Fata, la plaja: "îmi pun eu crema si tu mă mazgalesti".
Băiatul, către restul: "juguem una mica al penis", in traducere "jucam un pic tenis".
La fabrica ii ziceau Africa de mult, dar asta e nou.
marți, 31 iulie 2012
vineri, 27 iulie 2012
De ce am nascut acasa
Nu am zis-o pana acum in mod special.
Asadar:
- Fiindca nu am un uter de guerila, nu-mi place sa fiu carne de tun.
- Nu-mi plac nici jocurile de noroc, sa las pe seama aleatoriului un eveniment atat de important era prea riscant pentru noi doi.
- Fiindca ma durea starea de bine a copilului din burta si a celui de-acasa, si mai putin schimbarea sistemului. Nu militez sa schimb sistemul, monstrul asta sa deschida singur ochii si sa-si schimbe culorile. Sa nu crezi ca e greu, eu am nascut in 2009, si cred ca prin 2010, data fiind cererea, casele de asigurari private de aici au inceput sa plateasca asistenta nasterilor acasa....
- Fiindca nu-mi place sa-mi vad procesele intime legate de iubire desenate pe un grafic oscilant.
- Fiindca oricati ecografisti, ginecologi, obstetricieni excelenti te-ar urmari in timpul sarcinii, la ora adevarului intra prea multe variabile in discutie.
- Fiindca orice obstetrician e in primul rand chirurg.
- Nu stiu cine esti citind, mi-e totuna de ma crezi sau nu, am petrecut doi ani jumate din viata cautand solutia mea: Fiindca pentru mine era cel mai sigur.
- Pentru ca timpul costa foarte mult. N-are pret.
- Si teama celui cu un nume, un salariu, un protocol, un sef si un spital in spate (si cine stie cate altele) cantareste la fel de mult. Fara de pret.
- Fiindca imi place sa-mi decid eu ragazurile.
- Fiindca bacteriile mele si cele din casa noastra sunt mai sanatoase decat ale lui X care "mi-ar fi nascut" pruncul cu bisturiu, cu forceps sau "doar" cu cotul.
- Pentru ca nu se poate sa impaci si capra, si varza.
Restul, logice si sentimentale, nu e nevoie sa le mai zic.
Daca toate astea ar fi fost altfel, da, as fi calcat pragul spitalului, sanatoasa fiind.
O cale de mijloc e aici. Daca in America e posibil asa ceva, cu rata de cezariene delirante pe care le au, poate nebuna nu sunt eu.
Legenda: rata cezarienelor in casa de nasteri a lnei May Gaskin, intre 1970-2010.
Daca toate astea ar fi fost altfel, da, as fi calcat pragul spitalului, sanatoasa fiind.
O cale de mijloc e aici. Daca in America e posibil asa ceva, cu rata de cezariene delirante pe care le au, poate nebuna nu sunt eu.
Legenda: rata cezarienelor in casa de nasteri a lnei May Gaskin, intre 1970-2010.
joi, 26 iulie 2012
Wireless
Sper ca se scrie asa.
Am fobia cablelor, sa le vad innodate, incalcite si mirosind a metal, a plastic si a electricitate laolalta ma depaseste.
Azi, pe 35 de grade si cu copiii jucandu-se, mi-am facut curaj. Am stat doua ore si le-am descalcit, curatat, reordonat, bagat in priza in ordine logica si legat snur scurtator cu fundita la fiecare. Mai lipsea sa pun frunza de patrunjel decorativa la sfarsit.
Sunt sigura ca sunt ate speciale din plastic pentru legat cablurile, dar cum nu m-am pregatit, le-am legat cu ata de impletit fular, zi-i lana calduta.
Acum cativa ani aveam un tub gol, al carui rol era sa le cuprinda pe toate, un cablu fals organizator de alte cabluri. Cred ca a murit ingropat in propria glorie.
Nu mi s-au mai parut asa respingatoare, am inteles ca unul e de la router, altul de la microfon, multe de la difuzoare, de la veioza, de la webcam, de la mouse, tastatura, casti, ecran, de la conectori diversi, toate au un sens.
M-am apropiat de ele cu manusi, la propriu, si am terminat surazand cand am priceput ca nu-s asa nesuferite.
Bine-bine, fara cable-fara cabluri, dar ca mai mereu, dualitatea: un accesoriu ca cel al lui Lenny Kravitz ma atrage teribil, ar fi ce-mi mai lipseste ca sa incununez un perfect look Helen Bonham Carter, si nu ma refer tocmai la asta, ci la oricare de-ale ei de zi de zi.
Bine-bine, fara cable-fara cabluri, dar ca mai mereu, dualitatea: un accesoriu ca cel al lui Lenny Kravitz ma atrage teribil, ar fi ce-mi mai lipseste ca sa incununez un perfect look Helen Bonham Carter, si nu ma refer tocmai la asta, ci la oricare de-ale ei de zi de zi.
miercuri, 25 iulie 2012
Zece
Uf! Nu ajung. In ultimul moment ca de obicei.
Azi s-au facut 10 ani de cand sunt aici.
Am venit cu o floare in ghiveci. Cand am coborat din tren la Perpignan mi s-a parut ca imi da cineva cu uscatorul de par in plina figura.
Mai tarziu, in august, am facut iar drumul dus-intors, BCN - le Palais, de data asta in masina, ca sa ma conving ca vin de-a binelea.
La intoarcere ne-am jurat sa nu mai cumparam mustar de Dijon, caci n-a fost chip sa putem dormi in Dijon.
Ce-am facut in astia zece ani: doi copii.
Ce-am facut azi: ordine in jucarii (ordinea generala, aia de o data la cateva luni). Am facut-o ca atunci cand ne intoarcem din vacanta sa gasim jucariile luminoase si cat de cat pe categorii. Inca e mare parte de pus la loc...
In timp ce terminam sortatul i-am pus pe ei la masa; eroare teribila: jumate de peste a terminat firimituri prin toata bucataria, mi-a luat o ora sa limpezesc dupa aia, cand ei dormeau.
Dupa-masa a trebuit sa merg la sesiunea de smirghel oficiala, soleil oblige.
N-aveam cu cine ii lasa, au venit cu mine, cu motocicleta respectiv trotineta.
S-au trantit pe jos printre cucoanele cu hartie de aluminiu in cap.
Dupa aia am fost in parcul John Lennon.
Pana acuma ne-am uitat in pat la dansuri din desene animate diverse.
Ar fi cazul sa pun de-un ceai romantic cu perechea. Sunt prastie.
Mult-putin, atata m-a dus capul.
Ilie a lui Cartzab
De multe luni vroiam sa scriu despre bunicii mei.
Ilie Cartzab e unul. Unul, sa-l tii minte.
Amintirea vine invaluita de zgomotul castravetilor murati pe care-i manca si de imaginea mirosul sosetelor barbatesti din ciubotele lui de cauciuc.
Ilie era frumos ca un zeu interzis, avea dinti de lup si scrasnea teribil din ei in fiecare noapte, ziceai ca se darama lumea cand scrasnea el, prin somn sau la suparare.
Bunicul meu era Freddy Mercury.
Acelasi facies, parul cu forma si culoarea identice, dintii lungi pe maxilarul superior proeminent, corpul zvelt si fibrat.
Avea un picior mai scurt, i-l retezasera de doua ori, nu stiu cum, era cumva tabu. Mergea iute si foarte masculin, fusese forestier si cred ca odata s-a intamplat ceva in padure, cu mult inainte sa ma nasc eu.
A doua oara iarasi in ceata, stiu ca am mers in vizita la spital.
Sora mea, sa fi avut vreo cinci ani, i-a imitat intr-o vara mersul. La nici o saptamana i-a iesit in mijlocul talpii un buboi enorm, infectie de la vreo aschie. I s-a facut un ou care nu i-a trecut timp de saptamani bune. As jura ca si azi i se mai vede cicatricea.
De la bunicul asta viril, ingrozitor de tanar si un pic datator de spaime nedeslusite mi-a ramas amintirea cea mai tandra, e in cuvinte si suna asa: " 'acu mic - 'acu mic".
E abrevierea din familie pentru "saracu' mic".
Cea mai veche amintire cu "'acu mic" vine din vremea cand stateam la casa "din sus", eu cu el asezati pe marginea patului, uitandu-ne compatimitori la varu-meu, in puta goala, incercand sa faca pipi la olita. Cred ca il jelea cat e de slab.
Tot bunicul asta a scrasnit odata din dinti cand acelasi verisor s-a impiedicat in iarba din pomat.
A luat coasa si a retezat-o toata ca-n palma.
La halaielile nevestii raspundea cu castraveti murati crocanti si cu ironii fine. Ii placeau cartile despre holocaust, despre dictaturi si dictatori.
Odata, una din fetele lui venita de departe sa petreaca vara s-a gasit sa-i faca morala la el in ograda, pe baza de ceva sport local. Bucovina. Eroarea de calcul a matusa-mii a fost ca-si pusese bigudiuri in ziua aia. Anii '80. "Maricuta, vezi-ti de moatele tale si nu-mi cata mie de grija..."
Cand a venit la noi in vizita, probabil cu ocazia vreunui botez de-al fratilor mei, a stat intins vreo jumate de dupa-amiaza de-a latul patului, dupa ce se uitase de la etajul patru in jos. Era complet socat ca puteam trai in halul ala.
Pe scrisorile pe care le trimiteam bunicii imi zicea mama sa scriu "Silvia X paranteza a lui Ilie", caci in sat la ei sunt doua nume de familie majoritare, si bunicii mei aveau unul din ele. O intrebam pe mama de ce nu scriu Cartzab, era porecla si asta era unica. Nu-i frumos. Chiar si dupa ce nu mai era bunicul, Silvia era a lui Ilie.
In decembrie '89, cand a auzit ca l-au prins pe Ceausescu, a facut stop cardiac.
*
Vocabular regional: Bunicul meu era Freddy Mercury.
Acelasi facies, parul cu forma si culoarea identice, dintii lungi pe maxilarul superior proeminent, corpul zvelt si fibrat.
Avea un picior mai scurt, i-l retezasera de doua ori, nu stiu cum, era cumva tabu. Mergea iute si foarte masculin, fusese forestier si cred ca odata s-a intamplat ceva in padure, cu mult inainte sa ma nasc eu.
A doua oara iarasi in ceata, stiu ca am mers in vizita la spital.
Sora mea, sa fi avut vreo cinci ani, i-a imitat intr-o vara mersul. La nici o saptamana i-a iesit in mijlocul talpii un buboi enorm, infectie de la vreo aschie. I s-a facut un ou care nu i-a trecut timp de saptamani bune. As jura ca si azi i se mai vede cicatricea.
De la bunicul asta viril, ingrozitor de tanar si un pic datator de spaime nedeslusite mi-a ramas amintirea cea mai tandra, e in cuvinte si suna asa: " 'acu mic - 'acu mic".
E abrevierea din familie pentru "saracu' mic".
Cea mai veche amintire cu "'acu mic" vine din vremea cand stateam la casa "din sus", eu cu el asezati pe marginea patului, uitandu-ne compatimitori la varu-meu, in puta goala, incercand sa faca pipi la olita. Cred ca il jelea cat e de slab.
Tot bunicul asta a scrasnit odata din dinti cand acelasi verisor s-a impiedicat in iarba din pomat.
A luat coasa si a retezat-o toata ca-n palma.
La halaielile nevestii raspundea cu castraveti murati crocanti si cu ironii fine. Ii placeau cartile despre holocaust, despre dictaturi si dictatori.
Odata, una din fetele lui venita de departe sa petreaca vara s-a gasit sa-i faca morala la el in ograda, pe baza de ceva sport local. Bucovina. Eroarea de calcul a matusa-mii a fost ca-si pusese bigudiuri in ziua aia. Anii '80. "Maricuta, vezi-ti de moatele tale si nu-mi cata mie de grija..."
Cand a venit la noi in vizita, probabil cu ocazia vreunui botez de-al fratilor mei, a stat intins vreo jumate de dupa-amiaza de-a latul patului, dupa ce se uitase de la etajul patru in jos. Era complet socat ca puteam trai in halul ala.
Pe scrisorile pe care le trimiteam bunicii imi zicea mama sa scriu "Silvia X paranteza a lui Ilie", caci in sat la ei sunt doua nume de familie majoritare, si bunicii mei aveau unul din ele. O intrebam pe mama de ce nu scriu Cartzab, era porecla si asta era unica. Nu-i frumos. Chiar si dupa ce nu mai era bunicul, Silvia era a lui Ilie.
In decembrie '89, cand a auzit ca l-au prins pe Ceausescu, a facut stop cardiac.
*
"halaieli": boscorodeli, morala, certuri
De la verbul a halai, cu "a" de la gamalie amândoi. A certa, a bate la cap, a toacă marunt creierii.
"pomat": zona cu pomi a unei case, livada
duminică, 22 iulie 2012
Impotriva uitarii. Macondo interior
Baitzal si baietzuca
Copcilitza
Moshica si moshucu
Tashuiata/ Tashuietz
Sopon
Radautzi, cu accentul asa: Ra-dá-utzi, unde primul "a" e de la "atom" si al doilea e "a" de la "gamalie".
Fatalau
Culisher, facaletz si macohon
Pomat, prund, la bulboana
In sus, in bahna, la munte, in Hof
Putinei de facut unt, covata de cernut farina si de leganat pruncutzul
tinda
Banca din gang
Lada cu zestre. A secretelor
Firul de taiat mamaliga
Podetul
Parleazul spre Cilina Dudonii
Slaninau cu faetonul lui
Magiunul acid
Castravetii murati roz ca melcii de mare de 30 de ani mai tarziu
Ciresele negre si dulci culese direct din varful carutei cu fan
Murele si zmeura de la moshica din curte
Panciocii
Sumanul negru
Camesa cu puiuti a bunicii
Marichetele toate, cele cunoscute si cele uitate
Coditzele bunicii ascunse sub tulpanel, rotite pe crestet ca un labirint
Am vrut sa notez doar cuvinte din satul ala si au aparut si altele.
joi, 19 iulie 2012
Tibi dabo
Pe 23 iunie ne-am dus prima data aici.
As fi dat scris ca nu calc veci in locuri din astea, dar cu anii "ce-am zis ca nu fac" devine o capa inferioara matificata de altele suprapuse, cu cu totul alte tonuri si nuante.
Si e un topos de imaginar colectiv al lumii infantile in care sa te ratacesti, obligat.
Am avut un noroc chior, in ziua aia nu era nimeni, era ajunul Sfantului Ion, cand aici e festival de artificii, bombite si petarde.
A fost momentul perfect sa mergem, baiatului inca ii lipsesc vreo 3-5 cm ca sa poata urca in atractiile care depasesc zona de calusei, masinute, iujuri minime si baloane de sapun inofensive.
Cu fata e altceva: poate merge insotita mai peste tot, exceptie fac jocurile in care eu una n-as urca nici obligata cu culiserul.
Si acum povestioara mea cu ea: nu stiu cum, baiatul statea mai mereu cu tata-su, asa ca am ajuns impinsa de circumstante dupa masuratori sa fiu de manuta cu fetita mea, intrand in atractii diverse in care nu poate intra singura. Despre una vreau sa scriu.
Din auzite si repovestite, la mana a doua, stiam ca e un loc cu apa, unde la sfarsit face "plof" si te stropeste. Un pic.
Am ajuns acolo, e ca un peron din lemn tot ud, langa el e calea apoasa, un raulet artificial pe care trec alene destul de repejor barci care imita trunchiuri de copaci scobite in care sa te sui. Nu se opresc in fata peronului, te sui din mers, nu prea e vreme de stat pe ganduri.
Nenea de la intrare n-a avut ragaz pentru noi doua, a pierdut mai mult timp cu baietii spunand ca cel mic nu poate intra.
Pai merg eu cu fata. Si m-am aruncat fara sa ma uit prea bine in primul trunchi de copac. Prima surpriza: nu se opreste!
Ala de la intrare nu avea vreme de procesele mele mentale, poate in momentul ala si-a dat seama ca n-am mai calcat pe-acolo caci mi-a zis: "fata in spate". Si mi-a facut semn spre cap cu un singur cuvant: "ochelarii".
Mi i-am ascuns cum am putut, ca bunica. M-am trezit cu fata inlantuita, am strans-o tare caci am descoperit in fata mea o bara orizontala ca de metrou, serioasa, nu ca aparenta fragilitate a barcii-trunchi de copac din plastic, m-am agatat cat de bine am putut de ea. Parea o scorbura amarata, dar pe dinauntru mustea apa pana peste glezne si a inceput sa se urce dardaind pe drumul construit.
Mai sa fie. Nu e periculos, nici foarte adrenalitic, am si ras dar mai ales ne-am strans tare in brate, destul de panicate. Barca urca pe o banda rulanta, merge lin, coboara vertiginos, stropeste in jur, iara urca, iara aluneca vreo 10 metri in panta zglobie, na, ca pentru lume care vine sa rada.
Fata ma strangea tare tare, si eu ma gadeam in continuu la omul de la intrare: cum a putut sa ma lase sa trec de gardul de lemn, fara sa ma intrebe macar daca stiu cu ce se mananca. De ce fata nu e macar legata cu o amarata de centura ca de carucior, cum de n-am stat macar o tura sa ma uit macar la barcile din fata, sa intuiesc cum se schimba drumul: acum urca pe banda, aici pluteste lin la orizontala, in zona aia coboara nebun. Sa ma uit la barcile goale, sa ma uit la cei care merg disperati dupa senzatii tari cu mainile in sus, la cei care tipa si la cei care rad in hohote. De ce am ascultat ce-a zis un nebun, ca la sfarsit face plof si e floare la ureche.
Ne-am descurcat, bineinteles. M-am bucurat enorm ca am fost eu cu ea, ca a simtit ca fac ce pot ca sa o tin strans, sa nu-i fie frica, sa nu simta ca si mie mi-e frica, sa ne tinem amandoua atente si sa si radem. Ne-am strans in brate tare si de nevoie, cum n-am mai facut-o demult.
Zile mai tarziu, cand s-a mai linistit amintirea, ea mi-a zis: mi-a fost un pic frica. Sie mie.
Ti-am dat cat am stiut, nici macar n-am mai fost atenta daca a facut plof. Totul a fost neasteptat si fara preaviz.
La Multi Ani, puiul meu mic mare!
Sursa fotografiei: http://www.tibidabo.cat/
marți, 17 iulie 2012
De alcov
Ma bag in pat langa baiat, seara.
"Passi, senyoreta, passi!"
*
Duminica dimineata. Trebuie sa ies musai din casa la 7 dimineata, il aud in urma pe baiat plangand catre tata-su cu: "eu vreau sa vina mama in pat"
marți, 12 iunie 2012
Vremea melcilor ciclam
Pozele.
Deja mi se pare din alta viata.
Acum e iunie nebun, cu aniversari gramada, petreceri incalcite de prieteni mici care vor fi uitati si regasiti lunguieti, cu dintii stirbi, peste vara cu soaptele ei.
Vinerea aceea plaja era pentru noi.
In drum spre:
Valoarea unei esarfe lila la ora pranzului: fara de pret.
Melcii de mare promisi:
vineri, 8 iunie 2012
Cacaciosul
A mers acasa la o prietena, seara ii povesteste lui tata-sau.
"Pe ce strada sta?"
O ajut: "Ramón i Ca...." (Ramón i Cajal)
Ea: "gón!"
Ramón i Cagón ii va ramane numele strazii, unde cagón inseamna ce zice titlul.
Constelatia semantica, rima si naturaletea ce vine dinspre lumea lor e mereu proaspata, datatoare de hohot in prag de noapte.
joi, 7 iunie 2012
Vremea melcilor ciclam
A venit.
De fapt a trecut, ca vroiam sa scriu textul asta demult, undeva prin mai (25 mai), cand am fost pe malul marii, pe o plaja unde nisipul e pietricios iar melcii de mare lila-roz-ciclam, dupa momentul in care se afla.
Am facut o poza la diferitele stadii de devenire, intai se umplu de lila inauntru scotand niste spume in afara scoicii, apoi cred ca ies din gaoace, intinzand o tentativa de cartilagiu transparento-rozaliu care se usuca si se desprinde.
Nu am mai vazut pana acum, poate e doar ceva local.
Mad woman
In circumstante care poate nu-si au locul aici am descoperit virtutile exfolierii cu smirghel.
Imi plac situatiile amuzante, asa ca mi-am facut apropiatii partasi la gaselnita.
Perechea, laconica de felul ei, s-a inflacarat cu ocazia asta sa-mi recomande sa-l conectez la black & decker, ca sigur ar fi mai eficient si are un accesoriu care e compatibil cu smirghelul.
Nu m-am pleostit, dimpotriva, am urcat pe arborele genealogic (bine am facut, la coboras as fi dat de fiica-mea...) si-am ajuns pe linie directa la soacra-mea.
Din ce fac, soacra-mea stie tot. Dar tot. Daca n-a trait ea, sigur sigur vreo cunostinta, farmacistul, florareasa, o prietena. E la curent cu ultimele descoperiri din toate domeniile.
Nici nu termin bine sa-i detaliez minunea ca-mi apare cu vreo cinci pliculete minunate, sunt si contin asa:
Nu cred sa fie din anii 50, dar 60 sigur. Mirosul vintage (zi-i umezeala, pin uscat, sertar, tinerete) m-au cucerit.
miercuri, 30 mai 2012
Mamifer
M-am trezit cu o fulgerare electrica pe sira spinarii in fata tabloului urmator: doua mame care au nascut pui vii ii hranesc cu lapte.
Nu stiu bine ce din situatie mi-a dat asa o neliniste: poate numarul demandantilor, sau vocile tanguitoare si cu pretentii la unison.
Am fugarit minisenzatia de sufocare cu gandul: oricum ele n-au altceva de facut, si vine genetic dedicatia pentru cincisprezece deodata.
Nu crezi ca exact in secunda urmatoare s-au pus de acord AMANDOUA si s-au tolanit pe burta, taind scurt accesul. Sa vezi urlete si proteste.
M-am uitat cu gura cascata cum cei mici s-au resemnat unul cate unul si au ales ce le-a ramas: cate un loc inghesuit pe spinarea mamei. Bine bine, fara lapte, dar la cald.
Apoi am prins un semn de instinct de autoconservare: mi-e totuna de la cine, lapte sa fie!
Langa mine, un taran ii explica fiicei adolescente: "Astea asa-s, cand nu mai vor sa dea o tin pe-a lor."
Tot sirul asta de secvente se regaseste concentrat in urmatoarea fotografie:
Nici urma de mascul-porc, probabil era la o bere cu baietii.
Toate vietatile pe care le-am vazut in ziua aia erau aduse special pentru copiii de la oras.
joi, 17 mai 2012
Yo paro, tú paras
Parir = a naste
Parar(se) = a (se) opri
In traducere literala: Eu nasc, tu te opresti
E un text de pe o insigna intre altele, referitoare la spatiul perinatal.
O pun aici, are drepturile rezervate, citez sursa: EPEN.
Asta ca reflectie asupra unui program de televiziune.
Intai l-am vazut pe cel original, cred: http://lifebegins.channel4.com/
Ce sa zic, iarna nu-i ca vara, dar macar are o miscare, o fluiditate, altfel de privire.
Apoi, de trei saptamani incoace, m-am uitat la primele doua episoade de la replica de aici: http://www.lasexta.com/lasextaon/babyboom
Saptamana trecuta nu au dat al treilea episod, era fotbal, si am mai zis ca daca e fotbal se opreste tot. De aia turui despre acelasi subiect, alternativa ar fi fotbalul.
Cel mai treaz comentariu pe care l-am citit despre emisiune a fost: "Sa arate, sa arate ce se intampla, ca nimeni nu te crede".
miercuri, 16 mai 2012
Imbratisarea
Nu stiu de cand, in ultimul an, nu mai alint pe nimeni cand are buba cu gestul ala atat de repetat de mine.
A fost atat de instinctiv incat nici nu mi-am dat seama decat azi ca suntem in alt moment: baiatul ma intampina cu o imbratisare calda, datatoare de fiori, cuibarita intre sub ureche si clavicula, stampilata cu un zambet de la masele la masele. Ma imbratiseaza dulce sa-l absorb prin camasuta murdara, printre necunoscuti si in locuri nesimtite.
M-a luat cu un acces de panica: in curand, si asta o sa se dizolve in vremile ce vor sa vina, n-o sa mai stiu sa ma apropii nici macar asa. Si aseara mi-am vazut pancarta scrisa cu litere de tipar: N-o sa lucrez niciodata intr-o multinationala, ca acolo n-au vazut nici umbra unei puneri la san, nici vreo imbratisare.
Si mai stiu de ce nu mai stiu sa scriu ca in Crochiu: fiindca mi-a secat putina dulceata din fire, mi s-a scurs vremea de mamica de prunci mici. Aproape ca m-am innacrit din nou.
Stau langa mama unei colege de-a fetei mele. Avem copiii de-aceleasi varste, ne cunoastem de cand eram gravide prima data, desi n-am vorbit decat rareori.
Baietelul ei, de-o seama cu al meu, are o zi delicata, cere in brate, o calca pe picioare, i se suie la ceafa, vrea hais cand mergem cea.
Ne asezam in parc si ea explodeaza: Te invidiez, esti atat de linistita, si copiii tai atat de independenti, se joaca singuri, ai mei sunt mereu calare pe mine.
"Am exact aceeasi impresie despre tine".
Ce diferit se vad lucrurile la a treia persoana.
Ce-am vazut clar era baiatul ei, in sfarsit acceptat pe genunchii mult ravniti ai mamei, cerandu-i sanii: "Mama, te rog, un pic, numai un pic arata-mii, dupa aia ti-i dau inapoi!"
O intreb: inca e alaptat?
Nuhu! Nu stiu ce l-a luat.
Nuhu! Nu stiu ce l-a luat.
Cine-cine pe lumea asta ma face din nou sa nu-mi mai doresc nici reafirmante, nici sutiene push-up, nici anticelulitice, nici gene incondeiate.
Nimeni. Singuri ei au alergat ca fratele meu in copilarie, spre poarta pe care aparea mama in vacanta, sa-i ceara tzatza, dupa doua saptamani de luna lui cuptor la bunici.
Au alergat sa ma indulceasca, sa ma faca buna, sa ma invete sa surad, sa imbratisez.
Si acum se fac mici in departare, pe masura ce se fac mari.
luni, 14 mai 2012
Time Magazine
De cateva zile vuiesc triburile virtuale, conductiste sau dragastoase, in legatura cu imaginea asta.
E posibil sa marcheze un inainte si un dupa, ca poza aia cu Demi Moore gravida.
Sunt mamici care se gandesc deja sa-si faca poza cu scaunel.
In fine, toate astea ca sa spun ca apare azi bunica - ignorand complet valtoarea care s-a iscat - si se duce tinta la nepotu-sau sa-i arate poza, preluata de un ziar local. Asta.
Il intreaba ce vede.
Tu crezi ca al meu face "Nu stiu cum se zice...e mare, eh!"
Mai zi ceva.
*
In afara de baiatul meu, si-au mai dat cu parerea si altii:
http://www.askdrsears.com/news/latest-news/dr-bill-comments-time-magazine
http://iboneolza.wordpress.com/2012/05/10/lactancia-prolongada-fuera-del-armario/
http://jasongood.net/365/2012/05/from-breasts-to-boobs-and-back-again/
http://m.thefrisky.com/pl/2012-05-10/the-soapbox-attachment-parenting-is-the-lazy-mamas-secret/
http://www.tvr.ro/articol.php?id=125620
vineri, 11 mai 2012
Pe apa sambetelor
Prima: Ultima din aprilie, am fost la cules de cimbru.
Am nevoie de mirosul de padure, de verde, de umbra, de racoare. Vin de la munte.
Pana prin mai inclusiv aici e inca vizibil viu, dupa aceea se usuca tot, pamantul e rosu, sec.
Acum e fascinant, in fiecare an ma imbat de aromele campului, dureaza o clipire de ochi.
.JPG)
.JPG)
.JPG)
A doua sambata: urmatoarea.
Am schimbat decorul pe uimire citadina.
Din nimic, fara preaviz, am nimerit intr-un defileu de giganti, gigante, capete mari (capsgrosssos).
Prima sambata din mai magazinele din cartier ies in drum, si anul asta cred ca nu si-au facut planuri mari de vanzari, in schimb le-a trecut prin cap sa faca spectacol.
Noua ne-a placut, a doua zi am dormit toti pana la ora 11.
Vanzatoarea de peste:
Fotografia cu statia de autobuz o pun caci: 24 te duce in Parcul Güell, si in punctul asta se intalnesc cele 2 strazi din numele statiei.
Secventa urmatoare de poze e pentru dansul pe care l-au facut printesa asta cu printul ei, la intersectia pe care o descrie placuta din poza de mai sus.
Gigantul preferat al feciorului meu....hmhm:
Parcarea finala a personajelor. A fost primul an in care fata a cerut sa stie cum de vede omul dinauntru sa danseze, i-am aratat cum e facuta rochia cu dantela ca sa aiba vizor. Nu i-a mai fost frica sa se uite la ele de aproape.
marți, 8 mai 2012
Spoiler!
De fapt nu, nu e obligatoriu sa se intample asa. Poate tu o sa stii sa nu te arunci cu capul inainte, uitand de tine pana in pelincile albe. Poate ai zece ani mai putin decat mine, poate te recuperezi intre un suvoi de prolactina si altul, poate o sa ai (alta) masura. Sigur.
Nici nu stiu cum sa spun.
Undeva din anii astia nebuni.
Si nu am trei copii, nici nu compun muzica, nu fac poze care sa-ti taie respiratia, nu fac mare branza, de fapt nu fac nimic toata ziua, si cu toate astea nu-mi revin.
N-am fost superwoman, n-am lucrat ca mama 18 cu 24, am fluierat uitandu-ma cum alor mei le curgeau mucii, am trait in ritmul lor.
N-am fost superwoman, n-am lucrat ca mama 18 cu 24, am fluierat uitandu-ma cum alor mei le curgeau mucii, am trait in ritmul lor.
Ma simt, fizic, daramata.
Analizele zic ca sunt sanatoasa tun, arat ca un stejar de neclintit, mi-am facut examen la cap ca-n House, cica sunt bine.
Toti zic ca sunt sanatoasa, si eu ma tarai. Nu-mi revin; uneori dimineata, dupa somn, nu ma doare nimic, o vreme. Apoi incepe.
Nu trece, si sunt mai odihnita ca alte luni, ani.
Habar n-am, am ajuns sa ma bucur la prima ora a diminetii, cand inca nu ma doare tot. Asa repede am devenit baba? Deja?! Ieri ieseam din spital cu un prunc in pelinci si azi am parul alb si-s hodorogita.
Ca Harap-Alb, care creştea într-un an cât alţii în zece.
Ce sa zic, nu doresc numanui.
luni, 7 mai 2012
Buna ziua
Bunicul: "Azi e ziua mea, imi zici ceva?"
Ea: "Buna ziua."
Raspuns care, la o vreme dupa ce-am ras, ma intriga la fel ca oricare altul: de unde stie ea sa zica asta, ca eu nu-mi dau buna ziua cu nimeni zilnic.
joi, 3 mai 2012
marți, 24 aprilie 2012
Planul de nastere
Mi-am facut si eu unul la viata mea.
L-am cautat de-am ametit, vroiam sa-l pun aici caci avea un ton foarte dulce, rar la mine.
L-am cautat in dosarul "Nastere", apoi in cel intitulat "Frica de nastere", in subdosarul de la "Diverse" care se numea "De ce sa nu programezi..." si abia intr-un tarziu mi-a picat fisa: l-am considerat un document destul de important ca sa cred ca merita scris cu stiloul.
Asa ca odata, cand il voi gasi in vreo cutie ratacita printre alte cateva zeci cocotate la cucurigu, sper sa fac o poza scrisului aluia tremurat si plin de vise. Sigur il am, macar in dosarul pe care l-am cerut spitalului la trei ani dupa nasterea fetei, cand m-am simtit pregatita. Tocmai devenisem mama a doua oara, si am scris spitalului sa mi-l trimita. E dreptul pacientului, timp de cinci ani de zile de la orice spitalizare. L-am primit acasa dupa vreo luna, un teanc deloc neglijabil, cu note, date, grafice, tot.
Era tot asa de frumos exprimat in planul de nastere, din toate propozitiile sarea-n ochi fericirea, rugamintea, bucuria.
Mai toate verbele la conditional: "ne-ar placea", "am dori", "ar fi o bucurie".
Imi aduc aminte clar doar de-o fraza: "Nu autorizez sa i se administreze nici un biberon cu lapte praf sau cu ser glucozat fetitei noastre. Imi doresc sa o hranesc eu. Va multumesc dinainte pentru tot ajutorul pe care mi-l veti oferi in privinta asta".
La al doilea copil am refuzat fara drept de apel sa mai fac un plan de nastere.
N-ar fi fost onest fata de mine, ar fi fost ca si cum nu as fi avut incredere. Nu exista licarire de indoiala. As fi intrat pe poarta unui spital doar in caz de forta majora, cand conditionalul de la "ne-am dori", "v-am ruga", "sotul ar fi incantat sa taie cordonul" ar fi trecut sigur la imperativ, fara timp de detalii.
Nu mai avea sens planul de nastere.
Am in gand de saptamani de zile sa pun undeva pe blog un banner pe care sa scrie "Nu fac apologia nasterii acasa", caci cred ca o femeie are dreptul sa aleaga unde vrea sa-si aduca pe lume copilul, in cele mai sigure conditii.
Opinia strict personala e ca uneori, locul cel mai sigur e pentru unele acasa.
Tempo-ul, timpul si timpii
Tempo: e ritmul tau.
Imprevizibil, surprinzator, normal, individual, ar trebui sa fie sfant si de nezdruncinat.
Hei, ce zic eu aici, este sfant.
Cand moare cineva, mai mult, nici macar cand e deja mort demult si e bagat in groapa, nimeni nu vorbeste la cimitir sau la jelanie despre cum trebuie sa-si schimbe luneta din spate, despre cum il asteapta nevasta sa mearga la Sinaia, despre cat e de tarziu si inca nu e gata.
As fi vrut sa scriu termenii in ordine crescatoare (frecventa inalta - viteza - e invers proportionala cu caracterul "problematic" pentru domeniul care e obiectul de discutie aici), din pacate nu am vreme sa copiez totul (tempo-urile mu-zi-ca-le) de la coada la cap:
Larghissimo
Largo
Lento
Grave
Postări
Comentarii
Postări
Comentarii
Larghetto
Adagio
Adagietto
Tranquillo
Afetuosso
Andante
Andante moderato
Andantino
Moderato espressivo
Moderato
Allegretto grazioso
Allegretto
Allegro moderato
Allegro
Vivace
Vivo
Allegrissimo
Presto
Vivacissimo
Vivacissimamente
Prestissimo
Allegro Prestissimo con fuoco
Apoi ce se intampla "in timpul", timpii:
Stringendo
Accelerando
Affrettando
Ritardando
Ritenuto
A piacere
A capriccio
Ad líbitum
Rubato
A tempo
Tempo primo
Sostenuto
Morendo
Non troppo (exemplu "Allegro ma non troppo vivace")
Con moto
Molto
Quasi
Assai
Lo stesso tempo
Tempo giusto
Timpul: da, e scump, uneori e fara de pret.
Timpul altora e un balaur. Trebuie crutat, nu trebuie intins, scos din cusca. In cazul contrar, se intampla situatiile alea delicate: clavicula rupta, torticolis perinatal cu multe sesiuni ulterioare de recuperare, hematom matern timp de multe saptamani, stres intutil, bruscare, durere, violenta, epiziotomie cu stampila de macelar, cezariana "de urgenta", vacuum bestial, forceps ca din Cronenberg, coate-n coaste in stil australopitec, cur de moasa trantit pe burta femeii.
Pe de alta parte, daca un medic obstetru e grabit mereu, si-a cam ratat cariera: trebuia sa se orienteze spre zone profesionale de gen Fedex, DHL, acolo graba e bine cotata.
luni, 23 aprilie 2012
Singura
Timp liber. Cateva ore diurne, doar pentru mine. Primele dupa aproape sase ani de maternitate intensa si intensiva.
Ce sa fac?
Sa varuiesc holul?
Sa vopsesc dulapul care ma asteapta de mai bine de un an?
Sa-mi scot cartile din cutiile din pod si sa le spulber praful, sa le asez in rafturi pe care inca nu le am?
Sa decorez in sfarsit casa?
Sa fac frumos peste tot pe unde am planuit sa fac frumos in minutele si minutele alea in sir de stat lipita de copii?
Sa ma uit la mine, in oglinda vazuta si in cea nevazuta, sa fac bilantul de dupa potop?
Sa ma pun cu burta pe carte?
Sa dorm o tura?
Sa merg intai la un circuit spa-frizerie-cosmetica-pilates sau macar la o baie de voie acasa fara limita de timp, fara cantecele lalaite?
Sa ma uit in gol o vreme?
Sa ascult linistea? Nu-mi vine sa cred, parca-i noaptea in casa, dupa ce au adormit toti.
Ce? Ce? Ce sa fac?
Intai si-ntai o cafelussa.
duminică, 22 aprilie 2012
Prima compunere
"Hi havia una vegada uns gossos i uns gats que eren molt amics i una día van trobar uns micos que eren els seus amics."
"Au fost odata ca niciodata niste caini si niste pisici care erau prieteni buni si intr-o zi au gasit niste maimute care erau prietenii lor."
Am scris textul ei in codul "corect" caci netraind etapa asta de scris fonetic, sunt fascinata de cum isi imagineaza in scris copiii cuvintele auzite. In franceza vazusem la fel, dar in romana nu imi amintesc sa fie atat de socant.
Si da, ma induioseaza teribil curgerea continua a cuvintelor, separate aleatoriu, legate intre ele nou, neasteptat, iscator de zambet.
Am scris textul ei in codul "corect" caci netraind etapa asta de scris fonetic, sunt fascinata de cum isi imagineaza in scris copiii cuvintele auzite. In franceza vazusem la fel, dar in romana nu imi amintesc sa fie atat de socant.
Si da, ma induioseaza teribil curgerea continua a cuvintelor, separate aleatoriu, legate intre ele nou, neasteptat, iscator de zambet.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Despre mine
- Paula
- M-am nascut la munte. Traiesc la mare. Azi: urc dupa copilul interior. De profesie: tesatoare de amintiri.
Abonați-vă la
Postări
Comentarii
Abonați-vă la
Postări
Comentarii