Rugaminte

Domnul sau doamna de la echilibruinbucatarie.blogspot.com, daca tot ati revenit pe pagina mea (uneori ma simt scriindu-mi mie, habar n-am daca citeste cineva), v-as ruga sa-mi faceti o invitatie sa arunc si eu o privire pe blogul dumneavoastra, o boare de echilibru vine bine oricand.

Multumesc de generozitate, n-am stiut cum va sa contactez pe alta cale.

Inainte era mai usor

Ei, mai usor din punct de vedere strict al maternitatii, al privirii inspre nastere si moarte.

Caci mai usor din alte unghiuri nu era, ai dreptate. N-as putea trai  fara masina de spalat cu motorul iQdrive, cu al ei antiVibration System, speedPerfect, 60% mai rapid, aquaSensor, flowSensor y 3D Sensor, aquaStop, semnalul acustic de sfarsit de program, tehnología touchControl, display-ul de cristal líchid miltifunction...

Se cunoaste ca mi-a dat ortul popii masina de spalat pe baza de depresie cronica si-mi caut alta, da? E ca si cum bunica ar fi zis intr-o buna zi: intru in greva, nu mai spal nici la maglu, nici la rau. Nu mai spal pur si simplu. Cinci copii, treaba voastra, nu mai soponesc nimic. Aia a zis masina mea.

Nici  fara cea de spalat vase n-as putea trai, fara uscator de rufe, sunt fan Thermomix, roomba, scooba si tot ce mai inventeaza baietii astia pe care i-as pupa de cat ne-au usurat viata, nu exista robot de carpit ciorapi caci nimeni nu mai carpeste ciorapi, am vazut la televizor o cubaneza foarte lucida  zicand ca adolescentele spaniole habar n-au sa-si spele lenjeria intima.

Nota: adevarul e nu am nici roomba, nici scooba, nici uscator de rufe, nici Thermomix, nici masina de spalat farfuriile. Dar sunt foarte de acord cu existenta lor, mai mult, visez sa le am pe toate functionand simultan, sa bazaie si mai dihai te miri ce prin bucatarie.

Da, e mult mai usor acuma. 

Dar era mai simplu inainte: fiintele (vorbitoare si nevorbitoare), anotimpurile, alimentele se nasteau si traiau normal, un lucru atat de greu de facut acuma. Nimeni nu poate naste normal, toate sunt ba mioape, ba stramte, ba grase, ba proaste.

Acum vreo patru ani m-am intalnit in tara cu o prietena, medic veterinar, tocmai cezariase o pisica. de ceeee? o intreb, inca incovoiata la suflet. Nu putea sa nasca, am stat toata ziua cu ochii pe ea si nu nastea. Cine te-a pus sa stai "cu ochii pe ea", cum sa nasca asa? Tu poti face un act de iubire sub privirea unui chirurg?

Viata si moartea se intamplau alaturi, langa pridvorul tau, peste parleaz la Livia lui Iliuta, si daca Marioara lui dom' prefesor nu era pe tura, se mai intampla si fara moasa. Asa cum a patit bunica macar o data din cate-am inteles. A carei ocupatie preferata e de cativa ani buni mersul "la mort". De cate ori o sun in ultimii zece ani e mereu "la mort", la priveghi.

Moartea era un lucru natural, simplu, fara multe dureri de cap, caci se intampla aproape si constant. Aici soacra-mea afla de la ziar ca i-a murit vecina de deasupra, nimeni nu zice nimic, familiile sunt atat de minuscule si autiste incat ti-e groaza sa te gandesti ca moare unul, mai ramai doar tu, singurel pe lume.

Era mai usor inainte: nici o femeie nu avea nevoie de cursuri de pregatire pentru nastere, nici nu mergea la grupuri de sprijin pentru alaptare.

Relaxarea, pilates, yoga pentru gravide si antrenarea fizica de la orele de pregatire pentru nastere le faceau pe camp, la muls vaca, la strans fanul, la curatat in grajd, la alergat dupa carlani, la jumulit de ganste. De pregatire psihologica nu era nevoie, ca nu se inventase epidurala ca sa inspaimante femeile ca fara anestezie o sa crape de durere. Si nu era nevoie caci toate din familie (mama, strabunica, surorile, cumnatele) nascusera copiii care venisera de la Dumnezeu fiindca asa era datul. Ca si la priveghi, vorbele nu-si aveau rostul. Animalele de pe langa casa (se) nasteau si mureau fara complicatii. Si ma scuzi ca sunt asa de sincera, daca erau complicatii se numeste selectie naturala.

Cu tzatza la fel. Cunosc o gramada de fete care zic ca n-au vazut pe nimeni niciodata alaptand inainte sa devina mame. Pe nimeni in toata copilaria, pe nimeni in casa. De unde sa apuc copilul asta ca sa-l pun la piept? De ce plange, de ce nu-s buna de nimic, de ce nu-s in stare nici macar de asta, care pare atat de usor?

Era mai simplu inainte, caci ritmurile vietii nu erau aflate de pe hartie la gradinita, ci sub cerul liber. Imi aduc aminte ca mi se parea caraghioasa treaba de barbat pe camp: bunica si inca vreo trei-patru femei praseau in linie, tacute, faramitand pamantul cu sapa, marunt, ca intr-o doara, dar voiaie, fara sa se planga de efort sau de oboseala. Bunicul trecea in urma si semana. Mi se parea logic, dar ridicol. (acuma rad, ma regasesc feminista de mica si bine in pielea mea de pre-femeie).
Nota: observi detaliul poligam al tabloului, da?

Viata curgea de la sine si femeile nu erau depresive caci simteau pamantul respirand, isi cunosteau ritmul interior fara sa fi facut nici un curs on-line de initiere in autocontrolul fertilitatii. Nu era nevoie sa faca tratamente de stimulare ca sa ramana gravide, caci pasarile cerului, frunzele si ploile le soptisera ca pruncii nu se fac incepand cu patruzeci si doi de ani.

Copiii cresteau laolalta, intre femei, nu trebuiau sa iasa din "gradinita" pentru fiecare ou pe care-l avea de cumparat ma-sa. Ele se intelegeau pe muteste: intr-o casa una randuia oalele, alta animalele, alta era cu dereticatul, cealalta cu copiii, care cresteau copacel-copacel fara dermatita atopica cronica, intoleranta la gluten si sindrom de deficit de atentie. Uneori se mai luau de tulpanele, imi inchipui, doamnele, dar sa traiesti in casa cu cumnatele, soacra, mama sau macar cu o bunica te tinea pe linia de plutire femeiasca. Tu crezi ca e normal sa stau la sezatoare cu Veronica pe messinger, reparand panzeturi care s-ar tese singure din nou intr-un club feminin din orice trib amarat?

Ceva din usuratatea aceea a ajuns si la mine, si n-am cuvinte sa le multumesc mamei, bunicii, strabunicii si tuturor celor dinainte, cel putin pentru un detaliu: nu mi se pare o povara sa fiu femeie, asa cum am auzit de la o prietena cu care nu mai vorbesc: "e greu sa fii femeie". Nuti, prietena mamei, mereu mi se plangea mie (?! eu cu saptesprezece ani, pierduta in spatiu) de dismenoree crunta, ca autoarea documentarului "Luna din tine" si ca alte milioane de femei apasate de asa bolovan divin.

Am crezut o vreme ca suntem rele intre noi, ca suntem lipsite de solidaritate. Si am aflat deschizand ochii inauntru ca azi suntem doar ingrozitor de singure. Maternitatea e si o cararuie fumigata cu frustrari imperceptibile pentru ochiul liber. Aia "n-a avut chef" sa faca X (sa dea copilul la cresa sau sa se lase de servici), cealalta s-a intors cu spatele cand a auzit ca poate nu era singura solutie, ce rost mai are acum sa dezvelim rani vechi?

Adevarul e ca  regretele, renuntarile, lacrimile, neputinta, abandonul s-au asezat si din singuratate: singura in mijlocul furtunii, nu stiu ce a facut mama cand era ca mine, bunica cum a putut cu cinci, si strabunica cu unsprezece?

Nu erau singure, totul era la vedere, nu li se cerea un cod de acces pentru fiecare nedumerire.
Azi, batrana, am invatat sa nu judec pe nimeni, caci in lumea feminina se misca plutind bulgari de materie foarte sensibila, cu care e riscant sa te joci la intamplare, punand etichete.

Era mai simplu inainte, nu trebuia sa-ti zmulgi auricularele din care ies in nestire zgomote dezordonate si confuze ca sa regasesti poteca buna in liniste. In urechi curgea direct zumzetul vietii, nepasator, bulbucind, te insotea peste tot, intre inceput si sfarsit.

***

Am doua imagini (contradictorii, sa le mai intelegi pe femei) pentru povestea asta, dar nu le pot pune caci pe obiectul uneia l-am dus la tara.
Tocmai acum, cand aveam nevoie de el. Revin.

Luna din tine: ce mi-a placut

Niste intalniri fortuite, cateva coincidente de situatii din ultimele saptamani mi-au facut cadou doua-trei veioze interioare:

- am inteles (pfiuuu, ce relax) ca ma inselam: forta asta fizica iesita din comun pe care o am de catva timp si de care mi-e rusine de multe ori era gresit asumata ca fiind masculina. S-a facut cumva lumina peste ignoranta: nu e deloc masculina, e feminina.

- banuiam eu ca dansul din buric e doar un pretext. Ideea nu e sa inveti sa dansezi din buric, ci sa ajungi sa iti asculti corpul, sa-ti destupi urechea acoperita. Mi-am petrecut patru luni din prima sarcina cautand marca de carucior ideal, pana acolo imi ajungea mintea. Am dat peste lucrurile cu adevarat importante abia mai tarziu.

- Cine nu vrea sa asculte nu asculta, nu e nimic de facut. Uneori am impresia ca sunt fete care au un protector din ala ca la cal, la ochi si la urechi. Orice ai incerca sa vorbesti, nu le intereseaza, trece pe langa ele. M-a pus pe ganduri partea din documentar care vorbeste despre cultura pilulei anticonceptive: adolescente care intra in feminitate complet desconectate de propriul corp si de identitate, care iau mecanic pilula fara sa se intrebe de ritmuri interioare. Acelasi lucru din nou, la menopauza, bombardament hormonal artificial, surzenie totala.

- unei fete preocupate si speriate alta i-a zis: nu te mai gandi la nimic. Simte. Inchide-te la tot ce e rational si asculta-te doar.

- uneori instinctul pierdut aude/citeste/i se povesteste o idee. Pare ciudata, neobisnuita, minoritara, catalogata drept excentrica din punct de vedere social. Pe firul acelei idei incepe o cautare, o excursie personala.

NVD3C

Acum cateva postari am pus un audio in engleza al unei fete minunate - Ibone Olza - care a fundat o lista monotematica in limba spaniola de sprijin feminin si reciproc intre cezariate: e psihiatru materno-infantil, mama a trei copii si de catva timp, printre multe altele, arhitect de spatii pentru nastere in spitalele spaniole. E si co-autoarea unei carti pe aceeasi tema. Cum ar veni, specializarea ei, povestea personala (nu cunosc circumstantele, are trei cezariene) si interesele au condus-o sa se ocupe de conditiile in care vin pe lume fiintele umane, intr-o anumita zona europeana.

Stiu, ma repet.

Dar pana si lucrurile cu adevarat importante - exemplific asa, "la intamplare": calamitatile naturale, razboaiele - sunt mai usor de infruntat de cei ce au trait o prima copilarie in siguranta si inconjurata de respect si iubire, citeste prin prima copilarie inclusiv  prima ora de viata, conditii de nastere, tip de ingrijiri neonatologice si perinatale.

Invatatii si desteptii in domeniu au ajuns la concluzia ca e o legatura inca inexplicabila (oare?) intre violenta citadina si conditiile de nastere (peste 80% prin cezariana electiva) in Brazilia de exemplu, si siguranta stradala versus conditiile neonatologice si perinatale in Norvegia, de exemplu.

Lista aceasta a fost profund zguduita acum cateva zile, in idei preconcepute, spaime, indoieli, dezamagiri: o mama din Barcelona a nascut natural dupa trei cezariene. Acasa. Nu vreau deloc sa creez panica sau senzationalism. In lista asta de distributie sunt fete care cauta unde si cum sa poata avea o NVDC (nastere vaginala dupa cezariana), uneori o NVDnC. Fata asta e cea despre care scriam acum catva timp, ca ar fi super sa reuseasca. Ei bine, Anahí a reusit, imi inchipui ca la capatul unui drum personal foarte sinuos, lung si de neinteles pentru oricine altcineva. Am cunoscut-o acum catva timp, la o intalnire de mame. Plangea in continuu, la fiecare poveste, m-a impresionat amestecul de forta si fragilitate, ochii luminosi si mainile framantate. Cum traieste o femeie trei cezariene? Nici nu imi pot inchipui, cu una mi-a fost indeajuns.
Prima pe baza de provocare ratata, imi suna cunoscut. A doua de urgenta si cu anestezie generala, o operatie necesara. A treia programata pe baza recomandarii medicului, din cauza de antecedente. A patra refuzata in saptamana 38, cand imi inchipui ca cei din jur o tunau cu texte grele, de tipul "vrei sa-ti lasi copiii orfani". O moasa care a asistat cateva sute de nasteri domiciliare, unele similare, a insotit-o. Spun studiile ca o nastere normala e mereu mai sigura decat o a doua cezariana, si mai spun ca riscul nu creste intre una precedenta sau mai multe. Restul e personal, un drum de parcurs, cu un final imprevizibil.

*

Cu permisul proprietarei, tortul primit dupa eveniment din partea fetelor:

Le petit croustillon

Tata-su ii cheama pe amandoi cu cuvinte inventate, fetita era intr-o vreme pupusia, nu stiu de la ce.  In astia doi ani nu mai stiu in ce moment a inceput sa-i zica baiatului le petit croustillon.  Credeam amandoi ca e alta inventie, pana acum cateva luni cand se intoarce din Lille si-mi zice: e plin de croustillons.  Nu-mi aduc aminte sa fi vazut cuvantul asta cat am trait acolo.

De la douazeci de luni incolo, retin perfect cum a fost la fata, fiecare zi aduce la lumina doua-trei cuvinte noi. Pentru mine e ca si cum as sta in fata unei masini de facut gogosele care scoate pe palnie gogosici dupa gogosici, calde si rotunde, perfecte. Saptamana trecuta stateam la calculator si ma trage de fusta: mama, luna, uita-te! Uita-te, uita-te!

Luna din tine

Util, educativ, feminin.
Sper sa mai fie activ cand o sa vreau sa-l arat fetitei mele.

http://www.rtve.es/mediateca/videos/20110312/noche-tematica-luna/1043742.shtml

Sprijin pentru cezariate

Despre o lista careia apartin de cativa ani: http://mededppd.org/marce/T2_Olza_S/index.htm

Cu cap nu

Am profitat de "saptamana alba" ca sa facem excursii pe-aproape; vineri dimineata ramasesem fara idei, cautam o iesire scurta si frumoasa, imi zice tata de ce nu mergeti in Parcul Güell, chiar, de ce oare, finca finca il am sub nas, la sinci minute. Asa ca mergem sa vizitam turistii, si ne intalnim cu personajul asta:

Coboram scarile cu gatul inca sucit dupa el.

Imi zice fetita mea: "Mama, senyorul asta face multa por".

In catalana a speria (fer por) n-are nimic de-a face cu spaniolul "dar miedo", e la fel ca francezul "faire peur".

Cu ocazia asta mi-am dat seama ca e un cuvant pe care nu il prea cunoaste in romaneste, poate si fiindca nu-mi place/mi se pare nociv ca adultii pulverizam inconstient propriile angustii, temeri, spaime, fobii pe umerii copilului.
Prezenta constanta a unei medii de trei adulti in preajma unui copil, fiecare din ei cu spaimele lui, ii poate colapsa imaginarul si realul. Unuia ii e frica de microbi si de virusi, altuia de cazaturi si alergii posibile, celuilalt de suruburi in nas, mai traieste-ti linistit copilaria!

M-am ferit foarte sa imi dezvalui unele aversiuni, caci multe din ele corespund unei realitati personale care nu are de ce sa se repete la ei. Da, mi-e frica de n animale de pe lumea asta, pana si de curci mi-e frica, caci am trecut prin situatii delicate cu toate orataniile de la tara: cocos sarit in cap toaata copilaria, mereu altul, curcan piscandu-ma de picioare, gânste sasaindu-mi talpile sfaraind vreme de douazeci de metri, vaca blocandu-ma intre leaturile de la gard timp de zece minute infinite, iapa iertandu-mi fratele de un an dar busindu-l definitiv pe insotitorul lui de sase, caine infipt in pulpa, pisica specialista in suspense, detalii haioase acuma, dar la inaltimea respectiva fara suras.

Ma intreb cum digera imaginea asta, sigur isi va aminti de senyorul fara cap. In descrierea pentru tata-su a insistat sa explice cum avea un fir de metal in loc de cap.

Cine pe cine educa

- Papa, ma doare burta.

- O fi de la alea trei iaurturi pe care le-ai mancat.

- Pai nu ar trebui sa ma lasi sa mananc atata iaurt, tu trebuie sa-mi spui ca nu mai pot manca inca unul.

Pe seara, la rand, in spatele meu, un tatic in costum cu caruciorul aferent. In el, un baietel de pana un an jumate cu aerul de tocmai scapat de la cresa, cu un glascior ca din vis, cumva intr-o doara: "mama?"

"Mama lucreaza, puiule."

Cata intelegere. Si resemnare.

8 Martie

Tradus din textul unei blogarese-scriitoare, mama a trei copii si mereu osciland intre nehotararea "serviciul sau viata":  "Cea care lucreaza acasa pentru cei de acasa. Cea care lucreaza de-acasa pentru cei din afara ei. Cea care lucreaza acasa si in afara casei (traiasca orarele de lucru duble si triple). Cea care lucreaza doar in afara casei (ah, nu, ca din astea nu exista). 8 Martie fericit!"

Carnaval carnavaaal

Cum se zicea marieta in romaneste?
Buzuruba.

Sfanta Duminica

Plaça Rovira, calçotada, cargols, botifarra. Cum ar veni calçots (intraductibil, sa consumi ca sa intelegi), melci cu chori picant, carnati. V-am zis ca traiesc intr-un sat.

Pe linia orizontului: Montserrat.

And the Oscar goes to...

Scenaristul pentru formula Pasta Lassar, principiu activ: oxidul de zinc.

Cand o simpla privire la curul bebelusului iti frange sufletul cioburi, puneti crema asta. E ca un var lipicios si dens care acopera ranile deschise si le vindeca cat ai schimba urmatorul pampers. Uitasem complet de existenta ei, n-am mai utilizat-o de vreo patru ani, si pana sa ajung iar sa ne intalnim, am trecut prin alte trei porcarii oribile, care nu faceau decat sa adanceasca un spectacol dureros: carne in sange si lacrimi adevarate.

Fiuuu, ce liniste!

Printesa spanzurata

"Au Palais" toate erau printese.

Printese pariziene, executive, scapatate, incognito, printese-parasute, sau maltratate de fostul barbat, provinciale cazute in vintrele metropolei, in misiune de camuflaj, amenintate cu repatrierea, nebune de legat, duse cu pluta de-adevaratelea, printese exotice, printese sclipitoare, dulci, ofilite, studente, curve pe bune si pe bani grei, nevinovate, pianiste, anorexice sau obeze, editoare, cu viata dubla, depresive, sportive, maniatice, mute, ciudate, anodine. Toate erau mai ales protejate, le Palais le tinea sub clestarul tiuitor: de aici nu se trece. Piciorul de barbat nu calca pragul cladirii. Toate isi unduiau parfumurile, pana a imbalsama toti peretii interiori cu aroma femininului, de toate licaririle si formele imaginabile.

Era o institutie cu toate dependintele: foisor vintage pentru confesiuni minunate, bucatarie cu plite enorme, spalatorie, zona de chill out, biblioteca, sala de sport. Candva prin sec.XX fusese spital sau maternitate, circulau legende despre fetusi morti si suflete chinuite bantuind prin Palais.

In 2000 pe culoare nu te intalneai decat rareori cu cineva, era o liniste de mausoleu, caci opozitoare de CAPES sau alte examene inalte mereu studiau, pe langa deprimatele pierdute in mutenie. La etajul doi o printesa spala mereu in chiuveta adanca de pe culoar, era modul ei de subzistenta: spala rufele altora, la mana, fara oprire, zi si noapte.

"Le Palais" era discretie, protectie, siguranta. Pentru doua sute? Cum, patru sute de zane? Fiecare printesa isi traia singuratatea (sau libertatea) in surdina, bazaind la contactul accidental cu alta izolare voluntara.

La etajul unu, intr-o camera situata intr-un colt al cladirii, afectata de un lejer sindrom al lui Diogenes, centrat pe haine si accesorii feminine, Clarice isi taraia radacinile zmulse, singuratatea, boala in tratament. Noptile ei erau liniste si fum, uneori insotita de alta pasare de noapte, cel mai adesea singura, autosuficienta, amara ca o boaba de cafea lucioasa prajita un grad peste limita recomandata. Clarice era toata o minune, o vrajitoare béninoise benigna, un corp si suflet sa vrei sa te reincarnezi in ele in fiecare dimineata. In cartea Amintire despre Clarice lipseste un capitol, Sunetul. La printesa asta in iatac nu exista butonul sonor. Exista capitolul Liniste, Fericire, Fum, Afumat, Fumaraie, Ceaiul etern, Patul, Usa mereu deschisa, Noaptea vie, Ochii buni. Clarice era buna. Sau poate era doar in tratament.

2005, epistola: nu stiai, au gasit-o moarta prin 2003, in camera ei, se lasase de luat medicamentele.

Poate printesa care a zis asta e doar alt exemplar din Palais: mitomana.

Vorbesc (si scriu) din ce in ce mai aiurea, asta mi se trage de la varsta interlocutorilor: toti sub sase ani. Si soferii de autobuz. Inainte ziceam un hola! timid cand urcam in autobuz, acuma ii salut ca baiatul meu, cu toti dintii, cu intonatie, si ei imi raspund la fel. Ne vedem mult. Lunea cu douzeci si doiul, miercurea cu treizeci si noua, vinerea cu saptezeci si patru.

Cand era fata de vreo patru luni ma gandeam cu groaza cum o sa sa ma prezind la lucru vorbind asa, cu gesturi, grimase si vorbind cantat, ca pentru copii. Mi-a trecut spaima si mi s-a perfectionat melodia, toata ziua e un OOooOoooO, pana si cand merg singura pe strada cant de-a binelea, cu versuri si tot, veverita, elefantul, buburuza, brotacelul.

Imi zice omul meu intr-o seara nu stiu ce de nu stiu care salon la care merge, hotel, reuniune, prezentare. Nu inteleg nimic, inca fibrilez de grijile zilei. Doua ore mai tarziu, cand se linisteste casa, il intreb: la ce activitate spuneai ca mergi maine? Inca rade de mine. Activitate?! Viata ta e un carusel infantil.
Macar am e/in?- voluat: nu mai e un TGV zalud.

Viata e atat de "cat o clipita" incat n-are rost sa te abtii sa-i zici verde-n fata omului:

Floreasca, te iubesc

Biorica (asa-i zice fiica-mea), multumesc

Veronica, te iubesc

Rodica, mi-e dor de tine
Anahí, mi-ar placea sa reusesti

N-au facebook nici tuenti nici tuiter, nu vor fi prezente la Oscaruri, nu ne sunam, ne vedem o data la sapte (sau cincisprezece) ani, nu ne scriem. Dar le am langa pum-pum.

kkt kkt kkt

Cand fata mea avea un an s-a intalnit cu o fetita de aproape patru care repeta in continuu cacat cacat cacat, era la varsta aia cand zic pana la ameteala cuvinte "urate".

Pe cand lucram la gradinita fetita mea a inceput sa-si dea jos pampersul cand o enerva, avea mai putin de doi ani. Cum nu ma puteam ocupa de ea, ci de ceilalti saizeci de copii, saculete si parinti (in perioada verii se dubla afluenta de copii, ca vacanta de la scoli nu coincide cu concediul parintilor), nici nu am incercat sa facem miscarea cu scosul pampersului. Am asteptat pana cand n-am mai lucrat, ca sa pot sa fiu prezenta la eveniment. I-am scos pampersul ziua si noaptea deodata.

A fost unul din cele mai simple lucruri, poate mi s-a parut asa si fiindca ma asteptam sa fie mult mai complicat.

Baiatul: cand face baie mai mereu face un mini-pipi de control la iesire, pe covoras.

Zice uimit: pipi.

Intr-o dimineata saptamana asta il schimb, se aude partz. Rad la parztul lui. Ca sa-mi mai vada zambetul o data incearca sa mai faca unul. Rad iar. Repeta figura si il vad cu o expresie de panica teribila: caca.

Da.

Din cand in cand "dorm" cu fetili: ma strecor in pat la patru, de jena ca e patru si se face dimineata. Ma uit la fetita mea cum doarme dusa, ce ciudata e viata, te trezesti o medie de trei-patru ori pe noapte pana la doi ani si dupa aia dormi tun. In zori ma suna barbatul, ca ma cere feciorul: il gasesc asezat in cur, lucid si foarte suparat: mama vinaaaaaaaa, vinaaa mama; e inghetat bocna. Casa asta e ca un duplex pe orizontala, ca si cum am sta in doua apartamente mici, separate de bucatarie. N-auzi nimic dintr-o aripa in alta, am ajuns sa ne sunam la telefon de parca as sta iar intr-un palat.

La jumatatea dimintetii: Stii ca trebuie sa strangi de pe jos toate hartiutele, da?
Mamaaaaaaaa, da' eu eram ca adormita cand le-am ruuuupt.

Moarte

- Mama, Camil mi-o zis ca senyorul Rovira e mort.

Ma miram eu ca o vazusem vorbind cu baiatul ala mai mare.

Incercand s-o cotesc: Senyorul Rovira e o statuie.

- Mama, nu intelegi? Camil stie, zice ca era un om care statea mereu mereu la Plaça Rovira, toaaata ziua si toata noaptea, fins ca a murit.

- Aha-ha-ha. Foarte interesant.

***

Acum vreo doua luni a murit bunica unui coleg de-al ei. Nu stiu daca au vorbit despre asta intre ei, dar a venit intr-o seara intrebandu-l pe taica-su: "Cand o sa moara iaia?"
Surprinderea, durerea, incurcarea (prin vara trecuta i-a mai zis direct bunica-sii ca o sa moara si confesiunea ei indurerata ne-a luat pe nepregatite) l-au facut sa o dea in bara cu o parte din raspuns: Nimeni nu stie cand moare. TOTI MURIM.
Mie, dupa rumegatul bombei: "Mama, da' eu nu vreiam se me mor. Daca me mor o sa-mi fie foame si n-o sa pot sa mananc."

Ma-ta Hari

Ti-am zis cum canta toata ziua, da? Toata ziua lalaie. Cand era mic nu mi-l inchipuiam deloc pe el vorbind in catalana, si acuma il ascult la-la-la cu acccent catalan de pici. Nu stiu cine (cred ca bunica-sa) l-a invatat sa se miaune asa cand e vorba de un bebelus, in carte il cauta si inca nu stie ca e la culoarea roz. Care alta?

Nani

Acum vreo jumatate de an, catre amandoi: Cand o sa am sinci ani o sa (a)dorm singura.

Aleluia!

Acum doua zile, tot amandurora: Stiti ce, m-am gandit, cand o sa fiu in clasa a sasea o sa dorm singura.

Din ce vezi nici jumate sa nu crezi

Le vezi aranjate, surazatoare, vorbind in soapta si cu rabdare infinita unui copil care e mereu imbracat frumos si fara nici o pata, pana si fular poarta, ca in visele tale despre ziua perfecta. Nu au niciodata figura aia disperata de nebuna de legat, nu trebuie nicicand sa cumpere nimic ce cantareste mai mult de o suta cincizeci de grame, ajung peste tot caci copiii le urmeaza calmi si ascultatori, nu se stropsesc la telefon sau pe viu la barbat, poarta genti si tocuri la care nici nu indraznesti sa visezi de ani de zile. Merg la serviciul cu orarul ideal, se organizeaza cu tot, impart timp "de calitate" in jur, ies la cina cu prietenele o date pe luna, fac shopping neinsotite de mucosi, au conversatii adulte pe teme profesionale, fiindca lucreaza, desi sunt mame ca si tine, sotii admirate si fete pe faza.

Si intr-o buna zi, dintr-un simplu "ya está" trebuie sa inteleg ca se desparte de barbat, barbatul ala implicat, sociabil si incantator care o insotea in locuri in care al tau n-ar calca nici sa-l pici cu ceara, barbata-su ala cu care facea circuitul Cataluniei in bicicleta cu copiii, ala cu care disparea in escapade romantice de trei zile lasandu-i pe cei mici la bunici, cu care se organizase in asa fel incat nici unul nici altul sa nu-si sacrifice cariera.

De cate ori aud una din asta imi ia ceva timp sa ma recuperez, ca asa cred eu in povestile minunate.

.cat

- Hola
- Què?
- Be. Vosaltres?
- Mira..
- Ja..Jo també..
- Així estem..
- Tela
- Què hi farem
- Noia..
- Ja ho sé
- Paciència
- Cuida't
- Apa
- Deu

Ma adaptez la orice, dar exprimarea catalana atat de seaca si laconica ma depaseste. Imi lipseste o interjectie soptita, sau semi-racnita, ceva viu, unduitor in vorba, indoielnic, de magaiere ori de harta, de aproape si cald. Atat de monosilabic ma usuca. Nu reusesc sa pricep nimic din conversatiile astea, sau abia acasa imi dau seama ca de fapt a vrut sa-mi spuna cu alea trei vorbe amarate ca a bocit toata dupa-masa, ca a ajuns tarziu peste tot, ca e bolnav ala micu si imi lipseste detaliul cu seringa sparta, as vrea sa aud acolo un nas suflat, o pauza, vorbe-n vant. Nimic. Totul la obiect, ca o sardana farmaceutica. Mie-mi plac sardanele, dar o tura, cand am inteles cat numara in cap mi s-a amarat de-atata perfectiune. Poti sta cu ele o ora la un ceai si e treaba ta sa deduci din patru cuvinte depurate aceleasi drame si bucurii umane ca la noi la cafea. Frate, ce dor mi-e de-o cafea. Pana si-n "Palais" stiau ce-i aia, stateam ceasuri la taifas serile, si era un babel total. Ce-i drept, nu era nici o catalana printre noi. Ne-am fi risipit ca vrabiile de-atata eficienta.

Mi-am dat seama foarte tarziu de seceta asta verbala. Toate frazele au aerul de a fi o sentinta definitiva.

Cu diplomatia pe coclauri

Acum un an, la cafeaua de dimineata cu mamele se plange una ca ce i-a trebuit ei copil. 

Il cunosc pe erou, cu vreun an jumate dadea cu sutul in genunchii taticilor din parc.

De cand intrase la gradinita l-am vazut ceva mai linistit (e cu un an mai mare ca fiica-mea).

O intreb: l-ai facut cu un negru?
Au cazut simultan vreo sase cesti de cafea pe masa (nu inteleg de ce aici ar fi trebuit sa  zic negrito, cu diminutiv).
Ea, cu privirea pierduta: nu, e adoptat.
Ma ghionteste una pe sub masa: nu stiai?
Nu, credeam ca fetele singure nu pot adopta.
Justificarea mea: ea e, cum sa ma exprim, gitana din Gràcia, din brandul lui Pescaílla, imparatul Faraoanei. E in dubiu daca baiatul e mulatru sau doar cret si masliniu ca ea.

**

Acum cateva zile o intreb pe-o mama: fetita cu care mergeai ieri de mana e colega cu ei, nu-i a ta, asa-i?
Nu, e X. Al meu e asta.
Stiu. Mai ai unul mai mare, nu?
Da.
Care e?
Ala.
E adoptat? (o secunda m-am simtit si bine, de frumos ce-am intrebat-o)
Nu, e tot al meu.

Mai bine o intrebam ca pe cealalta acum un an, ar fi fost adecvat.
Sa mai casti gura.

Cand era a mea mica mereu ne tot intreba un nebun pe strada "E naturala sau adoptata?"

Cineva mi-a spus demult ca e grea copilaria.

Si n-am inteles decat atunci cand mi s-a aprins lampa peste acea copilarie, prin ricoseu.

Singuratatea si spaimele.

Anii aurii

Cel mai fericit raspuns pe care l-am dat in viata mea.

Duminica dupa-masa prin 2008, mama: Ce faceti maine?

Fara sa ma gandesc, cu gura pana la urechi: "Program de voie"

M-am ghemuit de multe ori la lumina asta fara de pret, cand am lucrat dupa cateva luni de la raspuns, si alergam ca electrocutate amandoua, mama si copila, tintuite intre minute, cand am ramas singura cu baiatul pe cand toate celelalte mame i-au bagat la cresa in septembrie anul trecut, cand programul de voie s-a transformat in orar de nevoie timp de multe luni tot in 2009...

Ce bine-i sa fii copil mic mic mic, sa te motanesti in pat pana cand vrei, sa nu fii impins in calupuri de minute dintr-una intr-alta, ca un sut in cur pe bucati: vreau nani nu la cresa cu tine mucii dintii pipi micul dejun hainutele mucii botoseii gentuta cresa coada asteapta gustarica asteapta apa asteapta pipi sari nu plange mucii joaca-te asteapta papa gata mucii nani asteapta pipi coboara asteapta mamaaa brate nu ca esti greu.

Nu fac nimic diminetile stau si ma uit in ochii tai cum ii deschizi cate putin imi beau cafeaua doua ceasuri si tu ti-o bei pe-a ta si cel mai crucial lucru din viata mea este sa nu trebuiasca sa alergi niciunde inca mai e timp

Ce ma terorizeaza

Virgula.

Am spaime nocturne cu virgula. Aici se pune virgula peste tot, la fiecare pas de fraza. Am invatat spaniola si catalana de vorbit pe strada uitandu-ma la stiri cu subtitlu, la filme cu subtitlu. Cred ca suntem unicul domiciliu din toata Spania care se uita la tv cu subtitulare. Subtitlurile de la televizor sunt pline de virgule de-aiurea, ca si ziarele sau textele elevilor.

Inca ma deranjeaza virgula dintre subiect si predicat, dar de altele puzderie m-am molipsit. Nu stiu ce sa fac, nu e asa simplu ca impotriva paduchilor.

Om cu om se intelege

Iaia?
Mergem acasa, suntem in drum spre casa noastra, nu mergem la iaia. (inca nu recunoaste zona)

Papa?
Papa e la servici, nu-i acasa.

Nani?
Da, mergem sa facem nani.

Peste trei ore, trezindu-se: Anaaaa.
Da, mergem dupa Ana.

Wonder Bra

Tanti Tzatzoasa. Asa ii ziceam toti. Era mama L. Cand iesea din blocul de vizavi, ne adunam pe la feresti si ne uitam cum trece cu bagajul ei im-presionant. Era ca Madonna cu conurile, in versiune XXXL. La mintea de acum, ma intreb de unde si cum isi facea rost de sutiene. Erau "de la rusi", si le facea la comanda? Ce marime purta, 130H, 135G? Aveau arcuri?

Asta ma doare pe mine acuma.

Pai sa stii.

Iesita din circulatie de cativa ani, descopar ca s-au inventat sutiene cu pernuta de aer (!), cu masaj reafirmant, cu eliberare de crema, cu pulberi irizate, cu spray anti-violator incorporat (2 in 1, virusul si antidotul), din fibra datatoare de optimism, cu parfum de feromoni disimulat pe sub structura metalica, ca sa nu mai zic de cele ridicarete sau cele hiperbolizante, veterane.

Ce betie! 

Mi-ar fi placut sa am sanii atat de departati, incat sa mi se marcheze sternonul pe bluze, cu toate oasele in decolteu. Nu stiu ce e aia sa porti sutien cu burete. M-am conformat cum am putut cu podoaba grea, de neimblanzit in nici un sutien, mereu incomod, daca nu stramb, zgarietor, inestetic. Cred ca nu am dat peste ce era pentru mine. 

Si dintr-o data, soarele. In momentul precis in care fetita mea avea douasprezece zile (mi-aduc aminte perfect caci era canicula si am mers la tara), ma uitam pe geam din capul scarii si mi-am zis: "Sunt perfecti." Erau exact asa cum trebuiau sa fie, nu mai aveam nici o rafuiala cu partea asta de corp, fusese totul o iluzie optica, atatia ani de bajbaiala.

Imi iubesc sutienele blande, fara dantele cu gheare, am scapat de tirania arcurilor, niciodata potrivite (care-i arcasul care le desena, sa se dedice la inventat sageti, poate-i ies mai bine), ma impac perfect cu bretelele dulci, caci nu mai invinetesc clavicula, desigur fiindca intregul are altfel de structura, fara temelia din metal).

Uneori imi iau din alea pentru sportive. Pentru iesirile cotidiene: schi de fond, 400 m garduri.

Una din ultimele amintiri cu sanii incuband coboara dintr-un TGV Paris-Lille, treceam levitand prin vagoane (la viteza trenului, nu ratati experienta, zbori la nivelul marii) si la aparitia mea, un executiv chipes a facut de pe scaunul lui gestul unei implozii bucale, cu cap dat pe spate si tot tacamul. L-am privit surazand cu naivitatea celor douazeci si cinci de ani, plus atuul ca eram in picioare. Mi-aduc aminte perfect si de bluza malva pe care o purtam.

Traiesc o senzatie de zgariat cu unghia pe chiuveta  cand vad sanii ca pur obiect sexual, ma deranjeaza pana la durere de creier. Schimbarea punctului de vedere mi-a alterat cumva tot ce pare normal pentru 90% din personal.

Folosesc cataloagele de lenjerie intima ca sa-mi ocup baiatul cand se plictiseste in autobuz, de la fata am invatat. Exclama fascinat la fiecare pagina: (cu a de la gamalie asta primul, voalul lui-sutien sui generis peste cuvant) a-tzatzaaa!

KAKIS

= taxi, cu douazeci si una de luni.

A inceput sa le recunoasca pe strada, daca l-as fi antrenat mai devreme ar fi stiut dinainte.

Ca si sora-sa la varsta lui, mi se pare ca spune foarte putine cuvinte. Comparat cu alti copii, vreau sa zic.

Ma soca vocabularul pe care il avea baiatul proprietarei gradinitei unde am lucrat, era cu vreo trei luni mai mic decat fata mea (diferenta enorma la varsta asta), si facea fraze intregi cu optsprezece luni.

O confesiune a mamei m-a luminat: "Mi-e frica de bebelusi, cum nu vorbesc, nu-i inteleg". Am ramas cu gura cascata. Ca si cum brutarului i-ar fi frica de faina.

De aceea l-a invatat pe baiatul ei sa se exprime precoce in cuvinte, clar si concis, era caricatural, caci avea un discurs de adult cu mai putin de douazeci de luni, mic cat o gamalie.

Nu ma plang, al meu compenseaza cantand, toaaata ziulica.

A pod

Il intreb pe frate-miu ce mai face.

"Prin raion."

Ah, de cand nu mai auzisem cuvantul asta, miroase ca in pod la bunica vara.

Vecinii secreti

Am promis demult sa vi-i arat, sunt aici:

Nu vazusem inainte cladirea. E o "rezidenta pentru varsta a treia".

Trebuie sa cautati dupa adresele urmatoare:
Passeig d'Amunt numarul 27
Balcells 28
Alegre de Dalt 72-74, caci edificiul da in trei strazi.

In alt text scriam despre cele mai frumoase vitralii din Barcelona, trebuie cautat in acelasi site web dupa adresa Gran de Gracia numarul 15, dupa aceea e optiunea "otras tomas", desi pozele sunt cum sunt se poate intui cate ceva.

Culturala

Ma conversez cu perechea despre cum sa aranjam cartile copiilor, el ca dupa marime. La mine-n catun nu era un criteriu. Imi tranteste: Ba, dupa marime. Cu cat e varsta mai mica, cu atat e cartea mai mare.

Catrincioara mamii mica!

Ce poezie urbana mai citesc. Am gasit cum sa pun si semn de carte.

"Long, arduous and difficult "

Miranda Kerr, 27 de ani, nou-nascut de 4kg jumate.

Mi se pare fe fe frumos sa zica asa pe sleau cum a fost nasterea.

“On the 6th of January I gave birth to our beautiful little son Flynn. We cherish him. He weighed 9lb 12 ounces (a very healthy and big baby boy). I gave birth to him naturally; without drugs or painkillers and it was a long, arduous and difficult labour, but Orlando was with me the whole time supporting and guiding me through it. I could not have done it without him."

Bleah, asta cu nu puteam fara Orlando e o mare vrajeala, Odent zice nu mai stiu unde ca a cunoscut o gramada de parteneri implicati si participativi la eveniment si dupa aia se despart la fel, nu e garantie de nimic.

Si ca sa echilibrez intr-un fel epitetele pe care le pune fata asta, imi tot ramasese sa scriu trei cuvinte - conditii serioase, i-a zis Odent unei curajoase, ca treaba aia sa decurga normal: caldura, intuneric, liniste. Foarte frumos. Si adevarat.

Pe frig, la lumina si cu voci taioase se intampla altceva.

Pentru mine, sa nu-l pierd: articol.

Stai!

Timp, opreste-te!

In primavara trecuta mergeam intr-o dimineata spre gradinita cu amandoi in carucior si mi-a fost rusine sa cer cuiva sa-mi faca o poza, ce rau imi pare. Ramane poza mea nedevelopata.

Caut de luni de zile desenele alea animate in care e un sir indian de copii si ultimul din sir e un bebelus care merge pe jos, piciorusele stau ca intr-un saculet, pare un viermisor cu funduletul in sus. Are suzeta in gura. Cineva ma ajuta cu o idee: nu era "The Simpsons"? Nu.  Baiatul meu seamana inca, desi pentru foarte foarte putin timp, cu personajul ala.

Am citit pe un blog minunat ce-a zis Salma Hayek despre alaptat, si acuma am spaime de genul: daca se intarca spontan maine, sau luna viitoare? 

"I'm like an alcoholic. It is like, I don't care if I cry, I don't care if I am fat, I am just going to do it for one more week, one more month, and then when I see how much good it is doing her and I can't stop. It is a very powerful thing, you know."

Ce ma fac?

A inceput deja sa spuna la tot :"io io, tu tu". Dejaaaaaa? Ce ma fac eu fara un copil in brate, ce-o sa fie de mine cand o sa raman ca fara un brat? Incotro?

Addenda la Puénting

Am aflat ca nu sunt singura nici in caderi: m-am intalnit la vreo sase luni dupa escapada mea cu o mama, cu doua fetite exact ca ai mei, ii zic ca arata mai bine ca ultima data, ea, evaziv: eram bolnava. Imi spune, din cate am dedus ceva pe talpi, atat de intens incat nu putea calca, si nici un tratament alopat n-o vindeca. Ortrud a pus-o pe picioare. Iarasi: oricat ai fi de sprijinita de familie, alintata de partener, implinita in vise si asteptari, drumul ala pana la luminis il treci singura, intre crengile incalcite, nimeni nu poate face poteca in locul tau.

***

Nu stiu de ce tot public si iara sterg fragmentul asta,  e o minune de fata, barbata-su un Zburator, sunt atat de frumosi incat par din povesti. Am cunoscut-o la muzica, acum vreo trei ani jumate. Pe la vreo doi ani ai fetelor noastre m-am intalnit cu ea in metrou, mi-a zis senin: pana aici am putut, am intarcat-o, am mutat-o in camera ei, am bagat-o la gradinita.

Ea la fel de incantatoare ca de obicei, nici nu banuiam ca trece prin aceleasi iujuri ca noi astea nepieptanatele.

La al doilea copil si ea s-a organizat pentru acasa. Erau atat de convinsi amandoi, incat au primit cadou ce asteptau, inconstient: Alicia nu a ajuns la vreme, barbata-su s-a descurcat cu ea. Ultima data cand am vorbit era prinsa in jucarii waldorf.

Mama,  cand eu eram in burtica la tine nu te cunosteam...

Hm... (mai bine-mi muscam limba) ne cunosteam un pic, cresteai in mine.

Ma taie ofuscata: Mama, tu nu-ntelegi: eu nu stiam daca ai parul lung, sau daca ti l-ai taiat. (imi zice bijuteria asta intr-o seara dupa ce in sfarsit acceptase sa mearga la tuns).

Ai dreptate, ne-am cunoscut mai bine cand ne-am vazut.

(Cum ar veni, eram intr-o relatie virtuala)

Mama, hai citeste-mi Pisicile Stricate.

***

Mama: Paianjenii toquen llaüts.

Ha??!

Paianjenii toquen llaüts.

Era inainte de Craciun, saptamani mai tarziu am inteles, la concertul de la scoala: Els àngels toquen llaüts.

Ingerii canta la harpa. (un tip de mandolino-harpa, nu stiam cuvantul, si "paianjenii" cum le zicea ea - fonetic in cat. alzangelz - ma derutau complet.)

Am gasit-o

Toi! C'était toi qui l'avais...
De ciuda ma simt si mai solidara cu Justine Lévy, cu mainile ei framantate fara oprire.

Tag

Cineva a dat peste blog cautand dupa expresia "tzatza pe post de suzeta".

Hai sa nu tac.

In orice caz, formularea ar trebui sa sune invers.

Cand ne intalneam intre mame la spital, una a intrebat-o pe Lourdes: Ce parere ai de suzeta, de ce sa nu i-o dau? Peste intrebare s-a auzit comentariul altei novate: "Es un puto tap." (e un dop nenorocit)

Ea a zis: e un substitut al mamei. Tu alegi.

La bebelusii foarte mici (pana la doua-patru luni) e destul de riscant sa fie utilizata, caci mascheaza momentele cand pruncul chiar vrea sa manance. Cum e mic, se multumeste cu succtionatul steril, si uita sa mai traga semnal ca vrea hrana.

La varste mai mari, sunt sigura ca isi indeplineste rolul de surogat al mamei, nu degeaba le vad pe fete cu cate cinci exemplare diferite prin poseta. Daca ai mei ar fi fost mai apropiati ca varsta, poate ar fi avut. Daca ar fi stat noua ore fara mama, sigur ar fi primit. Maicuta, mare partizana a obiectului dorintei, mi-a zis pana la betie si la fata, si la baiat, in primul lor an de viata: "Daca n-are suzeta..." Avea muci? daca n-are suzeta. Aveam cearcane? daca n-are suzeta. Plange cand a cazut? daca n-are suzeta. Am parul valvoi? daca n-are suzeta. Nu reusesc sa ma vad cu barbatul de doua luni decat sforaind? daca n-are suzeta.

Pana i-am zis-o: bunica de unde v-o dadea? Mi-a zis-o ea: suzeta nu, dar un bot de mamaliga intr-un tifon, da. Acuma-mi spui, dupa ce-am cumparat dispensator de fructe cu tifon din ala?

De buna sama, vorba bunicii, as fi putut trai altfel unele situatii daca ai mei ar fi avut suzeta. As fi putut disparea doua ore sa ma tund. De aia inainte sa apara baiatul m-am tuns cat am putut de scurt, sa n-am griji stupide vreun an. As fi aratat mai putin suflecata pe la tricouri. Ar fi stat mai locului in carucior (ramane speranta mea frustrata), morfolind in gol la suzeta ca toti copiii din vecini. As fi putut sta si eu ca toata nevasta pe scaunul copilotului, nu pe locul soacrelor de atata amar de ani. Acuma o calatorie in fata cu masina mi se pare chermeza cu paiete. Odata am vazut un concurs de poze de contorsionism matern. Le cunosteam pe toate. Cu centura, fara centura, peste scaun, pe sub scaun, peste copil, pe sub copil.

Suzeta. Asta e, acum m-as chinui sa-l dezvat de ea.

Am o prietena care si-a mutat fetita din patul conjugal in camera ei dantelandu-i marginea la patut cu trei biberoane si patru suzete de marci diferite. Le utilizeaza pe toate, dupa dispozitie.

La gradinita unde am lucrat se aduneau suzetele din fiecare saculet si se puneau gramada intr-o bol de plastic pentru ora somnului de amiaza. La trezire se adunau de pe fiecare salteluta si se puneau din nou in bol...Parintii le recuperau constiincios, uitarea ei putea fi dramatica noaptea. Daca cineva nu avea sau nu aparea obiectul din n motive, i se dadea oricare alta disponibila.

Cu ocazia impachetatului casei am gasit o cutiuta cu vreo cinci aterizate de prin cadouri, s-au jucat cateva zile in nestire cu ele, dupa aia au uitat.

Si din nou, personalitatea bipolara a adultului: Cand ne-a fost bine cu ea i-am astupat gurita, cand devine jenant caci are patru ani incepem sa presam copilul sa se dezvete.
Mi-a mai placut o chestie pe care am auzit-o in legatura cu tetina si cu muzica: ce  oferim pentru prima data nou-nascutului are efectul unei amprente in el. Un biberon cu glucoza dat in ora numarul unu din viata e o palma pentru alaptare. O mandolina care fredoneaza singura cincisprezece melodii zgarie urechea. Ia-i un instrument care scoate un sunet frumos, chiar daca te costa mai mult decat zece chitari colorate.
Daca n-are suzeta...te costa mai mult. Dar, pentru adevar: suzeta pe posta de tzatza, multumesc.

Protectia minorului

M-am gandit demult sa va arat o poza cu los Manolos, ca sa-i vedeti cat sunt de frumosi. Inalti cat doi prepeleci, slabi de li se vede doar surasul de fantasma, mereu eleganti.
Dar cred ca ar fi nedrept sa-i fotografiez, chiar cu acordul lor. Se afla intr-o situatie similara minorilor, as avea nevoie de autorizatia unui tutor.

Marunte

La aprozar, inca dinainte de Craciun: din cer senin, casiera trage de un clopot aparut deasupra capului, atarnat de tavan cu o panglica rosie si racneste cat o tin plamanii: Booooooooooooooooteeeeeeeee! (ciubuc). Inauntru, cei patru baieti care organizeaza continuu legumele si fructele canta in cor: Multumiiiiiiiiiiiim! Am ramas masca. Mai treci pe-acolo si nu lasa bacsis la casierie daca ai tupeu. Ce forma originala de a atinge fibra sensibila (citeste rusinea) celui ce cumpara.

***

Ii las la masa, sa se descurce singuri, in timp ce eu imi continui pelegrinajul de intelectual: impaturit hainute sute, despaturit paturile, lustruit farfuriile, geamurile, baia, bucataria, podeaua...

El are in farfurie proteina pura de vita, ea la fel, cu ketchup. Incepe ratoiala la capra vecinului. Ea, cu voce impaciuitoare si smechera, o aud de dincolo si nu intru sa nu cenzurez minunea:

Eduaaaard, tu nu poooooti. E sange, nu poti manca sange. E boníssim, dar tu nu poti.

Dupa doua minute:

E oli (ulei) rosu, pica molt. E picant, nu poti manca picant.

***

Mama, eu nu vreau sa pleci tu cu papa cand adorm finca finca ma trezesc si nu pot sa te strig finca se trezeste Eduard si mie mi-e frica si nu-mi place sa stau singura.

Daca te trezesti si ai nevoie de mine ma strigi cat poti de tare, poate sunt la telefon, sau poate sunt in bucatarie, nu te aud, tu striga-ma, pe Eduard il adormim dupa aia, nu-i nimic daca se trezeste, bine?

Bine.

Dupa un minut: si daca te strig tare tare si tu nu esti acasa?

Cand tu esti acasa, eu sunt acasa, bine? Daca nu sunt eu (care sunt aproape de fiecare data), e papa, bine?

Bine.

Pe inserate o iau tot felul de ganduri complicate, ma tot intreaba de umbre pe pereti si monstri.

***

I-am lasat in doua randuri la bunici cateva ore ca sa pot desface o septime din cutii, sa reusesc sa pun continutul prin dulapuri. Il intreb pe baiat: ai fost la iaia ?

Nu, avi. (bunicul)

Sta cu ei juma' de ora, dar e impunator ca prezenta. De cate ori il intreb asta raspunde la fel. Cand suna la telefon tot ei i-l cere direct pe avi.

Regii Magi

Agenda:

- intre 1 si 5 ianuarie copiii lasa scrisoarea la Pajii Regesti impanziti prin toate locurile tranzitate, parcuri, piete, magazine.

- pe 5 ianuarie seara nu respira nimeni de emotie: trece Cavalcada, in toate orasele si satele din tara. Parinti, bunici si copii se aseaza pe arterele principale ale itinerariului si daca ai mana buna la poze privirea copiilor e fara de pret.

- pe 5 noaptea se lasa mandarine, apa si alte cele pentru Mariile Sale si se face nani devreme.

- la prima ora pe 6 dimineata incepe sfasierea ambalajului de cadouri, si asa continua toata ziua. Oricat ar fi de modesta lumea, copiii primesc tone de cadouri, pe mine ma depaseste complet situatia. Am vazut un bunic incercand sa arunce un ambalaj la container. Ii zic: frigider? Da' de unde, tractor i-am luat lui nepotu-meu...

Dupa ce se desfac alea de-acasa se incepe peregrinajul pe la neamuri, vecini, nasi, ca si pe-acolo au trecut cu cutiile.

Am facut si noi, ca-n fiecare an, coada la Plaça Rovira sa ii dam scrisoarea Pajului regesc pentru Majestatile Sale Regii Magi. Pajul a iesit din Cafeneaua Valls, de unde a iesit si ciocolata calda, piscoturile le-au facut brutaresele mele. Asa ramane totul in familie.

E primul an in care fata mea a indraznit sa se apropie de ala neimpinsa de la spate. Baiatul n-a vrut. Desi au pornit convinsi de manuta de la portita amenajata, dupa doi pasi (inca) bebelusul meu m-a cerut.

Pentru cavalcada toata Barcelona se paralizeaza complet. Cand zic toata incepe cu primarul orasului, care se duce sa-i intampine pe cei trei in port, ca vin pe mare (sunt Cei Trei regi Magi de la Rasarit, de aici si vestimentatia orientala). Le da cheia orasului, ca sa poata intra in toate casele sa lase cadourile. Noi ne asezam pe Via Laietana si asteptam ca toti ceilalti defilarea calestilor.

Am mai vazut-o si in alti ani, dar anul asta am incercat sa o privesc prin ochii fiica-mii, sa intuiesc cam ce isi da ea seama, caci in cei anteriori statea in brate ca frate-su (cu asta vreau sa zic tragand de tzatza, nu in brate uitandu-se la minuni). Adevarul e ca ea a fost foarte ocupata cu culesul bomboanelor (din calesti se arunca tone de caramele si bomboane), trebuia s-o atentionez din cand in cand sa se mai uite si in sus.

M-au amuzat cateva detalii.

Unul ma scoate din sarite: cavalcada se zice cabalgata. Mi se pare pare o eroare din acelea de tipul la croqueta se zice cocreta, sau la crocodil cocodrilo.

A venit Magul Lari, e un tip sclipitor, a facut Filologie, dupa care si-a dat seama ca ii place sa faca spectacol. E un barbat foarte frumos si isi alege cu mult gust costumele de mag, imi place sa-l vad la tv, mi s-a parut cumva inocent sa fie invitat la un defileu de Regi Magi...rolul lui era sa trimita repede copiii la culcare, de aceea caleasca venea decorata cu un ceas, iar actorii aveau toti bonete de dormit. In video se vede incepand cu minutul 5.46.

Am inteles sensul unei calesti pe care as fi ignorat-o fara explicatia de acum cateva luni a unei mame: in mijlocul defileului apare o caruta plina de priviri amenintatoare, toti pajii din ea striga "Suzeta! Suzeta!" si pretind cu gesturi drastice obiectul dorintei. Copiii mai marisori sunt somati tot anul ca trebuie sa predea suzeta Regilor, ca e vremea sa treaca la vicii mai serioase...Cum mie imi utilizeaza "tzatza pe post de suzeta" (ce mod de exprimare - intai de gandire - tampit), ma declar multumita ca am ramas cu amandoua. N-am reusit sa gasesc secventa in filmul citat aici, cred ca autorul nu a inregistrat-o.

Trec nenumarate calesti cu paji care infasoara cadourile, tiparesc etichetele, tin evidenta la numarul de cadouri (racnesc "aici e cadoul numarul 687 342"), fac cutii - enorme, copiii exclama aaaaaaaaa cand vad dimensiunile exagerate - pun stampile, striga nume dupa nume cu adresele aferente, intreaba "Ion, este Ion pe aici", trei-patru copii ridica manutele cu ochii cat cepele, "Cadoul asta e pentru tine", e chiar emotionant. Pajii canta "Aduc iluzii, pregatesc visul pe care l-ai asteptat tot anul..."

Cum v-am zis, pentru copiii obraznici Regii aduc carbune, e la coada defilarii. Dupa ce trec postasii sa stranga scrisorile ultimilor intarziati, pajii care ambaleaza cadourile, cei care citesc adresele si numele de copii care le vor primi.

Am gasit un video in care trece caleasca cu carbune, versurile suna asa: "Daca te bati, primesti carbune. Daca tipi, primesti carbune, Daca ai fost obraznic..."

Si aici cineva a stat imediat la inceputul cavalcadei de anul asta si a filmat-o acolo in port, cand Regii vin de pe mare. Cum e la inceput banuiesc ca de aceea nu e muzica in toi, versurile sunt foarte frumoase si dansurile pe masura.

Is satula de cadouri, sunt prea multe, dar cavalcada e minunata fie si doar pentru ca cei mici chiar cred cu gura cascata tot ce se intampla. Dac-ar fi dupa mine, ar primi cadouri minuscule (din fascinatia fata de obiectele liliputane), dar...cica trebuie sa le las celorlalti spatiul ca sa poata alege ce vor. Si asa mi s-a umplut casa cu 'jdemii de cadouri din plastic. Lumea are gusturile pe care le are, si nu mai comentez nimic. M-am trezit si cu un karaoke anul asta, la care fiica-mea canta incantata si caruia baiatul ii inghite microfonul.

In primele poze e cand am scris scrisoarea, si cum am predat-o cui trebuia:

Aici suntem pe Via Laietana, in asteptare:

Caleasca asta era superba, sunt postasii care stanteaza toate plicurile, canta, primesc telefoane, pun etichete si sorteaza in sertarele colorate (poza urmatoare) toate numele tuturor copiilor. In video-ul pus mai sus, daca n-aveti rabdare sa va uitati la tot, intre minutul 3.30 si 4.20 trec ei, sunt foarte frumosi dansand si cantand exact asa "culeg iluziile voastre".

Am observat de cativa ani buni ca adultii se comporta cu foarte mare atentie fata de eveniment, cred ca intr-un fel, cum si ei au trait mirajul asta de mici, protejeaza foarte serios secretul. Ma fascineaza cum la stirile de seara, timp de zile intregi, se vorbeste despre "cadourile pe care le aduc Regii", nu se arata niciodata adulti cumparand jucarii sau alte variante ale unei posibile autodesconspirari.

Stirile suna serios "Vin Regii", "Primarul Hereu le-a intampinat pe Mariile Sale cu o ceremonie fastuoasa ". Pe cinci ianuarie magazinele inchid pe la miezul noptii, ca toata lumea sa poata rezolva tema cu cadourile.

Fata mea a venit strigand de soc, la prima ora a diminetii: mama, avem in casa o gramada de cadouri!

Time is money

Cumnata-miu catre sora-mea: i-auzi cat a primit sora-ta de la stat cand s-a nascut baiatul! (pe motiv ca nu se mai da incepand de la 1 ianuarie 2011 banuiesc ca s-a dat vestea la stiri in tara).

Detaliu: cu averea aia mi-am platit moasele sa vina acasa, sa nu ma cezarieze in spital unde ma durea cel mai tare, ca nici un ginecolog nu ne-ar fi asteptat atata amar de ore sa strabatem drumul, nici mama mea sa fi fost. Multumesc din suflet, Zapatero!

De iarna

Mama, de ce trebuie sa scriem scrisoarea la Regii Magi?

Ca sa stie ce cadou vrei?

Atunci de ce lui Mos Craciun nu-i scriem scrisoare?

Fata de pocher.

***

Aceeasi intrebare, catre tata-sau, dupa ce s-a mai gandit:

Papa, de ce trebuie sa scriem ce cadouri vrem de la Regii Magi, daca ei stiu tot? (da, si noi le-am zis ca toti astia, Mos Craciun & co, vad din lumea lor cum se comporta copiii. Pe deasupra Regii (aici nu se sarbatoreste Mos Craciun) aduc mai mereu si o bucata de carbune, pe masura obrazniciilor fiecaruia.

***

Parintii sunt Regii Magi

Alta de mesteri

Ma suna unul ca nu gaseste adresa. La cat incaseaza pe deplasare, pot sa dea roata de zece ori la tot orasul.

- Unde vine strada asta?

- E in Gràcia.

- Aha-aha, in Paseo de Gracia.

- Da, dom'le, intre Chanel si Stuart Weitzman, un pic mai sus de Casa Batlló, nu ma-nebuni... Daca locuiam in Paseo de Gracia te mai chemam eu pe tine sa-mi desfunzi mortul pe care mi l-au lasat astia dinainte in tubaraie... 

Cititori

Taica-miu despre blog: copchilarii si fite.
Multumesc, orice critica e binevenita.

Los Manolos

Nu, nu e o postare despre minunatiile facute de Manolo Blahnik, ci despre tatal lui Manolo.

Odata am auzit-o pe soacra-mea utilizand in catalana un cuvant superb: "X mi s-a parut cumva encantat", a carui radacina exista in romaneste intr-un alt cuvant: descantat.

Incantat = vrajit.

Care pare starea permananta a lui Manolo senior.

Intr-o zi urcam impreuna cu ea in lift, duce un tort imens de la cofetaria Bonet, e o zi oarecare. Se justifica zambind: "Sotului meu ii place foarte mult frisca".

Dumnezeule, de cand a zis asta, de fiecare data cand coincideam cu el il vedeam si mai mult asa, deja pe alta lume. Ea are un zambet autocritic, ironic si vinovat in acelasi timp, suspectez ca are licariri de luciditate in legatura cu situatia halucinanta pe care o traiesc, el nu: surade cu o lumina de pe alta lume deja, e dus de tot dincolo, incantat complet, imi arata cumva o farama din celalalt taram de fiecare data cand dam nas in nas.

Sa aud ca e mort dupa frisca e la limita suprarealismului, mi-l inchipui ingurgitand-o in cantitati enorme, ca un inger coborat pe un nor dalinian facut din frisca.  Fara egal.