miercuri, 23 ianuarie 2013

marți, 8 ianuarie 2013

duminică, 23 decembrie 2012

Jodorovsky

Am fost la teatru ieri, vineri. Incendis.
Metagenealogie "de libro".

Sfarsitul (lumii)


Saptamana 17-23 decembrie: 12 cautari dupa numele meu complet aterizeaza pe blog.WTF?

Mi-am dat seama pe 21, vineri. Habar n-am cine si de unde m-a cautat.


joi, 13 decembrie 2012

Si eu, ce, mama?


M-am educat teribil in ultimii ani sa nu fiu partinitoare cu baiatul, din simplu antimimetism: observ in jur ca TOTI il alinta, pupa, mangaie si priorizeaza. Imi era groaza sa nu fie fata geloasa pe el si am multiplicat antenele fata de ea, mult mai tacuta si subtila decat noi. Pana si tata i-a zis baiatului, acum cateva luni, dupa ce nu-l vazuse de-o vreme: "Tu esti de-al nostru!"

De la baietii de la barul de langa parcul zilnic primeste porcarioare mii, capace, salturi si coduri de conversatie, la gradinita, educatoarea - aceeasi pe care a avut-o si fata acum trei ani - mi-l pupa in fiecare dimineata, camera de facut poze il iubeste exclusiv si o demonstreaza cu poze fermecatoare, pastreaza cumva un aer de dulceata bebeluseasca ce te atrage fara sa vrei, tatal lui insista ca inca miroase a iaurt si a pelinci, pluteste printre noi toti cu un abur de imbatare ce ii netezeste drumurile si scopurile toate si vad in privirile de pe strada zambet si tandrete mereu.

Fata e mult mai retinuta si zgarcita cu pulverizat dragalasenii prin lumea larga, si o vad atat de diferita, de catalano-interiorizata, incat o mobilizez constant sa participe, poate si fiindca stiu ca baiatul o imita in tot si el nu mai trebuie convins.

In ultima vreme m-am surprins razand la varfuri de gelozie dinspre el:

"Hei, ora de spalat pe dinti!" (catre ea)
El: "Mamaaaaaa, si eu trebuie sa ma spal pe dinti ca daca nu imi caaaaad."
Ne cracanam de ras pe langa el: "Ti-au cazut multi?"
"Daaaa", si-si ranjeste fasulelele aratand si sus, si jos.
Ea: "Sigur a visat!"

Pe vremea ghipsului, ca sa mai coloram un pic hainele anoste - nu tu rochite, nu tu variatii, doar eternele bluze de trening cu fermoar, ca sa putem imbraca bratul beteag - ii propun ei niste brose infantile pe care le are de cand era mica, i le arat sa-si aleaga ce vrea.
El: "Si eu, ce, mama?", minunat calc lingvistic dupa spaniola -"¿Y yo, qué?" - echivalentul lui: "La mine nu te gandesti?"

Intr-un fel, simt ca el are inca acces la apropierea fizica pe care ea a depasit-o, ca dulceata pentru "cel mic" vine din oficiu, de aceea mi-am cioplit pornirile de alint. Cred ca imi reproseaza falsa raceala.

Si mai simt ca celalalt progenitor e atras electric de trasaturile si candoarea lui, in timp ce in fata are oglinda exacta. Imi zice induiosat " Mi s-a parut luuunga prima copilarie a lui, cat am profitat de ea! La ea a trecut atat de repede!".

Intre unii si altii, imi vad copiii atat de diferit si de insesizabili de catre ceilalti.
Doar eu ii stiu, dinauntru, si uneori gresesc in afara.
Azi ma duc dupa el cu brosa de paleta de tenis, sigur o sa-i placa.

Una din seara asta, iesita din Saint-Exupéry:



De-acum vreo luna:




De prin octombrie:
Titlu: Astia trei sunt sorii mei.


miercuri, 12 decembrie 2012

La main verte


Incep sa treaca anii la plural de cand suntem in "casa noua", si mi-ar placea sa am ce zice titlul ca sa fac casa-cuib, aia din vise.

Sa fiu "chelareasa" casei noastre, poprietara cheilor vazute si nevazute, a camarilor si a lazilor cu comori. Sa ii invaluie si pe ceilalti ondularea din lemnele-mobila pe care mi le inchipui si nu le gasesc, sa pun cumva in fizic parfumul si aerul la care ma gandesc.

Realitatea e ca sunt un dezastru de "interiorista", desi radacina din cuvantul asta ma atrage dintotdeauna.

E o diferenta intre gol si minimalist, deocamdata suntem la primul stadiu. Nu ca as visa la o decoratie minimalista, cu altele ma asortez mai bine.

Unul din putinele locuri in care e cuib e patul, dar na, nu suna prea ortodox sa te invit in pat la noi sa te simti oaspete in largul tau. Pe deasupra, zice barbata-miu ca deja suntem prea multi in zona.



De-un veac vreau sa scriu asta ca sa nu uit.

Scena care se repeta in fiecare dimineata: ii duc pe copii la scoala si baiatul imi cere in brate. Toata strada-derdelus la vale mi se inghesuie in clavicula dreapta si trage aer ca un aurolac, cat sa-i tina dorul pentru restul zilei. Se desprinde adormit in bratele educatoarei, cu aceeasi intrebare: "Inca ti-e somn, puiule?" Nu, doar m-am dezmierdat, i-ar zice.

Ieri eram an de an la Craciun cu un prunc in brate, anul asta se vor aseza la masa familiala cu stergarelul la gat, cutitul si furculita ca "oamenii mari", infipti in scaune, cu drepturi depline.

Imi place mult drumul spre scoala.

luni, 19 noiembrie 2012

In puf



Fetita noastra si-a fracturat bratul intr-o escapada la Tibidabo, parcul de atractii despre care am scris mai demult, inca mai are de stat in ghips ceva vreme.

I-am facut cadou un medalion cu un ursulet de care imi placuse si inainte, doar ca dupa accident mi s-a parut ca el e tot momificat in ghips, caci e injectat intr-un costumas-blana de pvc perfect etans.

I-a pregatit un culcus minunat, si ca sa pot face poza zile mai tarziu am rugat-o sa reediteze aranjamentul. E asa:





Mi-a zis ca-l cheama Jordica. La chicotele noastre a deviat in Jorjica, Jiorjica. Georgica, bine ai venit la noi in cuib!

Si da, n-am asteptat sa-l puna ea in patul pufos ca sa ne cada fisa sa o grijulim mai cu tandrete. Cel mai viu a fost sa o aud cum constientizeaza pierderea: " Es que...eu eram bine inainte!"

Dar ne-a surprins cu un salt in intelepciune, in moderatie, in dexteritate: "Acuma stiu sa scriu cu stanga!"

vineri, 16 noiembrie 2012

Memoria



Am dus chitara baiatului la reparat, taraind-o el pe strada in doua bucati, cu corzile atarnand. S-a rupt in ziua cand a primit-o, intr-un acces de AC/DC.

Ne-a reparat-o papucarul meu preferat (am mai scris despre el aici) care are experienta in restaurat de instrumente - cel putin in ce priveste familia noastra - ne-a lipit altadata si o lamela la alt instrument, ca un xilofon cilindric.

Si multi papuci pentru care imi cere mereu "dos euros, dos".
Nu exista nici un alt serviciu care sa coste atat.
Seara ma intreaba sotul meu daca mi-a zis asta, nu!, ci "un euro, uno!" In ziua anterioara daduse cu lipici pe chitara in fata noastra.

Iesim de la el, si baiatul imi serveste lectia magistrala: "Mama, fiindca am dus la seniorul asta chitara?"

"De ce? Sa ti-o repare."
"Ca papucii si jacheta?"

M-a lasat cu gura cascata: isi aduce aminte cum anul trecut pe vremea asta am dus la reparat tot la papucar un fas lung care nici macar nu era al lui, ci al sora-sii, ca sa-i plaseze din nou fermoarul pe sine .

Intre surpinderea pe care i-a provocat-o specializarea papucarului si ca a vazut cum a pus prelandez, azi il vad mult mai grijuliu.

joi, 15 noiembrie 2012

Am un plan maret



Si mai sper sa-mi si reuseasca: mi-am pus in gand sa deturnez moda actuala de la scoala fetei, care e un revival al colectionarii de bilute din alea cu un mini-fragment in interior care imita lantul de ADN.

Sigur stii care, sunt semi-transparente, sidefate, mate sau surprinzatoare, aveam si noi cand eram copii.

Hait, ca raman blocata acuma pe descriere.
Astea, soro:



"Colectzioanele" (cum le zice fiica-mea, de la romanizarea catalanului "col.leccions") sunt febre trecatoare si pasionale, dureaza maxim doua-trei luni, in timpul unui curs scolar trec vreo patru. Anul trecut au fost niste bratari din fire subtiri de silicon colorat, apoi cartonase diverse (cu fotbalisti, cu personaje din Gormitis (?! - nici eu nu stiu ce-s, dar erau ca disperati toti), apoi capace de metal - asta a fost  serioasa, a durat vreo sase luni, chelnerii inca au traume de la cate capace au distribuit intre copii - din alea pe care noi le turteam cu ciocanul sa devina plane.

Ahaaa! Am mai gasit o deturnare in masa posibila: sa reia toti colectia de capace de metal si sa le turteasca acuma! Ar fi teribil, tocmai am trecut in era bilelor.

Deocamdata ma concentrez pe moda actuala. E prima la care a aderat si fata mea. Ii scapa bilutele prin casa, le pierde, apar prin pat sau prin masina de spalat, imi intra printre degete, se ghionteste cu frate-su pe care nu-l intereseaza decat la nivel individual si izolat de ideea de colectie.

I-am adunat pietre mari de rau, netede si lucioase, bombate si extraterestre. I le dau sa le care la scoala, poate lanseaza o noua pasiune. A parintilor care merg in excursie la parau in loc de asta a parintilor care bantuie bezmetici dupa bilute in magazine chinezesti.

Azi merg dupa ea cu bolovanii dupa mine, sa o conving ca sunt fascinanti.

Tine-mi pumnii, sa nu ma cocosez de la carat degeaba podoabele astea:




miercuri, 14 noiembrie 2012

Declaratie de iubire



Vineri m-a luat o spaima teribila de moarte si nu stiam de ce sa ma agat la gandul ca pot ramane fara atata amar de informatie daca bunica moare. Unde se duce ce stie ea, povestile patimase, tot ce ne-a zis pe jumatate si inca nu am indraznit sa o intreb pe sleau?

Nu-mi vine sa cred, dar am sunat-o. Mi-a raspuns cu vocea limpede si iute, sub suflarea obosita de ani. N-a auzit tot si n-a inteles multe tampenii din cate am intrebat-o.

Nu vreau sa uit sa pomenesc ceva si mai ciudat: duminica seara am aflat ca  saptamana trecuta s-a stins bunica F. si mama R. R. e o femeie pe care am admirat-o toata copilaria. Nu stiu daca e coincidenta, dar vineri trebuia sa o sun pe bunica mea.

Din ce mi-a povestit, m-au atins doua detalii, fara nici o alta semnificatie suplimentara, le-am inteles si mi-au ramas, mai mult decat toate noutatile despre matusa dupa bunicul care o face pe calugarita, despre povestile noi de iubire si pizma, despre greutati si foametea din '47.

Mi-a destainuit ceva fara sa vrea, cu o voce usoara si necunoscuta, cred ca a si uitat ca vorbea cu mine. Am intrebat-o in ce luna i s-au nascut copiii: "Toti vara, una in mai, altul in iunie, celalalt in mai. Ce bine!" Atata. 

Vocea aceea momentana de femeie tanara mi-a ajuns ca de la egal la egal, am priceput ce visa singura cu glas tare: sfarsitul primaverii, clima blanda, pruncii se puteau desfata in voie afara, pelincile se uscau instantaneu, ii putea lasa dezbracati.

Apoi si-a amintit ceva ce nu cred sa fi povestit de 60 de ani incoace: cum au stat la ea in chirie, vaduva cu copil de un an, doi evrei batrani aflati in exil. Cum a obligat-o mama ei sa-i gazduiasca, sa le dea zilnic lapte si sa-i lase sa cultive straturi de verdeata la ea in gradina. Pana intr-o zi cand si-a dat seama ca o jecmaneau de vreme buna: pe deasupra l-a surprins pe mos coborand din pod cu graul siroindu-i din pantalonii evreiesti. Si-a adus aminte cum s-a tinut dreapta in decizia ei in fata mamei (strabunica pe care n-am cunoscut-o si pe care mi-o imaginez sub un nor vanat bubuind de descarcari electrice), poate figura cea mai puternica din familie: "Sa plece!"

Cu aceeasi voce de vaduva tanara cu care mi-a zis "mosul avea pantalonii doldora de graul meu", a repetat vorbele de atunci: "nu va dau afara in prag de iarna, inca e vara si o sa aveti timp sa gasiti altceva".

Am aflat astea doua amintiri atat de intime, multe date de nastere si cateva secrete clarificate. Dar pe ele, detaliile, le-am inteles, caci nu mi le-a apropiat curiozitatea, ci iubirea aia care pluteste intre noi.

Oricat mi-ar fi mie frica sa recunosc.

La sfarsitul zilei, spaima buhaita ce m-a facut sa te sun s-a cernut in dor si tandrete. Stiu ce-ai vrut sa spui. Azi pot intelege. Nu-mi mai este frica de patima, de scandalurile, de iubirile si de lumea puternica din povestile tale. Te-am vazut printr-o fereastra de telefon mai tanara ca mine. Suntem la fel.




luni, 5 noiembrie 2012

Oglinda


In masina, dupa ce i-am mustruluit cum numai eu stiu:

"Ce mama urata!"

Copil, 3 ani.

miercuri, 31 octombrie 2012

Peisaj interior



Din iunie vreau sa pun poza asta. Nu ca ar fi o poza decenta, vroiam doar sa spun ca e peisajul care ma linisteste, e ca si cum mi-as vedea teasta rasturnata, cu scurtcircuitele conexiunile - putine - la vedere.

Un fel de partea plina din imaginea asta:



Numesc asa intrarea dupa o emisiune de reportaje care se chema "Teren personal" si in care cate cineva arata un pic din Catalunya profunda, cu satele, oamenii si ocupatiile lor.

Mi-a placut ca toate vizitele reale pe care le facem in catune.

Din toata viata, cel mai mult imi place sa mergem in sate pierdute. Mi se trage de-acasa.




Si varianta diurna:




Am miscat un pic cadrul, sacrificand - daca mai era nevoie - unul din ultimii pini din peisaj. Intre copaci se vede, daca faci un efort, o fasie din Mediterana. Desi pare fara noima, te asigur ca mare parte din linistea pe care mi-o da locul vine de la mare: spre five o'clock vine ce se cheama aici la marinada, o briza care-ti matura creierii incalciti, iertandu-ti buimaceala citadina si netezind toate grijile tampite. Acuma, cand inca ne recuperam din doliul dupa pinii cazuti in ianuarie 2009, asteptam marinada sa ne salveze in fiecare dupa-masa varateca de argila uscata. Copiii nu stiu de ea, dar trag inconstient spre spatele casei in jurul careia ne rotim toti in functie de soare si vant.

Daca-i bal, bal(l) sa fie!



Un alt dans pe care noi il faceam cu bebelusii in poala, asezate, l-am regasit aici, e originar mallorquin, ar fi minunat sa-l gasesc undeva intre filmuletele facute la orele Elvirei.



El ball de Sant Ferriol



Acum vreun an jumate cantam cantecelul asta pana ne dureau maxilarele. Copiii stiau toate strofele la cot cu mine.

Credeam ca n-o sa-l uitam deloc. Azi mai retinem pe sarite, asa ca il pun aici, sa ma pot intoarce la el.

Pun si doua filme cu scolari si monitori care il danseaza, ca sa ai o idee de cum arata educatorii tipic catalani, coincidenta face sa fie doi baieti, se vede si mai clar.

Versurile sunt minunate, poate unele din cele mai frumoase.

Mi-a ramas gravat in urechea sufletului cum cantau fata si baiatul
"que en tenia tres oveEEEElles", respectiv "que vivíem d'amoreEEEEtes", iarasi fiindca mi-e destul de greu sa pronunt E deschis, dar cantat si sub vocile lor uitam de rusine si exageram cat puteam, in hohotele bastinasului din familie, care inca nu pricep cum s-a adaptat accentului meu teribil.





"Era un pastor que en tenia tres ovelles,
era un pastor que tenia un penelló.
Ara ve sant Ferriol, ballarem si Déu ho vol;
el qui toca el tamborino ha perdut el flabiol.

Jo i el pastor que vivíem d'amoretes;
jo i el pastor que vivíem de l'amor.
Ara ve sant Ferriol, ballarem si Déu ho vol;
el qui toca el tamborino ha perdut el flabiol.

Bé pots ballar si no tens pa amb botifarra;
bé pots ballar si no en tens per manducar.
Ara ve sant Ferriol, ballarem si Déu ho vol;
el qui toca el tamborino ha perdut el flabiol.

No en tastaràs, des del nas fins a la boca;
no en tastaràs, de la boca fins al nas.
Ara ve sant Ferriol, ballarem si Déu ho vol;
el qui toca el tamborino ha perdut el flabiol.

Tots en tenim de picor i de pessigolles;
tots en tenim, si som vius i no ens morim.
Ara ve sant Ferriol, ballarem si Déu ho vol;
el qui toca el tamborino ha perdut el flabiol.

Quantes n'hi ha que a mi em donen desfici;
quantes n'hi ha que m'hi voldria casar!
Ara ve sant Ferriol, ballarem si Déu ho vol;
el qui toca el tamborino ha perdut el flabiol."


marți, 30 octombrie 2012

La castanyada



In copilaria mea era un simplu 31 octombrie, mai intunecat afara si mai cald inauntru.

Poate la tine se cheama Toussaint, Samhain sau  Halloween, eu n-am nimic cu sarbatorile, dimpotriva, asta ultima chiar e un prilej sa radem de spaime, ca nevoie avem mai mult ca oricand.

Cand vine 31 octombrie seara, in familie mancam castane coapte, cartofi dulci copti in coaja si panellets. Totul pulverizat cu cava. Am mai scris si acum un an exact despre sarbatoarea asta, in cu totul alte circumstante.

Els panellets sunt bilute facute la cuptor, din coca de martipan, pasta aceea din migdale macinate si zahar. Sunt cu mii de arome si culori, toti deliciosi.

Prima data am luat de la Cofetaria Foix, acum un deceniu. Azi pretul trebuie sa fie exorbitant.
Cei traditionali sunt decorati cu samburi de cucuruz de pin.
Noi mergem la bunici, si bunica a inceput sa-i faca artizanal in bucataria ei de cativa ani incoace.

Dar nu de asta ma spovedesc eu azi:

In curtea scolii se coc castane, parinti voluntari se imbraca in catrinte traditionale si le parpalesc  in vreo zece puncte de foc adevarat.

Fiecare copil aduce dimineata cincisprezece, crude, asa incat la ora sarbatorii primim toti cate un cornet de ziar cu minunile care-ti innegresc degetele.

Anul asta ne-au anuntat sa trimitem copiii maine dimineata cu  castanele deja coapte. Ca la sarbatoare se va face foc doar ca sa le incalzeasca.  (o_O)

In primul rand am cumparat doar cincisprezece, uitand ca a intrat si ultimul la "scoala".

Apoi m-am ingrozit ascultand si eliminand metode de copt castanele: pe foc cu tigaie speciala cu gaurele. Deja imi imaginam mamele cu ochelari de protectie, bormasina in mana pentru gaurit cratita, focul intetit si bucataria jucand alba-neagra. Eu una nu, ca nu am aragaz.

Alta zice ca le face la cuptor. Dar ea are sase copii, si pune si sarja pentru cina din familie, ce-i pasa, amortizeaza coacerea.

Unele au apelat la mama, a mea iese din calcul fiindca singura forma in care i se par comestibile e cea de chataignes confites. Probabil fiindca-si aminteste ca din cele culese de pe Aleea Cimitirului noi faceam radiere, fierbandu-le.

In microunde cica nu ies bine. Cred pe cuvant.

Cea mai socanta metoda o utilizeaza mama unui coleg de-al baiatului, ma stiu cu ea de anul trecut, altfel ma gandesc ca nu s-ar fi riscat sa-mi confeseze ca ea le "coace" in aparatul de facut sandviciuri...

Asta e.

Va las, ca am de explodat treizeci de castane cu ajutorul functiei crisp a cuptorului, va zic altadata cum au iesit, sau mai bine sa va zica cine le-o manca.
Eu una sper sa nu le nimeresc tocmai pe alea facute in stil gauffres.

Vreau sa nu carbonizez nici un alt terminal de gen fier de calcat, incarcator de telefon mobil, prajitor de cartofi. Sa-mi iasa din prima, ca e deja tarzior.


Recunosc acum, cu luciditatea pe care ti-o da o cafea matinala, ca nici metoda mea nu e foarte ortodoxa, dar daca-mi spune vreuna ca le-a tostat printr-o app pe IPad, nu m-ar mira.

Actualizare/Mise à jour/Update: Ploua cu galeata. Nu tu dansuri in curtea scolii, nu tu foc, halal parlit castane in 200 de case. Mai vedem pana dupa-masa, ca in tara asta "ploaia nu stie sa ploua". O zice un cantec.


Si totusi sunt recunoscatoare scolii ca ne face sa aducem castane, fie ele si gata coapte, in loc sa faca prin clase panellets cu copiii, care apoi sa ma oblige sa le mananc, simuland incantarea.

Cu mucisorii  si unghiutele los negre, uscat tot frumos in cuptorul scolii...

Sa petreceti pe cinste!




joi, 18 octombrie 2012

De vis, iara



Ieri dimineata: "Unde-i papa?"

"Ti-am explicat ca e plecat trei zile, vine maine seara."

"Nuuuuu, ca asta-noapte a venit in pat.."


Cu ocazia asta mi-am adus aminte ca am avut vreo doi ani in care nici macar nu visam. Fara vise.

M-am tratat, si au venit inapoi puzderie.


Ce stiu clar e ca baiatul meu traieste confuz intre doua lumi.

luni, 15 octombrie 2012

Ce mai visam. Impreuna



Despre vise, iar.

Pare subiectul cel mai interesant in epoca asta.

Oricum baiatul n-ar fi singurul prins in itele lumilor virtuale. Si paralele.

"Papa, tu-ti aduci aminte data aia cand am visat - zis constient, caci asta avem clar in minte acuma, dupa spaima cu "m-o aruncat mama de pe balcon"- am visaaaaat ca iesea foc din pamant??

" ...??!! Nu-mi aduc aminte..."

"Ba da, am visat, iesea foc, erai si tu, si mama, si eu, si A."

"Hei, fiecare viseaza in visul lui, nu ne intalnim in vis".

Sora-sa: "Da, nici eu nu eram cand iesea foc din pamant."

Dezamagirea: "Nuuuu"- iar a mai crescut un pic.

luni, 8 octombrie 2012

Tes deux



Ça faisait longtemps qu'on se trouvait pas.

Tu m'a laissée me reposer, j'étais fatiguée d'autant m'évanouir.


Enfin entre quatre murs.
Et quatre enfants.

"Ces deux, ils sont comme eux, ce sont les tiens aussi, c'est pareil. J'arrive pas à comprendre comment tu t'en fous complètement."


Punerea in cuvinte


Discutia asta nu mai stiu daca mi-am notat-o, si n-as vrea s-o uit.

Baiatul vine holbat la tata-su, pe la jumatea diminetii de duminica, acum vreo sase luni. "Mama m-o aruncat de pe balcon".
Eram in bucatarie, si m-am tinut sa ma bag peste ei.

Il aud pe tatal lui, cu inspiratia acasa si vocea razand, ce noroc: "AI VISAT ca mama te-o aruncat de pe balcon".

Rasufland usurat: "Daaaa".

miercuri, 3 octombrie 2012

Conversatii



Fetita mea, toata inflacarata: "mama-mama, vreau sa vina A sa doarma acasa la mine."
"Unde, ca in pat nu mai incape nimeni?"
"Aaa, pai la mine in camera".
"Singura?"
"Da."

Hm, acolo unde tu inca n-ai dormit singura.

*

Ii duc spre gradinita, respectiv clasa intai.
Baiatul imi cere "muna" mereu. Imi aduc aminte si de ea, nu mai e langa noi. Mi se dezmeticeste urechea, ma intorc, vorbeste la un telefon roz bombon din plastic: "Papa, de ce n-ai venit ieri (a fost plecat doua zile si o noapte), n-am putut sa dorm toata noaptea, mi-era frica de monstri."

Imi zice senina: Ti-l dau pe papa, poate vrei sa-i zici ceva.



Vrei sa fii vecinul meu?




Ti-am gasit si casuta: http://www.idealista.com/inmueble/1431961/.

miercuri, 26 septembrie 2012

Franturi de conversatii



La telefon: "X a intarcat-o pe fetita fiindca a auzit ca laptele praf are fier."

In piata: "Asta venea cu picioarele inainte si a iesit bine mersi pe-acolo". Ma uit la ea, duce mandra un carucior cu bebelus de maxim 2 saptamani.

In casa: "Mama, eu o sa am febra maine". Avertisment ca nu vrea sa mearga la gradinita noua (a sora-sii). Anul scolar a inceput pe 12 septembrie.

Aparatul de fotografiat catre mine: "S-au detectat ochi inchisi." Ii faceam o poza baiatului adormit in carucior, intr-o dupa-masa de ploaie cand l-am scos la plimbare caci in casa atmosfera devenise de furtuna electrica.
 
La minister: glumesc.

joi, 20 septembrie 2012

sâmbătă, 4 august 2012

Laptele nesupt




Intre 1 si 7 august e saptamana internationala a alaptarii.

Unde traiesc eu se sarbatoreste intr-un parc in prima sambata din octombrie, pe motiv ca mai bine fugi incotro vezi cu ochii decat sa stai in Barcelona in august.

Din 2006 merg in fiecare an, intai cu una, apoi gravida, dupa aia cu amandoi. Cateodata ma intalnesc cu prietene vechi de maternitate. 

Nu stiu daca mai prind si anul care vine, nu-mi fac planuri pe lung termen.

Acuma, la (aproape) spartul targului in ce ma priveste:

Cred ca putina tzatza trebuie sa fi supt de la muma-ta respectiv prea putini sani goi sa fi vazut la viata ta ca sa te mai simti ofensat(a), la inaltimea asta a situatiei - campaniile agresive ale Nestle in Africa, problemele de obezitate ale lumii intai, recomandarile OMS negru pe alb, despartirile brutale din prima ora de viata dintre o mama si nou-nascutul ei, ambii sanatosi tun - de alaptatul normal, in public, in privat, la cerere, indelungat, in tandem, in magazin, de copil mare sau de copil obraznic.

E iarasi retrograd sa mai batem apa/ laptele praf in piua despre cat e de la fel sa dai biberon, liberator sa fii mama cu sfarcurile turgente si odraslele sanatoase tun cu stampila "lilupil unu" si "filumil doi" pe ele, odraslele.

Mi-e groaza de militantism.

Cred insa ca e si sarbatoarea celor care nu au reusit sa alapteze desi asta doreau, din lipsa de informatie, de ajutor fizic, logistic si emotional, din dezinformare si bombardare cu mituri populare false.

Zic de fetele care si-au ratat alaptatul fiindca in spital s-a facut totul de-a-ndoaselea.

De fetele care n-au stiut ca laptele vine punand - bine - copilul la san.

De fetele care au plans cand li s-a dat pe reteta laptele praf X si nu au avut forta sa contrazica indicatia medicala.

De mama care a auzit stupizenia ca sugarul trebuie pus la san la intervale fixe, caci nou peste nedigerat egal bomba atomica.

De mama scolita care stia ca inainte de urmatorul alaptat sanul trebuie "golit".

De mama care cand a inceput serviciul si si-a scos lapte prima data a bocit amar ca era straveziu, l-a aruncat si si-a intarcat copilul.

De fetele care au cedat presiunii satului conform careia cel mare trebuie intarcat daca esti iar gravida.

De fetele care au alaptat in diferit, extragandu-si lapte timp de luni de zile, de nenumarate ori pe zi.

Zic de gravida care se roaga sa aiba lapte, nu ca toate celelalte prietene si vecine care n-au avut "suficient".

De fetele care, desi nu si-au simtit copilul in pantec fiindca au fost sa-l aduca in familie de peste mari si tari, au stat zi si noapte cu el la san, contrazicand orice pronostic oficial.

De femeia pe care n-o s-o auzi nicicand facand un comentariu despre subiectul asta, caci i-a "disparut" laptele ca prin minune cand avea copilul doua saptamani, si si-a ascuns adanc adanc, in cotloanele sufletului, durerea si tristetea si golul.

Pentru toate femeile astea, mi-ar fi rusine sa zic ca alaptatul e impovarator, intarcator de libertati si slugarnic. In primul rand fiindca nu e adevarat, intreaba-le pe cele carora li s-a acrit sa spele biberoane si sa combine praf cu apa.

Vestea buna e ca iubirea poate cu toatele. Ca esecurile de prima data se repara a doua oara, ca nu suntem singure, ca exista ajutor, si merita sa apelam la el, ca daca iti doresti ceva mult mult mult, sigur reusesti.

Pentru detalii vezi Asociatia ANNA, intalnirile LLL lunare din Bucuresti.

joi, 2 august 2012

Ce dregem




Crosetez. E adictiv.


Ca tot ce faci, zice bărbata-miu: când fumezi se innegreste cerul,  când prinzi 3G / VMCM orbesti, când citesti nu existam, cand alaptezi  nu  se vede sfarsitul. Nu stiu, crosetez.

Când avea fata opt luni am descoperit minunea, am făcut vreo doi metri de perdea imposibila, ireala si oribila, m-a  relaxat teribil. Noroc ca m-am oprit, începea sa arate monstruoasa.

Anul asta am găsit punguta cu crosetul si jumătate de gentuta gata făcută, si am încredere ca sunt mai cu picioarele pe pământ decat acum cinci ani, îmi promit sa o termin, ca tot nu am ceva mai bun de făcut.

Ne uitam la luna plină si portocalie si la stelele spuzite.


Ne miram de zece ori pe zi ca nu asudam, e canicula, dar nu e umezeala de la nivelul mării. Seara vine si umezeala, in nori de roua care ne lasa muiati.


Ascultam greierii, coblitoii si toate lacustele, nu mai avem veverite, nici bufnita, dar vedem zeci de soparle mici cât degetul mic lunecand pe sub pietrele fierbinti.


E primul an când fata zice: "aaa, mi-aduc aminte", referindu-se la aceleași locuri sau întâmplări de anii trecuti.


Vânam iar, cu multă grija, petrecerile copilăresti cu clovni sau teatru de papusi, prin satele pierdute din jur.


Măsuram cu sufletul pinii cât statul de prunc, au vârsta băiatului si cresc nepasatori.


Facem gargara cu infuzie de cimbrisor. Nu știm de ce, dar facem.


Nu schimb statul la tara pe nimic, când eram fără copii uitam cât de bine e si ne apropiam iar de metropola. Ne intorceam fripti, cu sufletul uscat si satui de ciondaneli. Acum păstrăm ca pe ochii din cap echilibrul fragil, un clovn prost inspirat sau o ciocolata falsa pot spulbera plutirea zilei.

La toamna ne-om intalni cu toate cele apocaliptice, deocamdata e paradisul reloated.


Fata sta in apa, toată ziua. Nu reușesc sa-mi iau privirea de la ea. Ce puțin cer de la viața copiii. Lângă noi, o bunica si cinci nepoti cu ea. Toată relaxata, un zambet. Plus istetimea, nu cauta galceava,  danseaza in ritmul lor.

Vine lângă mine o mama de trei băieți, ultimii doi leiti alor mei ca vârsta. Citești? Cum reusesti? Nu te lua după aparente, asta pot face doar aici, acasă nu-i așa. Seara vine iar: crosetezi? Ce nebunie! Eu: n-ai sa ma crezi, sunt la fel de zaluda ca tine, doar ca aici nu trebuie sa bat cimentul in sus si-n jos dupa alte cele, cu odraslele dupa mine.

Spal rufele la mana, ce betie! Am scos si maglul la interval, mi-am adus un sapun potasic din uleiuri vegetale cica, miroase vomitiv dar imi aduce aminte de soponul bunicii, desi al ei era din untura.

A venit un practicant al ramadamului sa ne tunda scaietii si ciulinii inalti de trei metri. Cica nevasta-sa are sorocul saptamana asta, barbata-miu ma baga la inaintare sa-i fiu doula. 

Nu reusesc sa conving baiatul sa inchida gura in apa, ranjeste cu toate fasulelele.

Vreau sa se opreasca timpul aici. Nu-mi arde de apusuri de soare in Bali, nici de nisip alb de pe alte insule paradisiace, oricat de apropiate ar fi, nu ma atrage NY sau orice alte minuni care m-ar impiedica sa ma uit la ei cu incetinitorul. Mi-e mai usor sa nu alerg gafaind prin lume, lifturi, autobuze, avioane.

Am nevoie sa stau la noi in cuib.

Vorbind de cuib, asta-noapte crosetam. Nu ma pot opri, nu-ti zisei? De sus se aude "cataclam!" si un bec aprins, apoi stins. Totul sub control. Urc intr-o buna dimineata, pe la patru, baiatul doarme pe jos pe perna cilindrica de pus la spate cand stau cu el pe-o rana. Toarce dus. Ca restul.  Il iau ca pe-un pisoi si asteptam sa inceapa postul ramadamului, odata cu rasaritul soarelui.

Ieri am gasit o nuca, am taiat-o sa-mi aduca aminte mirosul ala de verde care pateaza galben.

Ne-au invadat melcii de munte, stau ciorchini peste tot, unde calci sunt cate trei. Sunt minusculi si suna a gaoace de ou.

Asteptam sa se coaca smochinele.

Nu-i graba.

marți, 31 iulie 2012

Ce mai discutam



Fata, la plaja: "îmi pun eu crema si tu mă mazgalesti".



Băiatul, către restul: "juguem una mica al penis", in traducere "jucam un pic tenis".


La fabrica ii ziceau Africa de mult, dar asta e nou.


vineri, 27 iulie 2012

De ce am nascut acasa







Nu am zis-o pana acum in mod special.

Asadar:

  • Fiindca nu am un uter de guerila, nu-mi place sa fiu carne de tun.

  • Nu-mi plac nici jocurile de noroc, sa las pe seama aleatoriului un eveniment atat de important era prea riscant pentru noi doi.

  • Fiindca ma durea starea de bine a copilului din burta si a celui de-acasa, si mai putin schimbarea sistemului. Nu militez sa schimb sistemul, monstrul asta sa deschida singur ochii si sa-si schimbe culorile. Sa nu crezi ca e greu, eu am nascut in 2009, si cred ca prin 2010, data fiind cererea, casele de asigurari private de aici au inceput sa plateasca asistenta nasterilor acasa....

  • Fiindca nu-mi place sa-mi vad procesele intime legate de iubire desenate pe un grafic oscilant.

  • Fiindca oricati ecografisti, ginecologi, obstetricieni excelenti te-ar urmari in timpul sarcinii, la ora adevarului intra prea multe variabile in discutie.

  • Fiindca orice obstetrician e in primul rand chirurg.

  • Nu stiu cine esti citind, mi-e totuna de ma crezi sau nu, am petrecut doi ani jumate din viata cautand solutia mea: Fiindca pentru mine era cel mai sigur.

  • Pentru ca timpul costa foarte mult. N-are pret.

  • Si teama celui cu un nume, un salariu, un protocol, un sef si un spital in spate (si cine stie cate altele) cantareste la fel de mult. Fara de pret.

  • Fiindca imi place sa-mi decid eu ragazurile.

  • Fiindca bacteriile mele si cele din casa noastra sunt mai sanatoase decat ale lui X care "mi-ar fi nascut" pruncul cu bisturiu, cu forceps sau "doar" cu cotul.

  • Pentru ca nu se poate sa impaci si capra, si varza.
Restul, logice si sentimentale, nu e nevoie sa le mai zic.
Daca toate astea ar fi fost altfel, da, as fi calcat pragul spitalului, sanatoasa fiind.

O cale de mijloc e aici. Daca in America e posibil asa ceva, cu rata de cezariene delirante pe care le au, poate nebuna nu sunt eu.



Legenda: rata cezarienelor in casa de nasteri a lnei May Gaskin, intre 1970-2010.




joi, 26 iulie 2012

Wireless



Sper ca se scrie asa.

Am fobia cablelor, sa le vad innodate, incalcite si mirosind a metal, a plastic si a electricitate laolalta ma depaseste.

Azi, pe 35 de grade si cu copiii jucandu-se, mi-am facut curaj. Am stat doua ore si le-am descalcit, curatat, reordonat, bagat in priza in ordine logica si legat snur scurtator cu fundita la fiecare. Mai lipsea sa pun frunza de patrunjel decorativa la sfarsit.

Sunt sigura ca sunt ate speciale din plastic pentru legat cablurile, dar cum nu m-am pregatit, le-am legat cu ata de impletit fular, zi-i lana calduta.

Acum cativa ani aveam un tub gol, al carui rol era sa le cuprinda pe toate, un cablu fals organizator de alte cabluri. Cred ca a murit ingropat in propria glorie.

Nu mi s-au mai parut asa respingatoare, am inteles ca unul e de la router, altul de la microfon, multe de la difuzoare, de la veioza, de la webcam, de la mouse, tastatura, casti, ecran, de la conectori diversi, toate au un sens.

M-am apropiat de ele cu manusi, la propriu, si am terminat surazand cand am priceput ca nu-s asa nesuferite.


Bine-bine, fara cable-fara cabluri, dar ca mai mereu, dualitatea: un accesoriu ca cel al lui Lenny Kravitz ma atrage teribil, ar fi ce-mi mai lipseste ca sa incununez un perfect look Helen Bonham Carter, si nu ma refer tocmai la asta, ci la oricare de-ale ei de zi de zi.




miercuri, 25 iulie 2012

Zece


Uf! Nu ajung. In ultimul moment ca de obicei.
Azi s-au facut 10 ani de cand sunt aici.

Am venit cu o floare in ghiveci. Cand am coborat din tren la Perpignan mi s-a parut ca imi da cineva cu uscatorul de par in plina figura.

Mai tarziu, in august, am facut iar drumul dus-intors, BCN - le Palais, de data asta in masina, ca sa ma conving ca vin de-a binelea.

La intoarcere ne-am jurat sa nu mai cumparam mustar de Dijon, caci n-a fost chip sa putem dormi in Dijon.

Ce-am facut in astia zece ani: doi copii.

Ce-am facut azi: ordine in jucarii (ordinea generala, aia de o data la cateva luni). Am facut-o ca atunci cand ne intoarcem din vacanta sa gasim jucariile luminoase si cat de cat pe categorii. Inca e mare parte de pus la loc...

In timp ce terminam sortatul i-am pus pe ei la masa; eroare teribila: jumate de peste a terminat firimituri prin toata bucataria, mi-a luat o ora sa limpezesc dupa aia, cand ei dormeau.

Dupa-masa a trebuit sa merg la sesiunea de smirghel oficiala, soleil oblige.
N-aveam cu cine ii lasa, au venit cu mine, cu motocicleta respectiv trotineta.
S-au trantit pe jos printre cucoanele cu hartie de aluminiu in cap.
Dupa aia am fost in parcul John Lennon.

Pana acuma ne-am uitat in pat la dansuri din desene animate diverse.
Ar fi cazul sa pun de-un ceai romantic cu perechea. Sunt prastie.

Mult-putin, atata m-a dus capul.

Ilie a lui Cartzab


De multe luni vroiam sa scriu despre bunicii mei.
Ilie Cartzab e unul. Unul, sa-l tii minte.

Amintirea vine invaluita de zgomotul castravetilor murati pe care-i manca si de imaginea mirosul sosetelor barbatesti din ciubotele lui de cauciuc.

Ilie era frumos ca un zeu interzis, avea dinti de lup si scrasnea teribil din ei in fiecare noapte, ziceai ca se darama lumea cand scrasnea el, prin somn sau la suparare.

Bunicul meu era Freddy Mercury.
Acelasi facies, parul cu forma si culoarea identice, dintii lungi pe maxilarul superior proeminent, corpul zvelt si fibrat.

Avea un picior mai scurt, i-l retezasera de doua ori, nu stiu cum, era cumva tabu. Mergea iute si foarte masculin, fusese forestier si cred ca odata s-a intamplat ceva in padure, cu mult inainte sa ma nasc eu.
A doua oara iarasi in ceata, stiu ca am mers in vizita la spital.

Sora mea, sa fi avut vreo cinci ani, i-a imitat intr-o vara mersul. La nici o saptamana i-a iesit in mijlocul talpii un buboi enorm, infectie de la vreo aschie. I s-a facut un ou care nu i-a trecut timp de saptamani bune. As jura ca si azi i se mai vede cicatricea.

De la bunicul asta viril, ingrozitor de tanar si un pic datator de spaime nedeslusite mi-a ramas amintirea cea mai tandra, e in cuvinte si suna asa: " 'acu mic - 'acu mic".
E abrevierea din familie pentru "saracu' mic".

Cea mai veche amintire cu "'acu mic" vine din vremea cand stateam la casa "din sus", eu cu el asezati pe marginea patului, uitandu-ne compatimitori  la varu-meu, in puta goala, incercand sa faca pipi la olita. Cred ca il jelea cat e de slab.

Tot bunicul asta a scrasnit odata din dinti cand acelasi verisor s-a impiedicat in iarba din pomat.
A luat coasa si a retezat-o toata ca-n palma.

La halaielile nevestii raspundea cu castraveti murati crocanti si cu ironii fine. Ii placeau cartile despre holocaust, despre dictaturi si dictatori.

Odata, una din fetele lui venita de departe sa petreaca vara s-a gasit sa-i faca morala la el in ograda, pe baza de ceva sport local. Bucovina. Eroarea de calcul a matusa-mii a fost ca-si pusese bigudiuri in ziua aia. Anii '80. "Maricuta, vezi-ti de moatele tale si nu-mi cata mie de grija..."

Cand a venit la noi in vizita, probabil cu ocazia vreunui botez de-al fratilor mei, a stat intins vreo jumate de dupa-amiaza de-a latul patului, dupa ce se uitase de la etajul patru in jos. Era complet socat ca puteam trai in halul ala.

Pe scrisorile pe care le trimiteam bunicii imi zicea mama sa scriu "Silvia X paranteza a lui Ilie", caci in sat la ei sunt doua nume de familie majoritare, si bunicii mei aveau unul din ele. O intrebam pe mama de ce nu scriu Cartzab, era porecla si asta era unica. Nu-i frumos. Chiar si dupa ce nu mai era bunicul, Silvia era a lui Ilie.

In decembrie '89, cand a auzit ca l-au prins pe Ceausescu, a facut stop cardiac.



*


Vocabular regional:

"halaieli": boscorodeli, morala, certuri
De la verbul a halai, cu "a" de la gamalie amândoi. A certa, a bate la cap, a toacă marunt creierii.

"pomat": zona cu pomi a unei case,  livada

duminică, 22 iulie 2012

Impotriva uitarii. Macondo interior


Baitzal si baietzuca

Copcilitza

Moshica si moshucu

Tashuiata/ Tashuietz

Sopon

Radautzi, cu accentul asa: Ra-dá-utzi, unde primul "a" e de la "atom" si al doilea e "a" de la "gamalie".
Fatalau

Culisher, facaletz si macohon

Pomat, prund, la bulboana

In sus, in bahna, la munte, in Hof

Putinei de facut unt, covata de cernut farina si de leganat pruncutzul

tinda

Banca din gang

Lada cu zestre. A secretelor

Firul de taiat mamaliga

Podetul

Parleazul spre Cilina Dudonii

Slaninau cu faetonul lui

Magiunul acid

Castravetii murati roz ca melcii de mare de 30 de ani mai tarziu

Ciresele negre si dulci culese direct din varful carutei cu fan

Murele si zmeura de la moshica din curte

Panciocii

Sumanul negru

Camesa cu puiuti a bunicii

Marichetele toate, cele cunoscute si cele uitate

Coditzele bunicii ascunse sub tulpanel, rotite pe crestet ca un labirint



Am vrut sa notez doar cuvinte din satul ala si au aparut si altele.

joi, 19 iulie 2012

Tibi dabo



Pe 23 iunie ne-am dus prima data aici.

As fi dat scris ca nu calc veci in locuri din astea, dar cu anii "ce-am zis ca nu fac" devine o capa inferioara matificata de altele suprapuse, cu cu totul alte tonuri si nuante.

Si e un topos de imaginar colectiv al lumii infantile in care sa te ratacesti, obligat.

Am avut un noroc chior, in ziua aia nu era nimeni, era ajunul Sfantului Ion, cand aici e festival de artificii, bombite si petarde.

A fost momentul perfect sa mergem, baiatului inca ii lipsesc vreo 3-5 cm ca sa poata urca in atractiile care depasesc zona de calusei, masinute, iujuri minime si baloane de sapun inofensive.

Cu fata e altceva: poate merge insotita mai peste tot, exceptie fac jocurile in care eu una n-as urca nici obligata cu culiserul.

Si acum povestioara mea cu ea: nu stiu cum, baiatul statea mai mereu cu tata-su, asa ca am ajuns impinsa de circumstante dupa masuratori sa fiu de manuta cu fetita mea, intrand in atractii diverse in care nu poate intra singura. Despre una vreau sa scriu.

Din auzite si repovestite, la mana a doua, stiam ca e un loc cu apa, unde la sfarsit face "plof" si te stropeste. Un pic.

Am ajuns acolo, e ca un peron din lemn tot ud, langa el e calea apoasa, un raulet artificial pe care trec alene destul de repejor barci care imita trunchiuri de copaci scobite in care sa te sui. Nu se opresc in fata peronului, te sui din mers, nu prea e vreme de stat pe ganduri.

Nenea de la intrare n-a avut ragaz pentru noi doua, a pierdut mai mult timp cu baietii spunand ca cel mic nu poate intra.

Pai merg eu cu fata. Si m-am aruncat fara sa ma uit prea bine in primul trunchi de copac. Prima surpriza: nu se opreste!

Ala de la intrare nu avea vreme de procesele mele mentale, poate in momentul ala si-a dat seama ca n-am mai calcat pe-acolo caci mi-a zis: "fata in spate". Si mi-a facut semn spre cap cu un singur cuvant: "ochelarii".

Mi i-am ascuns cum am putut, ca bunica. M-am trezit cu fata inlantuita, am strans-o tare caci am descoperit in fata mea o bara orizontala ca de metrou, serioasa, nu ca aparenta fragilitate a barcii-trunchi de copac din plastic, m-am agatat cat de bine am putut de ea. Parea o scorbura amarata, dar pe dinauntru mustea apa pana peste glezne si a inceput sa se urce dardaind pe drumul construit.

Mai sa fie. Nu e periculos, nici foarte adrenalitic, am si ras dar mai ales ne-am strans tare in brate, destul de panicate. Barca urca pe o banda rulanta, merge lin, coboara vertiginos, stropeste in jur, iara urca, iara aluneca vreo 10 metri in panta zglobie, na, ca pentru lume care vine sa rada.

Fata ma strangea tare tare, si eu ma gadeam in continuu la omul de la intrare: cum a putut sa ma lase sa trec de gardul de lemn, fara sa ma intrebe macar daca stiu cu ce se mananca.  De ce fata nu e macar legata cu o amarata de centura ca de carucior, cum de n-am stat macar o tura sa ma uit macar la barcile din fata, sa intuiesc cum se schimba drumul: acum urca pe banda, aici pluteste lin la orizontala, in zona aia coboara nebun. Sa ma uit la barcile goale, sa ma uit la cei care merg disperati dupa senzatii tari cu mainile in sus, la cei care tipa si la cei care rad in hohote. De ce am ascultat ce-a zis un nebun, ca la sfarsit face plof si e floare la ureche.

Ne-am descurcat, bineinteles. M-am bucurat enorm ca am fost eu cu ea, ca a simtit ca fac ce pot ca sa o tin strans, sa nu-i fie frica, sa nu simta ca si mie mi-e frica, sa ne tinem amandoua atente si sa si radem. Ne-am strans in brate tare si de nevoie, cum n-am mai facut-o demult.

Zile mai tarziu, cand s-a mai linistit amintirea, ea mi-a zis: mi-a fost un pic frica. Sie mie.

Ti-am dat cat am stiut, nici macar n-am mai fost atenta daca a facut plof. Totul a fost neasteptat si fara preaviz.


La Multi Ani, puiul meu mic mare!



Sursa fotografiei: http://www.tibidabo.cat/

marți, 17 iulie 2012

De alcov


Ma bag in pat langa baiat, seara.
"Passi, senyoreta, passi!"

*

Duminica dimineata. Trebuie sa ies musai din casa la 7 dimineata, il aud in urma  pe baiat plangand catre tata-su cu: "eu vreau sa vina mama in pat"

marți, 12 iunie 2012

Vremea melcilor ciclam




Pozele.

Deja mi se pare din alta viata.

Acum e iunie nebun, cu aniversari gramada, petreceri incalcite de prieteni mici care vor fi uitati si regasiti lunguieti, cu dintii stirbi, peste vara cu soaptele ei.
Vinerea aceea plaja era pentru noi.

In drum spre:


Valoarea unei esarfe lila la ora pranzului: fara de pret.












Melcii de mare promisi: