Peisaj interior

Din iunie vreau sa pun poza asta. Nu ca ar fi o poza decenta, vroiam doar sa spun ca e peisajul care ma linisteste, e ca si cum mi-as vedea teasta rasturnata, cu scurtcircuitele conexiunile - putine - la vedere.

Un fel de partea plina din imaginea asta:

Numesc asa intrarea dupa o emisiune de reportaje care se chema "Teren personal" si in care cate cineva arata un pic din Catalunya profunda, cu satele, oamenii si ocupatiile lor.

Mi-a placut ca toate vizitele reale pe care le facem in catune.

Din toata viata, cel mai mult imi place sa mergem in sate pierdute. Mi se trage de-acasa.

Si varianta diurna:

Am miscat un pic cadrul, sacrificand - daca mai era nevoie - unul din ultimii pini din peisaj. Intre copaci se vede, daca faci un efort, o fasie din Mediterana. Desi pare fara noima, te asigur ca mare parte din linistea pe care mi-o da locul vine de la mare: spre five o'clock vine ce se cheama aici la marinada, o briza care-ti matura creierii incalciti, iertandu-ti buimaceala citadina si netezind toate grijile tampite. Acuma, cand inca ne recuperam din doliul dupa pinii cazuti in ianuarie 2009, asteptam marinada sa ne salveze in fiecare dupa-masa varateca de argila uscata. Copiii nu stiu de ea, dar trag inconstient spre spatele casei in jurul careia ne rotim toti in functie de soare si vant.