I-am stricat ziua maica-mii ieri.

Am sunat sa vorbeasca baiatul meu cu ea. A tacut la telefon, in timp ce de dincolo i se dadea conversatie. Inchid, daca nu zicea nimica... Si incepe sa planga, din adancuri, serios, de durere. Sun din nou: cred ca te-a recunoscut. Si bebelusul, cu voce de bibilica panicata, repeta minute in sir, fara oprire: mama. mama. mama. mama. mama. mama. mama.

Ca atunci cand mi-a dat un cap in dinti de mi-a zgaltait creierii, si la reactia mea de durere a inceput sa strige disperat mamamamammamamamma.

Ce m-am emotionat. Eu, dar el, dar mama, sigur am lasat-o cu inima zdrente pe toata noaptea.

Cand a regasit-o ultima data, in ianuarie, la fel a facut, avea mai putin de un an si ne asteptam sa o recunoasca, sa se bucure. A recunoscut-o, dar i s-a creponat sufletelul, i-a venit sa planga, in semn de repros: mi-a fost dor.

Cand fata zicea foarte putine cuvinte, a invatat din Bambi in spaniola sa-mi zica mamita, caci dublajul e facut in mexicana, cred. Vreo doua luni din mamita nu m-a scos.

Maicuta, mamica, mamita, sa nu patesti nimic. Sunt rumegus fara tine.