr-o dimineata spre gradinita cu amandoi in carucior si mi-a fost rusine sa cer cuiva sa-mi faca o poza, ce rau imi pare. Ramane poza mea nedevelopata.

Caut de luni de zile desenele alea animate in care e un sir indian de copii si ultimul din sir e un bebelus care merge pe jos, piciorusele stau ca intr-un saculet, pare un viermisor cu funduletul in sus. Are suzeta in gura. Cineva ma ajuta cu o idee: nu era "The Simpsons"? Nu.  Baiatul meu seamana inca, desi pentru foarte foarte putin timp, cu personajul ala.

Am citit pe un blog minunat ce-a zis Salma Hayek despre alaptat, si acuma am spaime de genul: daca se intarca spontan maine, sau luna viitoare? 

"I'm like an alcoholic. It is like, I don't care if I cry, I don't care if I am fat, I am just going to do it for one more week, one more month, and then when I see how much good it is doing her and I can't stop. It is a very powerful thing, you know."

Ce ma fac?

A inceput deja sa spuna la tot :"io io, tu tu". Dejaaaaaa? Ce ma fac eu fara un copil in brate, ce-o sa fie de mine cand o sa raman ca fara un brat? Incotro?

Addenda la Puénting

Am aflat ca nu sunt singura nici in caderi: m-am intalnit la vreo sase luni dupa escapada mea cu o mama, cu doua fetite exact ca ai mei, ii zic ca arata mai bine ca ultima data, ea, evaziv: eram bolnava. Imi spune, din cate am dedus ceva pe talpi, atat de intens incat nu putea calca, si nici un tratament alopat n-o vindeca. Ortrud a pus-o pe picioare. Iarasi: oricat ai fi de sprijinita de familie, alintata de partener, implinita in vise si asteptari, drumul ala pana la luminis il treci singura, intre crengile incalcite, nimeni nu poate face poteca in locul tau.

***

Nu stiu de ce tot public si iara sterg fragmentul asta,  e o minune de fata, barbata-su un Zburator, sunt atat de frumosi incat par din povesti. Am cunoscut-o la muzica, acum vreo trei ani jumate. Pe la vreo doi ani ai fetelor noastre m-am intalnit cu ea in metrou, mi-a zis senin: pana aici am putut, am intarcat-o, am mutat-o in camera ei, am bagat-o la gradinita.

Ea la fel de incantatoare ca de obicei, nici nu banuiam ca trece prin aceleasi iujuri ca noi astea nepieptanatele.

La al doilea copil si ea s-a organizat pentru acasa. Erau atat de convinsi amandoi, incat au primit cadou ce asteptau, inconstient: Alicia nu a ajuns la vreme, barbata-su s-a descurcat cu ea. Ultima data cand am vorbit era prinsa in jucarii waldorf.

Mama,  cand eu eram in burtica la tine nu te cunosteam...

Hm... (mai bine-mi muscam limba) ne cunosteam un pic, cresteai in mine.

Ma taie ofuscata: Mama, tu nu-ntelegi: eu nu stiam daca ai parul lung, sau daca ti l-ai taiat. (imi zice bijuteria asta intr-o seara dupa ce in sfarsit acceptase sa mearga la tuns).

Ai dreptate, ne-am cunoscut mai bine cand ne-am vazut.

(Cum ar veni, eram intr-o relatie virtuala)

Mama, hai citeste-mi Pisicile Stricate.

***

Mama: Paianjenii toquen llaüts.

Ha??!

Paianjenii toquen llaüts.

Era inainte de Craciun, saptamani mai tarziu am inteles, la concertul de la scoala: Els àngels toquen llaüts.

Ingerii canta la harpa. (un tip de mandolino-harpa, nu stiam cuvantul, si "paianjenii" cum le zicea ea - fonetic in cat. alzangelz - ma derutau complet.)

Am gasit-o

Toi! C'était toi qui l'avais...
De ciuda ma simt si mai solidara cu Justine Lévy, cu mainile ei framantate fara oprire.

Tag

Cineva a dat peste blog cautand dupa expresia "tzatza pe post de suzeta".

Hai sa nu tac.

In orice caz, formularea ar trebui sa sune invers.

Cand ne intalneam intre mame la spital, una a intrebat-o pe Lourdes: Ce parere ai de suzeta, de ce sa nu i-o dau? Peste intrebare s-a auzit comentariul altei novate: "Es un puto tap." (e un dop nenorocit)

Ea a zis: e un substitut al mamei. Tu alegi.

La bebelusii foarte mici (pana la doua-patru luni) e destul de riscant sa fie utilizata, caci mascheaza momentele cand pruncul chiar vrea sa manance. Cum e mic, se multumeste cu succtionatul steril, si uita sa mai traga semnal ca vrea hrana.

La varste mai mari, sunt sigura ca isi indeplineste rolul de surogat al mamei, nu degeaba le vad pe fete cu cate cinci exemplare diferite prin poseta. Daca ai mei ar fi fost mai apropiati ca varsta, poate ar fi avut. Daca ar fi stat noua ore fara mama, sigur ar fi primit. Maicuta, mare partizana a obiectului dorintei, mi-a zis pana la betie si la fata, si la baiat, in primul lor an de viata: "Daca n-are suzeta..." Avea muci? daca n-are suzeta. Aveam cearcane? daca n-are suzeta. Plange cand a cazut? daca n-are suzeta. Am parul valvoi? daca n-are suzeta. Nu reusesc sa ma vad cu barbatul de doua luni decat sforaind? daca n-are suzeta.

Pana i-am zis-o: bunica de unde v-o dadea? Mi-a zis-o ea: suzeta nu, dar un bot de mamaliga intr-un tifon, da. Acuma-mi spui, dupa ce-am cumparat dispensator de fructe cu tifon din ala?

De buna sama, vorba bunicii, as fi putut trai altfel unele situatii daca ai mei ar fi avut suzeta. As fi putut disparea doua ore sa ma tund. De aia inainte sa apara baiatul m-am tuns cat am putut de scurt, sa n-am griji stupide vreun an. As fi aratat mai putin suflecata pe la tricouri. Ar fi stat mai locului in carucior (ramane speranta mea frustrata), morfolind in gol la suzeta ca toti copiii din vecini. As fi putut sta si eu ca toata nevasta pe scaunul copilotului, nu pe locul soacrelor de atata amar de ani. Acuma o calatorie in fata cu masina mi se pare chermeza cu paiete. Odata am vazut un concurs de poze de contorsionism matern. Le cunosteam pe toate. Cu centura, fara centura, peste scaun, pe sub scaun, peste copil, pe sub copil.

Suzeta. Asta e, acum m-as chinui sa-l dezvat de ea.

Am o prietena care si-a mutat fetita din patul conjugal in camera ei dantelandu-i marginea la patut cu trei biberoane si patru suzete de marci diferite. Le utilizeaza pe toate, dupa dispozitie.

La gradinita unde am lucrat se aduneau suzetele din fiecare saculet si se puneau gramada intr-o bol de plastic pentru ora somnului de amiaza. La trezire se adunau de pe fiecare salteluta si se puneau din nou in bol...Parintii le recuperau constiincios, uitarea ei putea fi dramatica noaptea. Daca cineva nu avea sau nu aparea obiectul din n motive, i se dadea oricare alta disponibila.

Cu ocazia impachetatului casei am gasit o cutiuta cu vreo cinci aterizate de prin cadouri, s-au jucat cateva zile in nestire cu ele, dupa aia au uitat.

Si din nou, personalitatea bipolara a adultului: Cand ne-a fost bine cu ea i-am astupat gurita, cand devine jenant caci are patru ani incepem sa presam copilul sa se dezvete.
Mi-a mai placut o chestie pe care am auzit-o in legatura cu tetina si cu muzica: ce  oferim pentru prima data nou-nascutului are efectul unei amprente in el. Un biberon cu glucoza dat in ora numarul unu din viata e o palma pentru alaptare. O mandolina care fredoneaza singura cincisprezece melodii zgarie urechea. Ia-i un instrument care scoate un sunet frumos, chiar daca te costa mai mult decat zece chitari colorate.
Daca n-are suzeta...te costa mai mult. Dar, pentru adevar: suzeta pe posta de tzatza, multumesc.

Protectia minorului

M-am gandit demult sa va arat o poza cu los Manolos, ca sa-i vedeti cat sunt de frumosi. Inalti cat doi prepeleci, slabi de li se vede doar surasul de fantasma, mereu eleganti.
Dar cred ca ar fi nedrept sa-i fotografiez, chiar cu acordul lor. Se afla intr-o situatie similara minorilor, as avea nevoie de autorizatia unui tutor.

Marunte

La aprozar, inca dinainte de Craciun: din cer senin, casiera trage de un clopot aparut deasupra capului, atarnat de tavan cu o panglica rosie si racneste cat o tin plamanii: Booooooooooooooooteeeeeeeee! (ciubuc). Inauntru, cei patru baieti care organizeaza continuu legumele si fructele canta in cor: Multumiiiiiiiiiiiim! Am ramas masca. Mai treci pe-acolo si nu lasa bacsis la casierie daca ai tupeu. Ce forma originala de a atinge fibra sensibila (citeste rusinea) celui ce cumpara.

***

Ii las la masa, sa se descurce singuri, in timp ce eu imi continui pelegrinajul de intelectual: impaturit hainute sute, despaturit paturile, lustruit farfuriile, geamurile, baia, bucataria, podeaua...

El are in farfurie proteina pura de vita, ea la fel, cu ketchup. Incepe ratoiala la capra vecinului. Ea, cu voce impaciuitoare si smechera, o aud de dincolo si nu intru sa nu cenzurez minunea:

Eduaaaard, tu nu poooooti. E sange, nu poti manca sange. E boníssim, dar tu nu poti.

Dupa doua minute:

E oli (ulei) rosu, pica molt. E picant, nu poti manca picant.

***

Mama, eu nu vreau sa pleci tu cu papa cand adorm finca finca ma trezesc si nu pot sa te strig finca se trezeste Eduard si mie mi-e frica si nu-mi place sa stau singura.

Daca te trezesti si ai nevoie de mine ma strigi cat poti de tare, poate sunt la telefon, sau poate sunt in bucatarie, nu te aud, tu striga-ma, pe Eduard il adormim dupa aia, nu-i nimic daca se trezeste, bine?

Bine.

Dupa un minut: si daca te strig tare tare si tu nu esti acasa?

Cand tu esti acasa, eu sunt acasa, bine? Daca nu sunt eu (care sunt aproape de fiecare data), e papa, bine?

Bine.

Pe inserate o iau tot felul de ganduri complicate, ma tot intreaba de umbre pe pereti si monstri.

***

I-am lasat in doua randuri la bunici cateva ore ca sa pot desface o septime din cutii, sa reusesc sa pun continutul prin dulapuri. Il intreb pe baiat: ai fost la iaia ?

Nu, avi. (bunicul)

Sta cu ei juma' de ora, dar e impunator ca prezenta. De cate ori il intreb asta raspunde la fel. Cand suna la telefon tot ei i-l cere direct pe avi.

Regii Magi

Agenda:

- intre 1 si 5 ianuarie copiii lasa scrisoarea la Pajii Regesti impanziti prin toate locurile tranzitate, parcuri, piete, magazine.

- pe 5 ianuarie seara nu respira nimeni de emotie: trece Cavalcada, in toate orasele si satele din tara. Parinti, bunici si copii se aseaza pe arterele principale ale itinerariului si daca ai mana buna la poze privirea copiilor e fara de pret.

- pe 5 noaptea se lasa mandarine, apa si alte cele pentru Mariile Sale si se face nani devreme.

- la prima ora pe 6 dimineata incepe sfasierea ambalajului de cadouri, si asa continua toata ziua. Oricat ar fi de modesta lumea, copiii primesc tone de cadouri, pe mine ma depaseste complet situatia. Am vazut un bunic incercand sa arunce un ambalaj la container. Ii zic: frigider? Da' de unde, tractor i-am luat lui nepotu-meu...

Dupa ce se desfac alea de-acasa se incepe peregrinajul pe la neamuri, vecini, nasi, ca si pe-acolo au trecut cu cutiile.

Am facut si noi, ca-n fiecare an, coada la Plaça Rovira sa ii dam scrisoarea Pajului regesc pentru Majestatile Sale Regii Magi. Pajul a iesit din Cafeneaua Valls, de unde a iesit si ciocolata calda, piscoturile le-au facut brutaresele mele. Asa ramane totul in familie.

E primul an in care fata mea a indraznit sa se apropie de ala neimpinsa de la spate. Baiatul n-a vrut. Desi au pornit convinsi de manuta de la portita amenajata, dupa doi pasi (inca) bebelusul meu m-a cerut.

Pentru cavalcada toata Barcelona se paralizeaza complet. Cand zic toata incepe cu primarul orasului, care se duce sa-i intampine pe cei trei in port, ca vin pe mare (sunt Cei Trei regi Magi de la Rasarit, de aici si vestimentatia orientala). Le da cheia orasului, ca sa poata intra in toate casele sa lase cadourile. Noi ne asezam pe Via Laietana si asteptam ca toti ceilalti defilarea calestilor.

Am mai vazut-o si in alti ani, dar anul asta am incercat sa o privesc prin ochii fiica-mii, sa intuiesc cam ce isi da ea seama, caci in cei anteriori statea in brate ca frate-su (cu asta vreau sa zic tragand de tzatza, nu in brate uitandu-se la minuni). Adevarul e ca ea a fost foarte ocupata cu culesul bomboanelor (din calesti se arunca tone de caramele si bomboane), trebuia s-o atentionez din cand in cand sa se mai uite si in sus.

M-au amuzat cateva detalii.

Unul ma scoate din sarite: cavalcada se zice cabalgata. Mi se pare pare o eroare din acelea de tipul la croqueta se zice cocreta, sau la crocodil cocodrilo.

A venit Magul Lari, e un tip sclipitor, a facut Filologie, dupa care si-a dat seama ca ii place sa faca spectacol. E un barbat foarte frumos si isi alege cu mult gust costumele de mag, imi place sa-l vad la tv, mi s-a parut cumva inocent sa fie invitat la un defileu de Regi Magi...rolul lui era sa trimita repede copiii la culcare, de aceea caleasca venea decorata cu un ceas, iar actorii aveau toti bonete de dormit. In video se vede incepand cu minutul 5.46.

Am inteles sensul unei calesti pe care as fi ignorat-o fara explicatia de acum cateva luni a unei mame: in mijlocul defileului apare o caruta plina de priviri amenintatoare, toti pajii din ea striga "Suzeta! Suzeta!" si pretind cu gesturi drastice obiectul dorintei. Copiii mai marisori sunt somati tot anul ca trebuie sa predea suzeta Regilor, ca e vremea sa treaca la vicii mai serioase...Cum mie imi utilizeaza "tzatza pe post de suzeta" (ce mod de exprimare - intai de gandire - tampit), ma declar multumita ca am ramas cu amandoua. N-am reusit sa gasesc secventa in filmul citat aici, cred ca autorul nu a inregistrat-o.

Trec nenumarate calesti cu paji care infasoara cadourile, tiparesc etichetele, tin evidenta la numarul de cadouri (racnesc "aici e cadoul numarul 687 342"), fac cutii - enorme, copiii exclama aaaaaaaaa cand vad dimensiunile exagerate - pun stampile, striga nume dupa nume cu adresele aferente, intreaba "Ion, este Ion pe aici", trei-patru copii ridica manutele cu ochii cat cepele, "Cadoul asta e pentru tine", e chiar emotionant. Pajii canta "Aduc iluzii, pregatesc visul pe care l-ai asteptat tot anul..."

Cum v-am zis, pentru copiii obraznici Regii aduc carbune, e la coada defilarii. Dupa ce trec postasii sa stranga scrisorile ultimilor intarziati, pajii care ambaleaza cadourile, cei care citesc adresele si numele de copii care le vor primi.

Am gasit un video in care trece caleasca cu carbune, versurile suna asa: "Daca te bati, primesti carbune. Daca tipi, primesti carbune, Daca ai fost obraznic..."

Si aici cineva a stat imediat la inceputul cavalcadei de anul asta si a filmat-o acolo in port, cand Regii vin de pe mare. Cum e la inceput banuiesc ca de aceea nu e muzica in toi, versurile sunt foarte frumoase si dansurile pe masura.

Is satula de cadouri, sunt prea multe, dar cavalcada e minunata fie si doar pentru ca cei mici chiar cred cu gura cascata tot ce se intampla. Dac-ar fi dupa mine, ar primi cadouri minuscule (din fascinatia fata de obiectele liliputane), dar...cica trebuie sa le las celorlalti spatiul ca sa poata alege ce vor. Si asa mi s-a umplut casa cu 'jdemii de cadouri din plastic. Lumea are gusturile pe care le are, si nu mai comentez nimic. M-am trezit si cu un karaoke anul asta, la care fiica-mea canta incantata si caruia baiatul ii inghite microfonul.

In primele poze e cand am scris scrisoarea, si cum am predat-o cui trebuia:

Aici suntem pe Via Laietana, in asteptare:

Caleasca asta era superba, sunt postasii care stanteaza toate plicurile, canta, primesc telefoane, pun etichete si sorteaza in sertarele colorate (poza urmatoare) toate numele tuturor copiilor. In video-ul pus mai sus, daca n-aveti rabdare sa va uitati la tot, intre minutul 3.30 si 4.20 trec ei, sunt foarte frumosi dansand si cantand exact asa "culeg iluziile voastre".

Am observat de cativa ani buni ca adultii se comporta cu foarte mare atentie fata de eveniment, cred ca intr-un fel, cum si ei au trait mirajul asta de mici, protejeaza foarte serios secretul. Ma fascineaza cum la stirile de seara, timp de zile intregi, se vorbeste despre "cadourile pe care le aduc Regii", nu se arata niciodata adulti cumparand jucarii sau alte variante ale unei posibile autodesconspirari.

Stirile suna serios "Vin Regii", "Primarul Hereu le-a intampinat pe Mariile Sale cu o ceremonie fastuoasa ". Pe cinci ianuarie magazinele inchid pe la miezul noptii, ca toata lumea sa poata rezolva tema cu cadourile.

Fata mea a venit strigand de soc, la prima ora a diminetii: mama, avem in casa o gramada de cadouri!

Time is money

Cumnata-miu catre sora-mea: i-auzi cat a primit sora-ta de la stat cand s-a nascut baiatul! (pe motiv ca nu se mai da incepand de la 1 ianuarie 2011 banuiesc ca s-a dat vestea la stiri in tara).

Detaliu: cu averea aia mi-am platit moasele sa vina acasa, sa nu ma cezarieze in spital unde ma durea cel mai tare, ca nici un ginecolog nu ne-ar fi asteptat atata amar de ore sa strabatem drumul, nici mama mea sa fi fost. Multumesc din suflet, Zapatero!

De iarna

Mama, de ce trebuie sa scriem scrisoarea la Regii Magi?

Ca sa stie ce cadou vrei?

Atunci de ce lui Mos Craciun nu-i scriem scrisoare?

Fata de pocher.

***

Aceeasi intrebare, catre tata-sau, dupa ce s-a mai gandit:

Papa, de ce trebuie sa scriem ce cadouri vrem de la Regii Magi, daca ei stiu tot? (da, si noi le-am zis ca toti astia, Mos Craciun & co, vad din lumea lor cum se comporta copiii. Pe deasupra Regii (aici nu se sarbatoreste Mos Craciun) aduc mai mereu si o bucata de carbune, pe masura obrazniciilor fiecaruia.

***

Parintii sunt Regii Magi

Alta de mesteri

Ma suna unul ca nu gaseste adresa. La cat incaseaza pe deplasare, pot sa dea roata de zece ori la tot orasul.

- Unde vine strada asta?

- E in Gràcia.

- Aha-aha, in Paseo de Gracia.

- Da, dom'le, intre Chanel si Stuart Weitzman, un pic mai sus de Casa Batlló, nu ma-nebuni... Daca locuiam in Paseo de Gracia te mai chemam eu pe tine sa-mi desfunzi mortul pe care mi l-au lasat astia dinainte in tubaraie... 

Cititori

Taica-miu despre blog: copchilarii si fite.
Multumesc, orice critica e binevenita.

Los Manolos

Nu, nu e o postare despre minunatiile facute de Manolo Blahnik, ci despre tatal lui Manolo.

Odata am auzit-o pe soacra-mea utilizand in catalana un cuvant superb: "X mi s-a parut cumva encantat", a carui radacina exista in romaneste intr-un alt cuvant: descantat.

Incantat = vrajit.

Care pare starea permananta a lui Manolo senior.

Intr-o zi urcam impreuna cu ea in lift, duce un tort imens de la cofetaria Bonet, e o zi oarecare. Se justifica zambind: "Sotului meu ii place foarte mult frisca".

Dumnezeule, de cand a zis asta, de fiecare data cand coincideam cu el il vedeam si mai mult asa, deja pe alta lume. Ea are un zambet autocritic, ironic si vinovat in acelasi timp, suspectez ca are licariri de luciditate in legatura cu situatia halucinanta pe care o traiesc, el nu: surade cu o lumina de pe alta lume deja, e dus de tot dincolo, incantat complet, imi arata cumva o farama din celalalt taram de fiecare data cand dam nas in nas.

Sa aud ca e mort dupa frisca e la limita suprarealismului, mi-l inchipui ingurgitand-o in cantitati enorme, ca un inger coborat pe un nor dalinian facut din frisca.  Fara egal.

De cine mi-e dor

De mama lui Manolo.

M-a vizitat in ultimul an de doua ori pe zi, o data la amiaza si o data seara, destul de consecvent.

Am vazut-o acum doua zile pe strada, ma striga: hei, te-a recunoscut cateaua, unde mergi?

Acasa, v-am zis ca ne-am mutat.

Ramane cumva pierduta: Ah, si eu merg acasa, merg bine, nu? (abia iesise din bodega lui fiu-sau, si casa ei e la cincizeci de metri mai sus, la etajul doi, locuiau sub noi.

Suspectam ca inainte traisera la etajul trei, de aceea din obisnuita venea mereu la noi la usa, cu o descumpanire crunta: nu stau aici? La doi, stati la doi.
Odata ne-a vazut incarcati umpland liftul de copii si carucior si ne zice: urc dupa aia, mi-aduci tu liftul inapoi?

O gaseam vanata de nervi la usa de la bloc, incurcata in sapte chei fara sa o gaseasca pe cea potrivita. Mereu puneam cate o bulina rosie in dreptul lui doi la lift, disparea imediat, caci toti vecinii erau terorizati de ce accident pot provoca involuntar si nu ii ajuta nimeni cu nimic, in speranta ca ii muta fiul lor din bloc. Toni  imi zice: sa nu-ti para rau de bucataria aia minunata pe care o aveam, era in pericol teribil, oricand putea exploda cu fericitii astia de dedesubt. El ii ducea de multe ori pana in casa, era socat de inocenta cu care primea cheile in mana, dupa care femeia exclama: ai dreptate, asta e casa mea, uite cateaua, dada, aici stau eu.

Incantatori, si el, si ea.

La patru dimineata mereu era lumina, cum nu stiu ce ora e, traiesc intr-o nepasare continua. La cina, in fiecare seara, sardina sarata la grill, alternand cu biftec sfaraind. Tot dulapul imi miroase a sardina, de la hainele intinse pe balcon.

Si o asteptam in fiecare zi, atat de surazatoare si de incurcata: sunt un dezastru, sunt lela cu capul, imi pare rau.

Incep sa cred ca in ultimul timp ma recunostea, poate si din cauza copiilor.
Odata imi zice: " Ce frumos ca ai si fetita, eu am facut trei baieti". Da, dar aveti nurori (cat. joves). Se uita la mine de parc-as fi nebuna: "Nooo, eu nu mai sunt tanara (cat. jove), nu mai fac copii". Ah.

Am auzit pe cineva spunand ca singurul lucru bun pe care il are Alzheimer e ca poti sa te uiti la Dancing in the rain de o mie de ori ca si cum ar fi mereu pentru prima data. Eu ii vedeam fericiti in izolarea lor, atat de pierduti in real, cu surasul lor fantastic, salvarea intre toate detaliile meschine de care se ciocneau.
Mi-e dor de ea caci suntem atat de singuri in metropole incat poti sta ani in sir fara sa stii cine locuieste pe acelasi palier cu tine. Acasa la mine in anii '80 mergeam o data la trei zile la V. la usa sa-i cer cate ceva, doar fiindca imi dadusem seama ca raspundea la tot "N-am, ca dac-as avea, ti-as da." Imi dai un pic de sare, ai o lingura de faina? N-am, ca dac-as avea, ti-as da.
Doamna Manola, nu stiu ce cautati pe la mine, dar tare mi-ar placea sa ma contagiez cu o farama din optimism, zi-i inconstienta, mi-e totuna, eu vreau sa surad asa. Si imi lipsiti, intr-una din zilele astea o sa incep sa va vizitez eu.

In sus si-n jos

Am schimbat Furtuna florilor pe Bucuros din Sus.

Sunt foarte obisnuita cu toponimele "de sus" si "de jos", Bucovina e impanzita de sate cu numele asa: "Vicovu de Sus", "Brodina de Jos", "Horodnic de Sus", la bunica iesind din curte mergi ba "in sus" spre biserica, ba "in jos" spre moara.

La doar doua strazi mai incolo, cartierul e complet diferit, strazile sunt mai ample, mai aerisite, fara rufe pe balcon, iar lumea nu mai are aerul modest, de fiecare data cand iesim din bloc ma intriga cate ceva: ba vad vreo baba in vizon, ba vreo bona plina de copii, intr-o zi vazui echipament de golf, ca sa nu mai zic de o fata...imi zic, alta bona. Da' de unde, asteptand jos un mester, o vad iesind dupa zece minute cu un caine. Plimbatoare de caini de meserie, asa ceva nu mai vazusem de cand mergeam in Pedralbes...

Acuma, si susul e cu cantec...totul e in panta, ajung cu limba de un cot, caci duc caruciorul ca umbrela.

Deh, panorama are si ea un pret.

Mesterii

E si asta o lume.

In teorie, randamentul profesional ar trebui sa fie la 80%, estimez eu, am indulgenta sa consider ca in cei 20% intra o zi proasta pe care o poate avea oricine.

Sunt ferm convinsa ca aici se lucreaza la 14-27% din capacitate. Daca dai peste un mester care iti lucreaza la 35% tine-l strans sa nu-ti scape, e din raritati.

In orice domeniu ar lucra, prima fraza pe care o zic uitandu-se la ce au de facut e asta: Uuuuui, cum arata asta!!!

Apar in casa pe la 9-9.30, daca vin de mai departe calculeaza 10-11. Dau o raita de recunoastere si spun: coboram dupa material. Intre parcat si urcat materialul, calculeaza aproape o ora.

Cand au plasat sculele se aduna si iti spun senin: mergem sa luam micul dejun. Reapar pe la unsprezece, 11 si zece. Lucreaza pana la doua fix cand lasa tot balta si pleaca la masa. Apar calmi pe la patru si un sfert, pana la sase cand poti sa-i pupi, pana maine nu-i mai vezi.

Singurii care au lucrat impecabil pana acum au fost cei cu mutatul, ma asteptam la niste bestii de hamali murdari si neatenti si au venit trei tipi migalosi, vorbind in soapta o spaniola ininteligibila (erau paraguaieni), tratand totul ca pe cofraje cu oua. Mi-au reparat si bucatarioara fetei, ca usa de la cuptor devenise trambulina pentru baiat. Acum pot sa faca din nou peste la cuptor.

M-a dezamagit complet restauratorul de parchet, care aici se cheama el parchetista si acasa la mine raschetatorul. E considerata o meserie traditionala, asadar foarte respectata. Intr-o zi jumate a castigat cat altii intr-o luna, mi s-a parut flagrant, de altfel imaginea lui dadea mult de gandit, un tanar de pana la treizeci de ani castigand atat amar in atat de putin timp e o situatie foarte periculoasa. Cum nu puteam intra sa verific pe motiv de palux neuscat, mi-am gasit surprizele dupa.  

Dupa toti trebuie sa stai cu megafonul ca sa-i pisalogesti si cu ochiul cat ocheanul, caci lasa totul sub minim. N-as fi in stare sa-mi fac casa din temelii, as innebuni alergand dupa ei.

Zugravii erau un spectacol, cubanezi mega-relaxati, din ritmul lor nu-i scoteai. Imi zice unul: va vad foarte stresata, doamna. Pai cum, frate, daca mi-ai taiat cablul la ras de perete si dupa aia mi l-ai ingropat in ciment, eu inteleg ca atata te-a dus capul, dar tu ai acasa vreun cablu taiat brusc si ingropat? (sa mai mentionez ca era cel de la compania telefonica?) Nu stiu doamna, nu mi-ati spus sa dau tot jos? Da, veiozele din fier forjat, lemnul negru care imbraca peretii, camerele de filmat de peste tot (demult traia aici un dentist obsedat de hoti, avem si seif care inca miroase a masele de diamante si rubine), cablurile lor aferente, dar cele utile nu, Dragoberto (il chema Rigoberto dar eu ii ziceam asa)...
Barbata-miu zice sa o iau usor, sa consider ca gradul de specializare a mesterilor e invers proportional cu rationamentul lor logic. Cum ar veni sa nu le cer mai mult decat ce au de facut, sa nu le vorbesc tampenii ca nu ma pricepe nimeni. Incep sa cred ca ma iau toti de toanta, ca fac de-aiurea. Cica nu. Asa sunt ei.

Cand au terminat de varuit imi zice unul "Está usted complasiente, señora?"
Mai zice barbata-miu ca cei dinaintea noastra s-au divortat de frig ce e in dormitor, si tine cont ca noi dormim patru in el, si tot degeram. Pana s-a dezvaluit misterul, multumita unuia din cei zece mesteri care au venit deja pentru detaliile mii: cand schimbatorul curelei de la jaluzele (mare mester faur, faurar de aur, pe care a trebuit sa-l chem de doua ori, de bine ce a lucrat prima data) a deschis cutia celei din dormitor, se vede marea, soro, ca se termina blocul si cum ar veni dormim cu picioarele in aer. O gaura cat sa incapa numai bine feciorul meu rostogol. N-am astupat-o cu el, cum o sa ma intelegeti, ci cu doua bucati de carton conglomerat. Ca asta ar mai lipsi, sa ma pun sa repar defectele cladirii, mi-ajunge cu erorile mesteresti din casa.

Si inca n-am inceput nimic, distractia de-acuma vine. Ma fascineaza gradul de specializare: tapiterul doar tapiteaza, nu atinge piciorul scaunului care danseaza, pentru asta mergi la lemnar. Din cei cu mutarea unul monteaza si dezmonteaza, ceilalti cara cutiile. Nu-i cere altuia sa-ti monteze patutul bebelusului, ca o sa-ti cada facut bucati cu copiii in el la ceas de seara. Zugravul de calorifere vopseste asta, doar calorifere. Reparatorul de masina de spalat nu stie nimic despre uscator. Asta cu jaluzelele nu atinge ferestrele, nu-l ameti.
Acum inteleg de ce la vreme de vara, la restaurantul la care mergem, Toni ma atentioneaza mereu: asta cere-i doamnei care stie sa scrie, nu celorlalti chelneri. Pana acum credeam ca glumea.
A, si daca veniti in vizita, tineti cont ca nici sonerie nu mai am, tot Dragoberto i-a retezat cablul. Mi-ati zis sa scot tot, doamna. Asa-mi trebuie, daca ma pun cu mesterii.
Si numele, ce nume frumoase au: Richard, Rigoberto, Adam... si cireasa de pe tort: Americo. Mi-e drag desi inca n-am dat de el, cica e foarte bun in domeniul lui. Nu stiu de ce nu raspunde la nici unul din cele trei numere de telefon...Tainele meseriei.

Ludic

Ne-am mutat  in prag de Craciun - noi suntem asa, de ultimul moment - la doua strazi mai incolo. Orasul asta atat da din el, caci intre mare si munte pe de o parte si satele-dormitor de pe laturi nu se mai poate intinde, terenul e la preturi astronomice si edificarile (blocurile) la idem stratosferice.

Toate astea ca sa spun ca o gasesc pe fiica-mea alaltaieri la bucatarie, dand peste cap clanta rupta de la usa care da in balcon. Vorbeste singura: "Pues si que está fatal aquesta casa" - "Chiar ca arata jalnic casa asta"...

Cand mai dau peste cate o surpriza prin casa "noua" pufnesc in ras de ce a zis ea.

Acuma se joaca serile cu lanternele in bucatarie, cautand comori prin gaurile din faianta de pe pereti. Frate-su incantat de expeditie.

Mizuietii vechi si noi

Cand era fata mica i-am luat papucei de casa cu o pisicuta, aia din Pisicile Aristocrate pe care o chema Musette in subtitularea in romaneste. Eu asa imi amintesc, ca in copilaria mea ii ziceam Musette, desi in v.o. nu aud sa-i zica nimeni asa.

Printr-un fermecator accident dislexic, papuceii de casa au ajuns sa se numeasca mizuietii, nota moldoveneasca inclusa.

I-a mostenit baiatul, si de curand i-am luat si lui, masculini, care sper sa se numeasca la fel. Au toate atuurile sa-si conserve numele, caci toti le zicem asa, pe deasupra el a inceput sa zica apa in catalana aguia in loc de aigua. 

Am repetat experienta pentru ea cu acelasi personaj pisicos, caci concurenta era o alta cotarla pe care n-o suport si o vad peste tot: Hello Kitty.

Mos Craciun

De o luna incoace se joaca cu doua cutii de carton goale, ii doare-n cot de orice altceva. E cea mai buna idee de cadou, se cheltuie averi pe jucarii sofisticate, si ei sunt fericiti cu niste carlige de intins rufe. De cateva zile au primit de la bunica doua lanterne, e spectacol continuu la noi. Faptul ca sunt doi ajuta mult, de unul singur n-ar fi nici pe departe la fel.

Fara de pret

Valoare: pielea de pe outele posesorilor de asa ceva din casa. A, si sanatatea mintala a blogaresei.

Incepe aventura cu mesterii.

Acuma caut popa, preot catolic, calugar budist sau specialista in magie alba, mi-e totuna, cineva care se pricepe la echivalentul curateniei materiale.

Craciun Fericit!

Timp

Ii spun lui frate-miu ca o prietena din Bucovina se plange ca n-are vreme, ca nu-i ajunge ziua. Eu intrigata, credeam ca e exclusiv patologie citadina.

El: n-aveti timp, hai? Da' pe messinger aveti timp sa stati zi lumina.

Pffui, gemeni ii urez. Sa ajunga sa caute viata sociala si prin cotloanele feisbookului.

Nani

Mi-am amintit nu demult de faptul ca Unamuno dormea mult si de excelenta replica data intr-un interviu: aici e rezumata succint.

Si asum la treizeci si cinci de ani (era si vremea) ca merg adormita prin viata, doinindu-mi aproape jeluitor un cantec de leagan cu destinatarul ratat. Cred ca e doar o problema de ritm personal. In liceu nu se putea vorbi cu mine inainte de ora zece, si erau zile cand aveam ore de la sapte (de ce oare?). Ai mei erau inspaimantati ca ma gasea tata la ora trei dupa-masa sforaind in loc sa studiez, dupa ce statusem toata noaptea de veghe. Cu vreo doisprezece ani m-au vazut in stil licurici citind cu o lanterna sub plapuma pe la doua dimineata.

Ritmul meu devine mult mai lucid dupa ora cinci dupa-masa, si sclipitor dupa unsprezece noaptea. Nu ma-ntreba nimic dimineata, nu-mi baga soarele-n ochi, lasa-ma sa ma dezmeticesc.

Imi place noaptea ca toti dorm, mi se pare ca e secretul meu, ca sunt singura care profit de minunea linistii.

Rezultatele sunt dezastruoase la nivel socio-familial: continui sa am nevoie sa ma trezesc tarziu, din fericire nu stiu ce e aia sa ai copii care se trezesc la sase-sapte dimineata, ai mei s-au trezit mereu la noua-zece, si acum doar fiindca asta mare merge la gradinita ne trezim toti mai devreme.

Somnul redus ma ameteste destul, dincolo de proasta dispozitie.

Saptamana asta am adormit in fata calculatorului, uitandu-ma la un video-manual despre ceva ce ma interesa. Cireasa de pe tort. Mi-am adus aminte de mama, si acum inteleg de ce nu se oprea niciodata in timpul zilei: cum se oprea, cum adormea de-a-mpicioarelea. Robotea in continuu, ca  teleghidata. Am adanc inradacinata axioma ei care suna asa: "Ziua cu copii in casa nu se pot face dichiseli." Noaptea se face tot: se spala frigiderul, se calca, se aranjeaza textilele-n dulapuri. Parca nu dormea niciodata. Poate de la cinci la sapte. Si mi-aduc aminte de ea cazuta franta, nu a trecut veci de minutul doi al vreunui film, dormind in masina, picotind pe orice scaun, adormind vorbind la ultima ora a cinei. Oare cum au altele timp sa se plimbe, imi zicea, eu adolescenta fiind.

Nu am chiar deloc forta ei de a trebalui, lenea mi-au cadorisit-o ursitoarele pe primul loc.

Dar exploatez uneori luciditatea nocturna pentru migaleli mii. Ultima data cand a plecat trei nopti barbata-miu am vopsit toate usile din casa, ce mandrie.

Am trait vreo doi ani asa cum am vrut, trezindu-ma la cinci dupa-masa. Cand am iesit din experienta (complicata, de altfel), o prietena foarte rationala mi-a zis: arati mult mai bine decat anul trecut.

Ma duc sa dorm.

Din Bucovina: "Vasile, ce faci?.

Dormeam, ma.

Pai cum asa, te culci treaz?"

Ce m-a emotionat

Povestea unui cantecel de-al Elvirei.

Unul pentru bebelusi, despre partile corpului.

O intreb intr-o ora de unde e, in mod normal sunt traditionale catalane pe care le pot cauta ulterior sa ma familiarizez cu textul etc, asta avea alta melodie si aer.

Ne spune ca l-a adaptat ea, dintr-un film clasic francez din anii '70, in care o tanara baby-sitter ii canta asa copilului de care are grija, incercand sa ozonizeze durerea ca si-a lasat propriul bebelus singur in casa pentru a putea lucra.

Ce s-a inrourat Elvira dezvaluind sursa.

Nu

Din seria "Si eu eram o mama excelenta inainte de a avea copii":

Heruvimul meu auriu si carliontat s-a transformat peste noapte intr-un ionescian declarat.

Vrei calare sau pe jos?

Nu.

Ai mancat supa?

Nu.

Mergem dupa Ana?

Nu.

De-ar fi numai asta...ma priveste pe sub sprancene, metalizeaza buzele si ma fâsâie ca un motan zgândarit, dupa care ma impinge/ bate apasat.

Vreau dulceata mea de bebelus inapoi, ala care nu stia inca faza cu eu nu sunt tu.

Dupa ce am terminat peregrinajul cotidian si ajungem in sfarsit la ultimul popas, puiul pentru supa, sunt complet depasita de situatie, abia pot sa-l mai stapanesc sa nu se infiga-n rotisor. Vanzatorul ma dojeneste indirect pentru indulgenta, bagand nota autoritara: domnisorul sa se urce in carucior, flacaiandrul asta care ieri statea lipit in brate sa fie cuminte bla bla bla bla. El nu stie ca avem in spate zeci de minute in magazinul cu detergenti si rafturi colorate, aprozarul, brutaria si parcul cu proprietari de tentatii la fel de atosi ca baiatul meu.

Sa-i dea Dumnezeu curand nepoti, ca repede mai uitam!

Vorba unui psiholog, care ar putea fi in egala masura vorba unei prostituate: "Strada e grea".

Totusi, oare cum fac altii de le stau odraslele infofolite pana-n dinti in carucior fara sa cracneasca, ai mei n-au stat veci impasibili, ca sa nu mai zic de dormit. Undeva am dat-o-n bara. Mai cercetez.

Imi iubesc condurii

Puénting

Mi-am facut blog ca sa scriu intrarea asta.

Se numea asa inainte sa aiba nume locul ce urma sa o gazduiasca.

Nici pana azi nu stiu cum sa pun in cuvinte ce as vrea sa stea sub titlu.

E un termen in spanglish. Inseamna exact ce arata imaginea.

Cred ca ar trebui sa incep spunand ca e o lectie pe care am invatat-o foarte bine: cand depind altii de tine nu mai poti sa-ti permiti senzatii tari, de genul sa mori un pic, sa patesti ceva, sa sari de pe sine.

N-as putea spune ca mi-am facut de cap, mai degraba m-am aruncat cu capul inainte.

Si busitura n-ar durea mai mult decat de obicei, daca n-ar fi fiindca tragi dupa tine pe cei mai dragi, aia pe care n-ai vrea sa-i vezi nicicand suferind, d'apoi sa-i faci tocmai tu sa sufere.

Cand aveam bebelusi mici si a trebuit in rare ocazii  sa ii las cu altcineva, nu mi-a placut mai niciodata cu cine ii lasam. Intre ameteala hormonala a lehuziei si dezorientarea de mamifer fara prunc, bantuiam pe strada repetandu-mi: nu am voie sa patesc nimic, depinde de mine cineva.

Undeva in primul an de maternitate dubla n-am mai avut vreme sa ma gandesc la ce mi se intampla, cei ce depindeau de mine ma cereau intensiv.

Si acuma, de la distanta timpului, cred ca singuratatea m-a durut. Nu cea fizica, cealalta.
Socrella: "Las' ca te descurci tu, toate s-au descurcat";

Maicuta: "Esti nebuna, nimeni nu face ca tine, tu chiar crezi ca celelalte fac asa cum spun, fii serioasa";

Barbatul: "Coboara asteptarile";

Tata: "Pfui, eu cum puteam cu trei!" (?!) Care trei ca eu aveam opt ani cand s-a nascut sora-mea si zece cand frate-miu, mi-am petrecut intre 8 si 18 ani jubiland de fericire cu ei doi.

N-am mai putut, cu exigentele Craciunului, cu toatele. Am facut o boala foarte interesanta (si foarte dureroasa), un ZZ, ca o petala cat unghia langa sanul stang. Care m-a tintuit la pat doua saptamani inainte sa o somatizez, urland de migrene inexplicabile la ora fixa.

Si dupa aceea am invatat de la viata ca mama nu are dreptul sa planga, sa oboseasca, sa o doara, sa nu fie atenta pana unde i se intinde coarda, sa moara, sa devina neoperativa, caci pe langa neajunsurile directe, ii trage pe cei ce coboara din ea dupa ea, in cadere.

Herpesul zoster le-a dat varicela alor mei, intai fetei, apoi baiatului.

M-am crucit de invinovatire, de durere, de suferinta lor. Acum partea fizica mi se pare anecdotica, la urma urmei e o boala a copilariei deloc periculoasa, doar incomoda.

Stiu bine ca rostul ei era sa ma puna pe ganduri.

A fost ca un aviz, ca o mustruluiala.

Ii multumesc medicului care mi-a spus ca noroc ca le-am dat-o eu, cine altcineva mai potrivit.

Si lor ca au trecut cu seninatate peste zilele scarpinatoare.

Si sunt mandra ca ma simt mai bine in singuratatea mea care incepe sa fie minoritate, ca e o alegere, ca stiu ce e de partea cealalta si nu cred ca as fi mai intreaga afectiv, moral, dimpotriva. Ma bucur sa vad ca parca nici ceilalti nu mai arunca asa comentarii in vant, c-or fi vazut ca ma dor la ficati. Am mai si coborat din (auto)exigenta, desi imi prinde bine oricand un umar la cele trebi lumesti.

Si ii multumesc persoanei care ma intelege ca nimeni altcineva pe lumea asta, caci priveste cu mine prin ocheanul meu, surprinsa si fermecata de diferenta.

Dupa bureti

Iubesc poza asta, se cheama: Fluierand a paguba.

Bibliografie ca sa tii Nordul

• Françoise Dolto, am citit-o in adolescenta, au ajuns cu mine pana aici nu stiu cum doua carti de-ale ei, le-am recitit prin 2007;
• Laura Gutman, mie mi-a placut asta;
• What Mothers Do;
• Under Pressure;
• oricare a lui Michel Odent;
• Asta am citit-o in saptamana 39, m-a ajutat cat 20 de ani de viata. In editia spaniola apare scrisa de doua autoare.

Blu-Tack 2

Catre tata-su: Mama nu stie de unde sa-mi cumpere blu-tack. Aiurea, e santaj catre el, eu nu i-am zis ca nu stiu, doar nu i-am promis vreo data.

Tu stii, langa scoala este un magazin unde a cumparat Teresa pentru noi, acolo mergi tu cu mine intr-o zi sa cumparam.

La libraria aia din fata?

Nu, la enganxaderia. (in adaptare: lipicitoria)

Tita

Autobuz.

Ti-ta.

Nici nu discut, ca-mi face un circ de nu ma vad. Ii dau si gata, solutia cea mai discreta.

De pe scaunul din spate, un domn la vreo saizeci de ani vorbeste ca singur: "Tita. Asta-i somniferul, nu?"
Ii raspund fara sa gandesc: "Somniferul, anestezia si Prozacul".

Al treilea copil

Am crezut ca daca-mi fac blog multe din gandurile care-mi vajaie prin cap in timpul din limbul adormirilor o sa se depresurizeze cumva, si-o sa profit iar de miraculoasele efecte hormonale ale tzatzei, iubirii & co, ca pe vremea cand aveam bebelusi de doua saptamani si adormeam bolovan langa ei inmarmurita de indragostire.

Am crezut ca daca scriu asa, aleatoriu, incalcit si dezechilibrat, o sa compensez in linearitate emotionala, o sa fiu mai coerenta in viata exterioara.

Pe naiba, acuma ma trezesc preocupandu-ma pe tot parcursul zilei despre ce si cum am scris, de ce am scris textul nu stiu care in momentul ala atat de neinspirat, despre cand sa-mi fac vreme sa scriu despre asta, despre daca exista cuvantul "descomunal" in romaneste, cine stie ce greseli de neiertat am putut sa produc, si mai rau, nici sa nu-mi dau seama pana saptamani mai tarziu ca nu e corect asa.

E ca un tamagochi care aparte de a fi online, mai sta si pe hard-ul meu, rotindu-se in gol iar si iar. Trebuie sa am grija de el/ de mine, sa-l hranesc (si pe asta), ma suge mintal exact ca astilalti doi.

Fetele care au trecut prin experienta o sa priceapa expresia: uneori ai senzatia fizica de creier aspirat, odata cu laptele.

Fiecare primeste ce merita. Cum atat de mult imi placea sa despic firul in paispe, am primit cadou minute mii in care sa ma pot gandi la ce vreau.

O medie de doua ore zilnic (nu m-a iertat nici o zi niciunul) timp de mai bine de patru ani da timp pentru multe deliruri interioare.

Cel mai frustrant e ca, de cand mi-am facut blog, mereu imi vin idei stralucitoare in timpul in care nu ma pot misca din pat. La vremea verticala au disparut complet, rasar doar fraze ciuntite si penibile. Si ce bine le legam cand eram legata de tzatza si de pat.

In imaginarul meu, blogul asta cu titlu frivol (dezacordat in ultimul timp de cateva note grave) e ca un port maritim, o glosa a vietii duble a capitanului: viata terestra, care incepe undeva dincolo de port, si viata pe mare: fabulatorie, imaginara, interioara, fluida, ancorata partial in locul asta.

Tin sa fac un plan al zonelor portuare, delimitate pe digurile si cheiurile si plajele artificiale special amenajate:

• zona de cargo, grea, cu tonelaj impunator, rezistenta, intr-un fel ratiunea de a fi a portului: maternitatea, declicul care a provocat nevoia de a pune in cuvinte ocupatii si preocupari;
•  zona de marché en gros, cotidianul colorat, in fierbere continua, fara alta relevanta ulterioara decat cea de jurnal: lunile si anii care trec peste prunci si progenitoare, pozele, textele despre gangureli, limba, muzica, serbari, sarbatori si sarbatoriti;
•  zona de containere, omologate dupa normativa ISO: amintirea in containerele ei translucide, lasand uneori sa se filtreze dinauntru si dinspre inafara reflexe ingeresti de lumina difuza, prezentul in continentul lui reciclabil pentru mai tarziu sau pentru alte utilitati paralele, nehotararile, bajbaielile si stangaciile in containere facute din rafturi, bucuriile in containere de lemn, carga toxica in incaperile etanse, stocate inevitabil tot in port;
• zona de cimitir industrial: deseurile (durerea, frustrarile, renuntarea);
• zona de douane: autocenzura;

Ma incalcesc destul in portul meu, si credeam ca dimpotriva, ma va depana in fluiditate, coerenta, trafic mintal rarefiat. M-am inselat.

Scrisoare deschisa ei

Ea: fata mea, sau prietena/perechea/sotia baiatului meu, atunci cand vor avea nevoie de ajutor si nu vor sti pe unde sa iasa la liman.

Intrarea asta vrusesem s-o scriu in septembrie, dar mi-am innodat degetele.

Bineinteles ca voi fi extrem de ocupata. O sa fac tot ce-mi trece prin cap, o sa am o agenda de nebuni, intre tai-chi, pilates, inot, rusa, sesiuni cosmetice, cafele cu prietenele, salsa, shopping, escapade misterioase à la Catherine Millet, pe mine sa nu ma-ncurcati.

N-am timp de voi si de scancetele copiilor vostri, imi traiesc in sfarsit viata asa cum vreau (si merit).

Mai mult, va anunt de pe acum: o sa dispar din peisaj unde si-a-ntarcat dracu' copiii, n-o sa fiu de gasit nici cu gps-ul de la N.A.S.A. Si daca intuiti unde am tulit-o, foarte bine, stiti ca nu ma puteti deranja.

Dar, si aici vine minuscula doza de modestie si distanta, sper sper sper din tot sufletul sa pot sa ma abtin (sau macar sa-mi amintesc) sa ciripesc cat sunt de ocupata, cate lucruri fac intr-o zi, in ce ritm trepidant traiesc.

Mi-s dori sa invat macar asta de la viata.

VBAC

O prietena "virtuala" a trait un VBAC intre aseara cand am vorbit cu ea si azi.

Cand mi-a scris acum cateva saptamani ca abia asteapta sa nasca fiindca e din nebunele care viseaza la durerile facerii, am stiut ca va reusi, in tara, la o distanta mica intre cele doua sarcini, cu toti impotriva. E de-a mea. Acum vreo luna am vazut a nu stiu cata oara cat de puternice sunt retelele de femei, cum acelasi sentiment poate pune laolalta fete din medii sociale, culturale foarte diferite, cum in cuvinte dureros de simple coincidem toate.

Sunt fericita pentru ea ca pentru mine, si pentru bebe si mai mult, caci o mama bine in pielea ei fericeste pruncul.
Am tot vorbit cu ea saptamanile astea, cat de tanara, la varsta ei eu inca mergeam lipita de cladiri, cat de capoasa si citita, atoasa cu toti. A putut, ca noi toate.

Ce iubesc in cartier

Ca inainte era un satuc lipit de metropola.

Ca pe strada Joan Blanques este o academie de engleza care se cheama John White.

Provincialismul locuitorilor.

Petrecerile de pe Carrer Argentona, la fiecare doua luni vecinii isi fac de cap in mijlocul strazii organizand o masa de sezon (fideuà, bureti, fasole, paella, calçots), cu dans, bingo si cafea pana seara.

Merceria pe care am gasit-o acum opt ani pe strada mea, cu proprietara iesita parca dintr-un scenariu. A disparut in mai putin de un an, era de asteptat.

Bodega lui Manolo, numita Bodega Manolo. Manolo insusi.

Parintii lui Manolo, revelatia anului 2010, bucuria pe care mi-a dat-o prezenta lor, sunt vecinii mei de dedesubt.

Ah, iarasi, ca sa nu ma repet, scriu Cafè Flanders, unde le spéculose vine de chez soi, unde gasesti hoegaarden si vezi anotimpurile trecand. Ai putea trai in mijlocul ei, nu-ti lipseste nimic.

Ascutitorul de cutite care trece pe strazi cu roata de ascutit, fluierand ca sa-si anunte prezenta si serviciile.

Vanzatorul de butelii de aragaz, care bate in butelie ca sa stim ca distribuie. Asa ceva n-am pomenit acasa din anii saptezeci.

Papucarul (ala rapid, tot invitandu-ma sa revin maine) care s-a intimidat teribil luni cand i-am spus evaziv ca ma bucur ca il vad, dupa ce a stat in analize suspect de cancer de prin iulie.

Vecinii secreti pe care o sa-i fotografiez.

Casa Fuster, am bagat de seama ca-i place si lui Woody Allen, vine din cand in cand sa faca jazz.

Vizavi de Casa Fuster si un pic mai sus, cel mai frumos balcon cu vitralii din toata Barcelona. Il rateaza toti turistii care urca spre parcul Güell, caci stau in autobuz cu nasul bagat in ghiduri.

Plaça de la Virreina, se danseaza swing in fiecare ultima duminica din luna.
Vicioasele alea mici de la Pastisseria Bonet, o schija inalta si bruneta cu pielea de portelan dantelata cu tatuaje nelinistitoare si cealalta blonda, pin-up de un metru cincizeci, cu botinele ei sexy.

Totul. Imi place cartierul meu, m-as simti straina in Eixample, sau oriunde altundeva. Daca ar fi sa aleg, raman cu Gràcia.

Septembrie

A fost atat de greu, incat de cate ori urc cu caruciorul cu copiii pe Joan Blanques, ma gandesc la asta: cum de-am putut. De-acum inainte, voi asocia Joan Blanques cu luna septembrie, cand ma urcam dinspre piata-parc John Lennon spre casa, cu ei doi extenuati, flamanzi, satui de a fi amagiti ca am stat sa ne jucam, cand de fapt evitam sa intram in casa.

Barbata-miu imi zisese sa o iau ca pe un servici, trecerea prin greul asta. Consider ca am intrat de cateva zile in concediu, ca mi-am incheiat misiunea pe postul asta.

Nimeni din cei carora le-as explica n-ar intelege. Doar pruncii mei au trait pe pielea lor timp lung o situatie anticopilareasca, caci era o preocupare continua sa nu faca aia sau ailalta, respectiv nimic. Am fost o mama stramba lunile astea, si sper sa reusesc sa repar.

Deocamdata incerc sa ma repar pe mine. Cum. Lasandu-ma sa traiesc fara grijile pe care le aveam acum doua saptamani: casa impecabila. Imi dau voie sa ma balacesc in dezordine, sa nu mai imi fac griji sa bag tot ce e personal prin dulapuri.

Am mai invatat - a cata oara - ca in momentele cele mai grele, la ora adevarului, esti singur, singur cu adevarat, nimeni nu te poate ajuta, nimeni nu poate muri in locul tau, trece prin asta in locul tau.

Am putut, nu stiu cum. N-as repeta experienta veci. Prin august, cand miroseam ce ma astepta, am vrut sa dispar din peisaj, sa ma ascund o vreme cu copiii, acasa la mama. Al meu nu m-a lasat, si acum trei zile mi-a zis: nu oricine poate rezista.

Dupa delirul cu toate detaliile perfecte, am nevoie sa stau in casa traita, cu harmalaie si toate alandala. Ma oblig sa le accept, sa-mi scot reflexul ordinii din cap. S-a terminat, putem trai normal in casa.

Fizic, si nu numai, cred ca imi permit prabusirea. Saptamana trecuta inca m-am tinut tare, de cateva zile hoitul m-a lasat balta, nu mai pot juca. Caut asternut sa ma intind.

Fobii

Nu am.

O sensibilitate la lumina, inca din copilarie, ma orbeau diminetile, zapada, soarele intens. Traiesc in penumbra, reusesc sa deschid ochii. In Paris, cand lucram la sapte dimineata cu trei barbati superbi, ma asteptau mereu cu cea mai aromata cafea de inalta concentratie. Si se vorbeau sa se sperie de mine in fiecare zi. Lucram pana pe la unsprezece cu ochelari de soare, cand incepeam sa par mai lucida.

O stare de disconfort in parcarile subterane, ma sufoca lipsa ferestrelor, aerul incins, timpul mort, uratul.

Din nebunia asta care s-a terminat in octombrie am iesit un pic atinsa, cred: am mereu senzatia tampita ca-s plina de funigei, de panza de paianjen, pe fata, prin urechi. Afisul de la gradinita fetei despre scoala plina de paduchi nu ajuta, nici conversatia despre purici de saptamana trecuta. Intr-o noapte am visat o amanta vopsita blonda plina de paduchi, dormea intr-un pat si-i vedeam capul plin de paiete vinetii care erau glinzoabe miscatoare, un cosmar in toata regula. Plus corpul meu plin de insecte mici alergand peste tot. Intre funigeii de peste zi si scarbosenia asta de vis, cred ca am stat douazeci si patru de ore dand din maini.

Astept sa-mi revin pe linia de plutire.

Fiica-mea avea pe la doi ani (acum s-a mai linistit) o spaima difuza de gaze zburatoare.

Intr-o vacanta de vara la bunici m-am trezit noaptea ca aveam o urechelnita...desi ne puneam vata in urechi de cate ori dormeam in fan in sura, in casa nu era prevazut.

Ochii

Ai vazut si tu documentarul ala in care ni se arata in cateva secunde cum e viata unei flori sau a unui fluture, de la tulpina verde, mugure, boboc, floare pe toata pirueta, ofilire?

Asa am trait acum vreun an trecerea timpului peste mine. Intr-o buna zi am simtit cum imbatranesc, in secundele alea interminabile mi s-a pus stampila pe ultimul cincinal.

Ochii au primit medalia. Dintr-o data - cum altfel, intr-o dimineata - am simtit un laser cu mii de intepaturi precise si foarte iuti pe pielea pleoapelor, ma durea panza fina de pe ochi ca un atac de insecte minuscule incarcate de cruzime. In fata oglizii am vazut reportajul pe pielea mea: in sapte secunde m-am umplut de riduri, semnul tuturor noptilor dantuite.

N-am fost deloc la chefuri cand eram tanara. Nu ma plang, am recuperat cu varf si indesat.

De cand am vazut creponarea asta in oglinda am inteles ca toate cremele din tinerete erau o tampenie. Acuma da, sunt justificate.

Babesti

Sunt obosita. Am ramas destul de busita dupa bolirea de la Craciunul trecut, inca nu mi-a disparut senzatia de carapace de testoasa de pe omoplatul stang, ca o palariuta pusa pisicher pe schinarea catarului din mine.

Variaza cu note adaugite, depinzand de zi: uneori parca as avea clavicula rupta, alte zile mi-e tot umarul amortit, dar punctul ala ca un crater ars ramane cumva necrozat, nu stiu cum sa-l alint sa treaca.

Plus stralucirea ascutita a cuiului din craniu. Uneori dipare ca o naluca, vreo luna chiar crezusem ca scapasem, pfui, in septembrie s-a intors.

Am nevoie sa dorm o noapte singura, eucaliptul din mine s-a trezit ieri cu totul rasucit: chilotii, camasa, sanii, trunchiul de picioare. Cer cinci minute dimineata pentru mine, ca sa pot sa-mi intru-n piele, nu e de putoare ca ma ridic ultima din pat, am nevoie sa ma gasesc, sa stiu ca trupul imi apartine, ca nu trage nimeni de el. Uneori am o anestezie pe toata partea stanga, o sa incerc sa-mi schimb orientarea.

Urasc diminetile.

Apâ

In trei zile a trecut de la apa/agua la racnitul apâ. Degeaba mai incerc sa-l corectez, apâ apâ ramane.

A inceput sa zica si numele colegilor sora-sii, Eriiiiiic (strigat exact ca bunica copilului), Marta (cum poate), Paula (asta sunt eu) si Toni. Ana e Ana.

Si titi a devenit tita, impertinent. Tita!

Blu-Tack

De cateva zile imi cere sa-i cumpar blutage, imi inchipuiam ce e.
Am gasit-o la frigider luand din branza topita bumbuti de surogat de blu tack pe care ii lipeste convinsa de mobila, ca sa-si poata expune desenele.
Ca de obicei, adultul e de vina.

Tandem

Am gasit asta scris acum mai putin de o luna, nici nu ma recunosc, simtul umorului:

Draga mea,

Nu stiu ce sa-ti zic, privit din afara si la prima impresie, pare ca ai o problema de logistica. Nu ma bag sa-ti dau nici un sfat, stii cum e cu cate bordeie atatea obicee, doar incearca sa vezi ce-ti poate fi de folos in cazul tau:

In primul rand tu ai doi bebelusi, al tau cel mare e mult prea mic pentru a putea sa te organizezi cu el asteapta-ma juma' de ora ca o adorm pe sora-ta si acus vin. E prea mic.

Daca pentru tine e destul de mare incat il vezi capabil sa stea in camera lui, dar in acelasi timp te vezi depasita de evenimente, poate ar trebui sa intervina altcineva (ideal tatal) sa ii faca incalzirea de adormire seara, ca tu sa te ocupi de cea mica. E de preferat decat sa-i dai laptele tau celei mici in biberon (parca asa am inteles, asta e cam aiurea). Nu cred ca ai dat doi ani tzatza de la sursa celui mare ca s-o stalcesti acuma cu biberonul pentru cea mica. Biberonul cu laptele tau e o solutie pentru cand lucrezi, pentru cand ti-a fost imposibil sa dai piept, nu e cazul tau din cate vad.
Sa-l tina tata-su de vorba seara cu o poveste etc, pana poti veni tu cu el.

Daca in schimb, accepti o situatie clara: nu e atat de mare cum credeti cei care l-ati pus in camera lui, ci, date circumstantele (trebuie sa-l adormi la san etc) e inca un bebe, solutia e practica si drastica: tu si ei doi intr-o camera. Daca il tin tatanile, tatal cu voi, daca nu, in alta camera. El e deja marisor, poate dormi singur.
Dincolo de glume, dormitul cu copiii se face si din simt practic. Tu crezi ca eu as fi rezistat sa ma plimb dintr-o camera in alta? Fie si dand biberon, e mai simplu asa. Nu stiu de fapt daca baiatul se mai trezeste si noaptea, banuiesc ca da, macar o data, parca asa se intelege, ca esti stresata sa nu se trezeasca in acelasi timp amandoi.
Iti spun cum am facut eu, poate ajuta: toata Scandinavia si multe alte parti folosesc ceea ce se cheama un patut-atas, patutul de copil legat de patul adultilor. Eu nu mi-am luat un patut special, ci am scos zabrelele de pe o parte si am pus patutul lipit de perete, apoi patul nostru. Acolo a dormit fata cu doi ani jumate, lipita de noi, pana s-a nascut baiatul dormea intre noi in pat, baiatul i-a luat locul. Concluzie, un copil intr-o parte, unul in alta si tu te imparti cum poti: adormi bebe mic, faci un masaj in acelasi timp la cel mare (neaparat perne bune pentru tine pentru tot spatele) si cand adoarme bebe te intorci inspre cel mare. Macar nu trebuie sa te deplasezi ca o stafie. Ce castigi cu asta: bebe mare te are un pic aproape, eviti urletele caci un masaj sau o mana pe piept calmeaza, un cantecel inganat tampeste pana adoarme.
Incearca sa eviti cat poti sa-i zici asteapta ca sunt cu asta mica. Eu spuneam mereu: acum nu pot sunt ocupata. Retine: SUNT OCUPATA, un moment, niciodata stai ca tu esti mare, ea e mica.
Doi ani e o varsta cand sug ca descreieratii, e ca si cum li se scurge toata viata prin asta, e crunt. Calmeaza-te, e ultimul zvacnet, inainte de stingere, niciodata n-o sa mai suga cu atata forta ca acum. La tine se multiplica cu revenirea cantitatii de care baiatul profita, cu venirea in casa a sora-sii care il afecteaza, cu totul: e si mai si decat daca ar fi fost doar fiindca la doi ani sug asa, incearca cumva sa nu-l respingi, stiu e foarte greu.

Ce-as face eu: as pune baiatul in pozitia lui de dormit la san, si fata pe deasupra ta, ea e mica si incape si nu te apasa, cateva saptamani pana se calmeaza baiatul poate iti foloseste asta. Si clar, eu as alege sa-i pun la somn in aceeasi camera cu mine, asta sigur, altfel as innebuni cu plimbarile si stresul cu deplasarile.

Te inteleg perfect cu "Insa statul prelungit la san ma consuma foarte mult, atat fizic, cat si psihic".
Stiu exact ce ai vrut sa spui, nu esti singura. Te inteleg. E extenuant, e alienant, senzatia ca nu ai identitate fizica, trupul nu-ti apartine, timpul, minutele si orele petrecute adormind copii, fara sa poti citi o carte, mintea care despica firul in patru multiplicat cu patrusprezece. Sunt lucruri care sunt prea intime ca sa fie spuse pe aici, doar vreau sa-ti spun ca stiu prin ce treci. A fost o epoca in viata mea cand imi petreceam toata ziua adormind cand pe unul, cand pe altul. Era foarte tare faza. Si cand imi auzeam prietenele cu povestile lor profesionale, cu viata normala, parea ca n-am scapare.

Cel mare merge la gradinita, sta cu el in afara casei cineva care sa nu fii tu? In curand va avea nevoie sa respire un pic si altceva decat aerul dintre voi trei, ii prinde bine o iesire scurta.

Nu iti pot spune mare lucru, doar ca sunt doua drumuri, esti intr-o rascruce: ori il consideri mare si incepi sa-l ajuti sa adoarma cu ajutorul cuiva care n-are tzatza, si tu mergi doar in ultimul moment, daca mai poti (multe nopti n-o sa mai ajungi, caci ba s-a conformat, ba a plans intr-atat cu tata-su dupa tine incat nu se merita sa-l mai intorci la tine), ori, drumul doi: accepti ca e inca foarte mic, ca adormitul cu tine il calmeaza si accepti realitatea crunta, dar practica si mult mai simpla: ii adormi pe amandoi in acelasi loc, se molipsesc cu respiratia, iti aud amandoi vocea in acelasi timp, poti intinde o mana daca nu o tzatza la cel mai napastuit, incepi sa fii mama caracatita, nu mama calatoare.
Tu alegi, ori te plimbi din loc in loc, ori te perfectionezi in abilitatea extremitatilor. Eu sunt capabila sa-mi acopar cu patura tot neamul cu ajutorul piciorului, sa dau tzatza, sa fac masaj fetei cu mana stanga, sa-i fac din ochi barbatului ca ne mai intalnim noi pe traseu, ca noaptea-i lunga si avem certuri de incheiat, si sa vorbesc la telefon cu sora-mea sa ma trateze frumos, ca numai eu stiu prin ce trec. Toate in acelasi timp.

Nu dispera. Sa nu ai regrete, situatia pe care o traiesti ai ales-o tu, in oarecare masura. Peste o vreme o sa-ti fie dor de clipele astea. Nu ma injura, e purul adevar.

Texturi si parfumuri

Grinzile acoperisului casei sub picioarele desculte: calde, lucioase, netede, bune, acoperite cu praf fin. Nobletea lemnului, asortarea perfecta cu talpa mea goala, aproape facand ventuza de bine ce se dau una pe alta, barna si talpa.

Fuiorul bunicii pe care il dansa mana ei iute si uscata, vrajindu-l pana a scoate din el un fir aspru, fin si foarte rezistent. Fusul splendid, lucios si jucaus de atata trebaluire, forma perfecta.

Piatra ponce de acasa, trainica pana la a trezi ura din noi. Neschimbata de-a lungul anilor. La mintea de acum incep sa cred ca era facuta din ceva transgenic.

Sticlele de lapte din anii optzeci: clinchetul lor dimineata, goale si apoi pline, dupa coada pe ger napraznic. Uneori inghetate si chiar pleznite.

Pielea pistruiata a lui Grumazeasca, cu parul roscat si starea intriganta de gravida cu respiratia sacadata de efort.

Paltonul mamei, de parca toata tandretea din ea s-ar fi ghemuit in paltonul acela mirosind atat de bine a curat, a cald, a limpede, a lumina. Valurile in care cadea si intrebarea ei, inainte de a iesi pe usa: Am ceva pe palton? N-am priceput niciodata de ce ma intreba asta, nu vedeam nicicand nici o scama amarata.

Clatitele cu dulceata de cirese amare de-acasa de la Flori, aproape transparente, vinetii de la cirese, facute dintr-o compozitie complet diferita decat a noastra, pareau dantela filigranata, nu clatite.

Camasile lui cand ne vedeam in Lille, toate din aceeasi tesatura, usor de calcat, atat de desuete.

Paturile aspre de lana, imposibil sa faci ceva cu ele, eventual un peeling agresiv.

Teaca din piele in care punea bunicul piatra cu care ascutea coasa. Faaarsht.

Manerul galetii de la fantana, pe care o lasam sa coboare liber, impregnand in palma mirosul de metal rece.

Pietrele de rau, lunecoase de mâl sau matasea broastei.

Firul de taiat mamaliga, rigid ca facut cu apret, infasurat intr-una din balamalele ferestruicii ca de turta dulce.

Rumegusul de pe la casele celor ce lucrau in lemn: carlionti de rumegus de calibre si variatii mii, aroma intepatoare.

Penarul bestial al Loretei Silvas, atat de burdusit si de lucios, bine intretinut, demn de invidie.

Pielea lui care stralucea si ma tinea nopti intregi cu ochii holbati, ca o sezatoare de milioane de licurici, fara sa pot lipi geana pe geana de teama ca se poate topi.
Bulbucii unei furtuni varatice, contradictorii, grei si spumanti laolalta.