Birkenstock

Reiau un mesaj scris acum mai bine de un an, imi iubesc la fel de mult papucii si inca n-am gasit mai comozi si nici mai rezistenti. Nu e sezon acum de ei, nu stiu de ce mi-am amintit:

Special pentru mame mereu pe fuga recomand cu caldura Birkenstock, papuci de papuci de neamt destept.

Eu mi-am luat acum un an modelul Boston, i-am frecat peste tot, prin metropola, la tara, pe munte la 2000 de m, pe frana de la carucior (in sus si-n jos), la cautat de bureti, la plimbare. Sunt noi nouti, stralucesc de ma oglindesc in ei, iti sta piciorul ca in Rai.

Au un singur defect: sunt urati de mori. Partea feminina a familiei e ororizata cum de pot purta asa ceva. Pentru mine sunt conduri, caci de cand nu mai am vreme sa ma gandesc la ce curea de ceas imi pun azi, trucuri din astea iti lumineaza calitatea de viata.

Ii incalt in 2 secunde, si numai pentru asta merita toata distractia, cine are prunc de doi ani stie cum e cu schimbarile de dispozitie ale personalului.

Incep sa ma gandesc sa-i port si prin casa, sigur as face treaba mai repede.

Ii iubesc de numa'.

Inc-o data?

Lourdes

Am facut un curs de sase sambete alterne, sambata trecuta a fost ultima.

Si a venit ea, insotind un medic. A ramas in spatele amfiteatrului, invizibila. Am salutat-o inainte pe hol, mi-a spus ca se intoarce la ea pe meleaguri in Nord, la Atlantic. Ca lasa spitalul, lauzele si consultanta in alaptare.

Lourdes a fost un punct in viata mea in care linia a ricosat spontan si decisiv, luand o cu totul alta traiectorie. Pana sa o cunosc, credeam ca voi reincepe lucrul ca toate celelalte mame. Si am inceput sa ma duc martea la atelierul ala de griji de mame, cand fetita mea avea trei luni. Veneau acolo mai ales mame cu bebelusi de 2 zile, 8 zile, 2 saptamâni. Dar am inceput sa venim si veterane, ne cresteau copiii si mergeam in continuare, unele ne intalneam intre noi, altele ne-am intalnit 3 ani mai tarziu la un curs de consultanta, unele s-au divortat, si ea ramanea mereu acolo, neschimbata. Ultima data am fost cand avea baiatul vreo luna, am mers de dor, desi pentru el nu puteam merge (nu e un cerc de mame liber, e doar dedicat celor care au nascut in acel spital), am mers pe baza de fata mea.

Mi-a placut atat de mult de ea incat in februarie 2007, cand a venit sora-mea la noi, am luat-o cu mine intr-o marti.

E una din acele persoane rare, pe care le intalnesti in viata si poti trece fara sa tii cont, din simplul motiv al discretiei extreme. Cred ca e persoana cea mai discreta pe care am cunoscut-o, dupa mama.

Daca stau bine sa ma gandesc, nu e chiar asa cu "pe care le intalnesti in viata si poti trece fara sa tii cont": in ianuarie 2007, prima marti cadea intr-o zi cand barbatii lauzelor aveau liber pe motiv de inceput de an, si din cauza asta ne-am trezit ca toate cele 20 venisem cu barbatii din dotare dupa noi, pe langa sugari. 20 de femei, din medii sociale si culturale foarte diferite au gasit de cuviinta sa ii aduca si pe parteneri. Cu ocazia aia barbata-miu a pus o intrebare. O s-o detaliez.

Nu e decat o "midwife", o "llevadora", o asistenta din sectia de neonatologie, specializata in alaptat. Cred ca a asistat si nasteri, cu ani in urma, am auzit-o odata comentand ca regreta ca nu stie sa asiste nasteri acasa, caci e prea obisnuita cu logistica spitaliceasca; a adaugat ca oricum, pentru ea, nasterea e asa cum a vazut in satul natal - femeia cazand in genunchi pe camp, aducandu-si pe lume pruncul.

Ea este cea careia ii datorez inceputul alaptatului, fara ea ar fi fost altfel. In viata mea n-o sa uit mainile ei de abur, tactul cu care m-a ajutat in ziua 1, si in ziua 2,3,4,5. Si insistenta mea, mereu in alea 5 zile ceream sa vina ea. Vreau sa vina Lourdes.

Am vazut-o facand asta, ajutand o mama sa-si puna bine copilul la san, de multe ori, si de fiecare data m-a uimit magia situatiei: ea nu atinge mai deloc mama, asa ca mereu pare ca cine face bine e cea cu bebelusul la san. Dar mi s-a ridicat o greutate de pe umeri in momentul cand m-a ajutat sa ma asez bine in pat, sa imi protejez burta, sa gasesc pozitia cea mai comoda in situatia aceea atat de delicata. Si asta nu am reusit singura, ajutorul ei a fost fara de pret. Si mai stiu cum zice de fiecare data mamelor: eu nu am facut nimic, ai fost tu.

In prima sambata de la cursul de consultanta in alaptare (l-am facut din interes strict personal, ca cineva care pictand ca amator face un curs despre culori si panze. Daca tot voi fi dedicat - sper - vreo sase ani experientei asteia, mi se pare un efort minim sa ma interesez. Am fost vreo 172 de fete), in prima sambata deci, presedinta federatiei care a organizat cursul a vorbit despre calitatile unui consultant in alaptare, insistand pe empatie, respect, capacitatea de a asculta si altele nu stiu cate.

A terminat spunand ca nu a descoperit pana acum nici o tipa care sa reuneasca toate trasaturile astea. Ajunsa seara acasa, i-am scris un mesaj, spunandu-i ca eu cunosc un consultant care e asa, o cheama Lourdes Martinez si lucreaza la spitalul Sant Pau. Mi-a raspuns foarte repede: nu numai ca Lourdes este figura ideala pentru asa ceva, ci a fost cea care i-a format pe mai toti care dadeau ore in cursul asta. Problema e ca nu e un consultant in sensul strict la care se referea ea, ca ajutor de la mama la mama, caci lucreaza in asta.

E o femeie invizibila, care stie doar sa asculte, care nu a facut veci prozelitism (odata a intrebat o fata: eu vreau sa trec pe banda "cealalta" si vreau sa-mi spui cu adevarat: asa de rau e laptele praf? I-a raspuns doar: Tu ce crezi?), nu am auzit-o sa dea niciodata o sentinta, mereu a inceput cu "Tu ce vrei sa faci?"

M-a emotionat mereu cum trateaza bebelusii: luand in brate nou nascuti de 3 sau de 8 zile, le cerea voie, bebelusului zic, nu doar mamei, se prezenta, pruncii care erau albastri de plans se linisteau intr-o clipa.

Am frecventat vreo alte 4 grupuri de sprijin pentru alaptat in astia aproape 4 ani si niciunde n-am intalnit atmosfera pe care o crea femeia asta: reusea nu stiu cum ca o medie de 15-20 de femei sa nu vorbeasca dezlanat, sa nu fie dezordine si galagie, sa nu arate totul fara noima intr-o caldura si sudoare de nedescris. La ea e mai mereu liniste, se vorbeste in soapta, multe femei recent iesite dintr-o nastere plang, uneori se emotioneaza si celelalte, ea mereu asculta, da voie sa curga totul. Cel mai mult ma impresiona urechea fina, simtea cine traia o situatie delicata, plansul unui bebelus o facea sa rastoarne situatia fara sa para ca intrerupe cursul. Or fi trecut prin mainile ei mii de femei, de aceea nu m-am surprins deloc sa o gasesc mentionata la capitolul "Multumiri" in doua carti de-ale lui Carlos Gonzalez, pediatru de orientare attachment parenting foarte apreciat aici.

De fapt vroiam doar sa scriu doua randuri despre comportamentul imponderabil, despre eleganta innascuta cu care femeia asta stie sa se apropie de o zona care m-a atras dintotdeauna, de cand eram mica: momentele perinatale, ceata aia foarte instabila, miscatoare, delicata si periculoasa care e lauzia, zilele, saptamanile si lunile care urmeaza momentului de a deveni mama. Atat de discreta, cu atat tact, incat niciodata nu intreba " Sotul tau ce parere are", ci o auzeai zicand: "Perechea ta ce crede?" Cred ca a vazut de toate in toti anii lucrati, de toate culorile, situatii delicate si emotionante, si rareori am vazut sa exprime ceva personal, o emotie sau ceva. Vedeam doar rezultatul.

Barbatul meu a intrebat in acel inceput de ianuarie: e normal ca bebelusul meu sa stea treaz cu nevasta-mea la 2 dimineata, ea cantand sau citind sau sa mearga la plimbare la 11 seara, sau sa doarma tun in miezul zilei amandoua, cracanate vreo 3 ceasuri, nu e nociv pentru bebe sa faca un orar atat de dezorganizat, dat fiind ca nevasta-mea e asa de imprevizibila in orare?

Heheee, i-a raspuns cam asa: e irelevant ce orar fac amandoua, caci in lumea lor ele conduc. Orarul "corect" l-am inventat noi, cei ce avem un servici conventional, diurn, ca sa ne fie mai practic si mai usor. Diada mama-sugar functioneaza dupa regulile intern stabilite si valabile doar in acel binom mama-sugar. Orice orar ar face, oricat de irational si haotic ti s-ar parea, e cel mai corect lucru pe care mama il face cu pruncul ei. Si reciproc. Pana nu intervine o institutie sociala in lumea asta (servicul mamei, gradinita pruncului), anti-orarul lor e cel mai normal lucru.

Asta e un detaliu care putin avea de-a face cu alaptatul, dar am vazut-o de cateva ori tragandu-si de guler zicand: "eu sunt aici vocea de la OMS in spitalul asta referitor la alaptat. Dar sub halatul asta e cu totul altceva, si din ce e, imi pot permite"...si le punea pe ganduri in legatura cu reluarea serviciului, la 4 luni sau la n luni, co-sleeping, intarcat, alimentare complementara. Bag mana-n foc ca mai mult de una si-a schimbat planurile.

Lourdes, multumesc pentru acel inceput. Si tot de la tine am invatat sa nu judec. La cat de unic si de delicat e momentul de mama noua (la primul sau la al 4-lea copil, in egala masura), cuvintele trebuie spuse cu masura, caci pot rani. Si femeile care veneau in spatiul acela aseptic si impersonal de spital parea ca ies spre casa din alt cerc, uman si esential.

La ea la reuniuni am vazut prima data un copil de 18 luni inca alaptat, mi s-a parut foarte mare, la ea am vazut venind in doua randuri cate o moasa din acelasi spital care nascuse propriul copil, cu aceleasi probleme ca toate celelalte, tot acolo a venit odata in ziua externarii o mama cu un bebelus nascut prematur, care statuse aproape 3 luni in spital, si mama a venit sa-i multumeasca pentru ajutorul primit, caci il alaptase exclusiv, si iarasi am auzit zicand "Mie nu trebuie sa-mi multumesti, ai fost tu", si atunci chiar am plans toate, bebelusul ala iesea din spital dupa atata amar de zile, viteaz, cand abia ar fi trebuit sa se nasca. Acolo a venit o data o gravida cu o intrebare, delicata, la care a primit un raspuns obiectiv, fara vise in desert, si doua luni mai tarziu aceeasi femeie, acum mama, a venit doar sa spuna ca da, a reusit sa faca ce in teorie nu se putea: alapta desi avusese cu ani in urma o operatie de reducere mamara, fara sa se gandeasca pe atunci la eventualele consecinte.

La intalnirile alea auzeam detalii care ma interesau, despre brutalitatea de a pune cercei la un nou nascut de o zi, despre obiceiul de a scoate mucii cu aspiratorul, (de aceea nu mi-am cumparat, acolo am invatat cum se scot mucii fara sa fii (prea) violent), sau despre practica brutala de a decalota un bebelus masculin.

Acolo femeile intrebau lucruri pe care n-ai curajul sa le spui nimanui, in poza apare o fata care spunea ca are 37 impliniti, si vroia neaparat 3 copii inainte de 40. De sub halatul alb a spus: "Daca nu pentru voi, macar pentru bebelus, va rog, asteptati minim un an inainte de a ramane gravide cu urmatorul copil".

Am gasit si o poza, ce lux! Imi place ca apare Ariadna, sora-mea Elena, Marta cu care ne-am intalnit acuma la cursul de consultanta, un tata, ea (rara avis, mereu se ascundea, pe undeva am un video cu ea, o sa-l caut), alte doua fete cu care coincideam.

Fân

Unul din lucrurile pe care mi-a placut mult sa le explic fetei mele e faptul ca buba care doare asa de mult, taietura sau intepatura mica ( si cine are copii stie despre ce vorbesc, orice intepatura cat un varf de ac doare de nedescris) se vindeca singura. Nu trebuie sa faci mai nimic, trece de la sine. Avem sistem de reparatie incorporat.

Asa si pamantul, se hraneste din interior si se recupereaza, chiar si dupa lovituri serioase, ca o vantoasa de peste 200 de km/h.

Pun cateva floricele, imi plac mult caci miros aspru, suav si aromat laolalta. Ca sa le simti, trebuie sa stai o vreme sa le asculti in liniste, la ora buna si cu soare. Fasaie imbatator.

Flori fara nume:

Spini nenumarati, unii fastuosi:


Maci fragili si caposi, rasar oriunde, in orice conditii:

Papadii diminute, cu tija lunga si bulgarele de puf cat o margica:

Cimbru, asa de ascutit si patrunzator:

Rozmarin:

Dafinul invingator (a rasarit din nou cand pierdusem si ultima speranta):

Si cireasa de pe tort, pini minusculi, minunati, optimisti:

Mama

Mama e farul de lumina, linistea, armonia si limpedele locului pe care il calca. Aerul se schimba pe unde trece ea, casa se lumineaza altfel, farfuriile ce trec prin mainile ei au alt fel de alunecus printre degete. In viata mea n-am cunoscut asternuturi mai curate, mai relaxante si mai domnesti decat ale ei. Cand schimba ea patul, pana si insensibili ca noi patru dormim altfel.

Mama are pentru mine 40 de ani eterni, nu vad trecand timpul peste ea, poate fiindca nici nu ne oprim sa ne uitam una la alta in viata de zi cu zi.

Ce admir la ea e discretia, austeritatea la pret exorbitant care se cheama eleganta pe aici, sobrietatea D.O. Bucovina.

Mi-e ciuda ca n-am mostenit mai mult de la ea. E un lux s-o am in gene si asa infim.

O iubesc inzecit de cand sunt mama.

Pulbere

Je vais jamais te dire ce que j'aime le plus en toi.
C'est tout petit, un petit geste que tu fais, t'en es même pas consciente.
Tu vois la photo où t'étais petite, l'air tellement sage? C'est toi, bibiche.

Ti

'Chuis comme ça moi, j'peux pas changer, c'est tout.

Tu me montres n'importe quelle moeuf, je t'assure que je peux l'avoir.

N'importe laquelle, la fille de Le Pen si tu veux.

Blonde, brune, Malgache, renoi, blanche, une bonne petite Turque, un thon ou une bombe, elles sont toutes trop bonnes. C'est plus fort que moi, c'est comme un don, c'est déjà fait.
Qu'est-ce qu'y a? T'es toute blanche, merde! Met-toi un peu de poudre, du rouge à lèvres! Qu'est-ce que t'as, putain?

Rien.

Caroline

Ma fascineaza capacitatea infinita a unui copil de a se juca liber, fara program sau dirijor de activitate.

Roua de mai

O prietena care era decisa sa nu alapteze bebelusul inca nenascut ii da piept de cand a venit pe lume.

Operación bikini

Asta inseamna cand te pregatesti cu dieta pentru a da bine in cadru vara, la plaja.

Simtul meu practic a rezolvat cu operatiunea bikini de anul asta intr-o dimineata. Azi dimineata in concret: m-am facut cu un pouch din material de costum de baie pentru intrat cu feciorul meu in brate in piscina vara asta. Punct.

Genetica

Mi-era cumva sa pun doar a doua foto, asa ca pun toata secventa de trei. Ma recunosc total, torpoarea aia mintala de la prima ora a diminetii.

Fromos fromos

Mama, esti frumoasa!

Mama, da' ce bluzita frumoasa ai!

E rochita.

Pues rochita, de ce ti-ai pus-o?

Ca a venit primavara. Si ca sa-mi zici tu ca e frumoasa.


Mama, da' ce-s astia?

Cercei.

Ce frumos, nu?

Da. Iti plac?


Cred ca educatoarea ii gadila un pic la imaginea despre sine diminetile, ca a inceput sa-mi zica: Ce-o sa zica Marijo cand o sa ma vada cu papucii astia/ bluzita asta?

Azi-maine o sa le pricepi mai clar

La prima ora: mama, azi nu-i maine, nu?
Nu. Azi e acuma si maine e maine.

Cu o seara inainte: maine mergem la scoala?
Da.

Dimineata, inainte de a iesi pe usa spre gradinita: Ariadna, ia-ti geaca pe tine.
Nu, asta nu. Cealalta. ( de iarna; afara e cald de numa')
(neutru): Ia-ti-o pe asta.
Incantata: Nu. Uitandu-se in oglinda in timp ce-si pune geaca pe gustul ei: azi fac ce vreau eu si maine fac ce zici tu.

Raman buimaca cu sugarul in brate dupa ce iese: parca era invers, nu?! (ironie galbena). O iubesc: maine fac tot ce vreau eu finca finca eu decid ca maine fac ce zici tu.

***

De la soacra citire (privindu-ma cu admiratie): Ariadna mi-a zis (la o propunere de-a ei pentru nepoata): Nu, mama mi-a zis ca nu. Daca mama zice ca nu, inseamna ca nu.

O iubesc: utilizand rigla ei de ierarhii.

Succesul personal e relativ. La mine merge imbratisat de cariera materna. Increderea in mine s-a asezat picior peste picior in creierul meu in momente din astea.

Ce-mi lumineaza primavara

Sa dansez cu feciorul meu in brate, mi s-a facut pielea gaina de minunea clipelor, de cat de nepus in cuvinte e. N-am mai simtit asta de enshpe ani.

Intr-un flashforward din 2060, dansez iar, la invitatia lui, de data asta eu cu capul scufundat in el.

Elvira

Primavara

Anul asta copaciilor din Piata Rovira le-au incoltit frunzele mai devreme, sambata erau pleznite deja din muguri. Ploaia.

Un an. Asa a fost.

In textul asta nu mai pot schimba nimic, nici o greseala. Mi-e peste puteri sa intru in el sa repar lipsa unei virgule care ma deranjeaza, sau greseli ca cea de la cuvantul decisesem in loc de decidisem.
Cum e scris, asa ramane. E incheiat.

Barcelona, 31 iulie 2009

Pe masura ce trec saptamanile vad lucrurile mai clar. In primele doua luni dupa nastere nu a fost zi sa nu simt cum mi se radica parul pe mine de emotie gandindu-ma la cum a fost. In ultima luna am simtit cum am dat pagina, nu mai stiu in ce moment. Am trecut de etapa asta, pana si feciorul meu a crescut intr-atat incat uitandu-ma la el nu-l mai asociez atat de animal cu venirea pe lume.

Simt ca trebuie sa imi cer iertare de la toate inainte de a insira pe hartie ce vine, nu stiu de ce, mi se pare atat de intim ce vreau sa spun, ca povestea unei iubiri, ca o moarte, sau un divort, lucruri pe care nu i le povestesti aproape nimanui; de fapt sunteti o mana de fete, dar eu simt ca e asa de intim, incat pana si sora-mii ii cer iertare daca ranesc cu ceva, o expresie sau cine stie.

Pe de alta parte cica la o sezatoare de femei mereu vine un moment cand se vorbeste despre nasteri, e mai puternic decat noi. In ultimele luni eu insami am auzit destule, toate pasionante, acum o luna chiar mi se parea ca e esential pentru viata mea sa continui sa merg la povestile astea care se fac o data pe luna. Noroc ca am depasit faza. Am ascultat povesti de nasteri fulger, de nasteri lente, de transladari la spital, de detalii emotionante toate.

Barbata-miu zice ca nasterea a durat doua nopti si o zi, eu cred ca prima noapte a fost lejer, ne puneam in miscare. Moasa a venit duminica pe la 10-11. Moasa. Din trei cate puteau veni, a venit cea cu care ma simteam mai putin identificata. Comoda nu e cazul, ma simteam comoda cu toate trei. Zic moasa ca sa zic un cuvant, toate trei sunt tinere si fara copii (la orarul de lucru pe care il au, mai mereu noaptea, cand fac copii cred ca isi iau un concediu lung). Ma simteam mai identificata cu una din ele, un pic mistica, la orice detaliu gasea o semnificatie transcedentala (ex: bebelusii care stau in podalica stau asa fiindca mama lor e cu curul in sus, prematurii se nasc prematur caci mama alearga ca bezmetica, cei ce se nasc cu apa ca un glob in jurul capului sunt alesi, vezi napoleon, e simptomatic ca gravidele care nasc acasa lucreaza in procent mare in Educatie, cele care traiesc un VBAC au nasteri luuungi caci nasc si pe pruncul anterior, durerea se simte diferit in casa ta fata de spital, etc etc), ea a fost cea care ne-a zis ca ne pot accepta, undeva prin ianuarie, desi era plin. cu durerea ar fi multe de spus, eu nu am simtit in nici un moment ca vreau sa scap de durerea aia, ca nu mai pot de durere, durerea e perfect suportabila.nu am simtit in nici o clipa ca am nevoie de ceva ca sa scap dece traiesc, nici nu m-am gandit in vreo clipa ca ceva nu e in regula, totul era normal, asa cum e in majoritatea situatiilor. Cand ne-au zis ca da (noi nu eram deloc convinsi), am tusit ca nebuna timp de zece zile, cred ca am scos tot ce aveam pe suflet. Fizic ma simteam mai la indemana cu a treia, cea care n-a fost la nastere, in schimb am vazut-o dupa, toata prima saptamana, m-a ajutat sa fie ea. Pe de alta parte am avut un noroc chior ca n-a venit acasa la nastere (sau poate si ea a simtit), caci lui Toni nu-i placea deloc de ea, o vedea prea dulce si aeriana. Aparentele inseala, cum am putut verifica eu insami.

A venit o andaluza mica, ochioasa si bruneta, argint viu, ca o boamba de dinamica si de organizata, activa si sistematica, pentru Toni si pentru mine ne-a prins tare bine. Cea mai noua in echipa, de fapt de aceea ne acceptasera, ca intrase ea. Dintre toate trei, mi se parea ca e cea care face asta nu neaparat din vocatie. Ce mai conta, nasteam eu, nu doctorita mea, moasa mea, anestezistul meu, sau boamba asta mica.
Jumate din provocarile de nastere termina in cezariana si de data asta, daca totul mergea bine, speram sa nu trebuiasca sa ma las pe mana celor 50%. pare paradoxal, dar am intrat in aventura asta convinsa ca cel mai sigur era sa nu mi se faca nimic care sa "ajute" procesul.
Cica nastem cand ne vine noua bine, alegem cumva momentul. Eu petreceam de la saptamana 38 zicandu-mi in sinea mea „ce zi perfecta pentru nascare”, acum stiu ca intrasem intr-un cerc tampit, ma incurcasem cu casa si cel mai important, nu ma puteam desprinde de fiica-mea. Trebuia s-o ducem la socri acasa, depinzand de cand venea momentul (in toiul noptii nu am fi facut-o bineinteles), dar decisesem cu barbata-miu ca nu ne venea bine sa incercam sa explicam faza cu nasterea acasa rudelor. Alor lui li se umplea gura cu cuvantul „clinica”, sunt niste ipohondri de generatii, asta mai lipsea, sa trebuiasca sa ma dedic sa le dezgravez cipul. Alor mei nici nu venea vorba de asa ceva, iar sora-mii nu vroiam sa ii maresc presiunea, si-asa numai la asta se gandea.

Cred ca nu nasteam caci:

1. nu ma simteam la indemana la gandul ca fata doarme in alta parte decat acasa, nu mai dormise inainte fara noi. (Toni imi zicea esti proasta, va dormi pana la 90 de ani toata viata ei o gramada de nopti, tu ocupa-te de problema ta, pentru o noapte in care trebuie sa-ti vezi de tine, de cate ori crezi ca mai nasti in viata?)
2. Mi-era groaza de ce ziceau socrii. Pana-n ziua de azi soacra-mea imi repeta ca am avut noroc, grrrrrrr, ca si cum norocul iti cade ca o balega din cer, uneori il mai si lucrezi norocul asta...noroc chior ar fi fost sa nasc eu in spital, ala da noroc. Socru-meu nu zice nimic dar cunosc abtinerea.
3. Sindromul cuibului era sa termine cu mine. Si la Ariadna m-a luat urat de tot, stergeam sertarele pe lateralele alea ascunse intre peretele dulapului si sertar, dar acum a fost groaznic, mai ales de cand am inceput sa ne organizam pentru acasa. Orice zi era perfecta sa nasc, dar perfectiunea dura 2 ore pana incepea iar sa se murdareasca toata casa. Spalam si stergeam si lustruiam si smotruiam totul ca o bezmetica, detalii de care mi-e si rusine. Pana intr-o zi cand mi-am zis ca o iau razna, m-am gandit asa: daca asa de aseptic vroiam totul, imi programez naibii chestia aia de care fug si gata, acolo nici o bacterie. M-am mai relaxat.

Am primit un ultimatum de la firma asta cu nascarea: vineri mi-au zis (sambata faceam 42 de saptamani) ca ele asteapta, dar ca de luni tre sa ma duc zilnic la spital pentru eco, monitor etc etc. M-am cacat pe mine de frica, sa trebuiasca sa explic tot, cata energie de consumat. Ne-au dat teme de facut, eu deja urcam si coboram zilnic de doua saptamani in Parcul Güell, saltand pe laterala fiecare treapta, urcand in goana (dupa posibilitatile mele) spre parc, un spectacol pentru japoneji. Vineri dimineata am facut un smotru monstru, Ariadna saraca a stat cocotata pe un maldar de carti citind ca un ingeras.

Sambata dimineata ma simt ciudat, m-am trezit cu un singur gand in cap: azi nu vreau sa citesc. Auzi tu, ca si cum lecturam tratate de specialitate. In fine, de citit nu, dar pe scris m-am pus: i-am scris lui barbata-miu ca e ora 7, ca daca ma vede ca nu-s prea lucida sa ma lase in apele mele, sa nu se agite cu programul de dimineata dar sa fie constant si in jurul orei 11 sa o duca pe fiica-sa acasa la ai lui.
Ce mi-era mai ciuda ca el dormea ca stanca, il durea in cot ca nu nasteam, imi tot zicea: Stai linistita ca nasti tu, e normal, multa lume naste dupa DPN, bine multa nu ca nu le mai lasa nimeni, dar tu relaxeaza-te. Nu stiu ce cucu ma-sii vorbeau la intalnirile alea de barbati, dar se relaxase ingrozitor in ultimele doua luni, imi tot repeta surazand tu poti, ai sa vezi ca o sa fie bine, si eu ramaneam masca, asta e barbata-miu ala care in ianuarie zicea ca asa ceva e de nebuni inconstienti? Pe deasupra la lucru seful lui ii spusese ca nevasta-sa a nascut la 42 de saptamani, mai avea un coleg a carui nevasta nastea acasa, eu ii ziceam tu nu vezi ca a trecut si Pastele, ti-ai luat concediu degeaba ca tot n-am nascut, in fine, rasu-plansu. Saptamana mare catolica a fost o minune, casa stralucea, barbatu acasa, temperatura ideala afara pentru mine (ploaie toata saptamana, radeam in hohote de bucurie prin casa) si eu nimic. Marti dupa Pastele catolic am sunat-o pe una din cele trei bocind, ca eu nu mai pot, ca sambata fac 42 de sapt, ca de ce n-am nascut acuma de paste ca mi-era barbatu liber acasa. Fata mi-a zis: tu crezi ca baiatul tau stie ca afara e Paste si ca ta-su are liber? Pentru informatia ta, sa stii ca niciuna din cele care trebuia sa nasteti pana acum n-ati nascut, in schimb au nascut vreo 5 mai devreme. Stai linistita ca pana sambata n-ajungi.
Iaca-ma ajunsa, fata si barbatul au luat micul dejun si au disparut din casa, i-am pus fiica-mii un bagaj impresionant, caci in ultima intalnire o familie povestea ca tot asa, nu spusesera la parinti (multe familii isi rezervau explicatia pana post-festum), si li se terminasera hainele de la copilul mare si vroiau sa vina acasa dupa alte haine. Vreo 20 de chiloti i-am pus, m-am gandit asa: in cel mai rau caz stau vreo 2 zile acasa, calculez vreo 5 (varianta hard) in spital...o saptamana. Mi se rupea sufletul dar iesisera din casa. In sfarsit, ma dedic mie.
Organizez una alta, habar n-am ce-am facut, ma simteam excelent. Vine el, iesim sa mancam caci nu ma gandisem deloc sa fac mancare, restaurantul la care vrem sa mergem e inchis, cadem in unul cu un nume ironic: Nenorocitii ( Els desgraciats), acum vreo luna am ras cu Toni ce tupeu am avut sa intram intr-un loc numit asa in momentul ala, mi-era si rusine de burta mea, ocoleam chioscul de ziare caci fata aia ma intreba mereu in ultimele 2 saptamani „incaaaaaaaaaaa nuuuuuuuuuuuuuu?” imi venea s-o sugrum. Ma simt excelent, relaxata, simt ca ma pun pe nascare, simt cum rad ca si cum as cocheta cu el, inca nu i-am spus ca stiu ca incepe, nici el nu m-a intrebat cum de am trimis-o pe fata, dar amandoi stim prea bine. Venind spre casa ma opresc in piata Rovira, copacii sunt goi, ca de iarna. Acasa vorbeste el cu Alicia, moasa, ii spune ca am trimis-o pe fata de-acasa, nu stiu ce-i spune, vine spre mine razand:”mi-a zis sa ne despartim azi de sarcina”. Asa mult mi-a placut cum mi-a zis, si el uimit si emotionat: „una velada de despedida del embarazo”, sa ne facem viata normal, adica sa facem ce avem de facut in ziua aia.
El avea chef de plimbare, pe deasupra lunga, cred ca asta ii sugerase moasa, eu nu, ma deranja zgomotul de pe strada, zumzetul lumii, era lume multa, vroiam sa ma ghemuiesc in pat, era deja seara, mi se facea dor ingrozitor de Ariadna. Zice el: ce facem, mergem s-o luam in noaptea asta acasa? Mi-a inghetat sangele in vine, l-am vazut ezitand pe el, si lui ii era door. Acasa o suna pe soacra-mea, ii spune ca fata e bine mersi, pare doritoare sa doarma cu ei. Ma relaxez, mai bine o lasam. La 11 dormeam, ma trezesc pe la 2, o contractie. Doua, trei, buhuhuuuuuuu, ma ridic din pat, imi vine sa ma dau peste cap, sa chiui, sa dansez, doarme, ce bine ca el doarme, sa se odihneasca. Se trezeste, nu mai stiu ce-am facut in noaptea aia, el spune ca n-am dormit, ca nota frecventa, eu habar n-am.
Il pasiona pe barbata-miu perfectiunea contractiilor, punctualitatea matematica, imi spunea: acuma, peste 5 secunde vine, eu bazai, incerc sa nu ma inclestez.
Duminica dimineata pe la 10 o suna pe alicia, ii spune nu stiu ce, vine in mai putin de 40 de minute. Nu-mi vine sa cred, in povestile pe care le spuneau ceilalti ele vin mereu la sfarsit, in ultimul moment, mereu ziceau ca fac asa ca sa nu perturbeze ritmul, ca se opreste nasterea, ca e mai bine sa vina cand nu mai poate fi deranjat nimic.Vine ea, imi dau seama din primul moment cat e de organizata, barbata-miu aduce cu ea tot materialul, o gramada de lucruri, mi se pare ca umplu bucataria si holul de chestii, eu ma plimb, sunt ok, desi cant in crescendo. Vine alicia sa ma vada, mmmmmmmmmm, m-a ajutat enorm sa vina devreme in cazul nostru. Stiam clar cand trebuia sa o sunam, a sunat-o desi mie mi se parea ca nu e cazul. Tare bine ne-a prins, ne-a animat dimineata, ne-a deblocat cumva cursul. M-a intrebat daca am luat micul dejun, mi-a pregatit paine cu unt si dulceata, cred ca in timpul asta Toni s-a dusuit, ea a stat cu mine, a vazut atmosfera, am auzit-o vorbind la telefon din balcon, dupa aia a stat vreo 3 ore in bucatarie, habar n-am ce facea dar mirosea dumnezeiesc a ierburi, a scortisoara, a cimbru, o nebunie, casa era in penumbra. Amiaza, ora 14, ma intreaba daca vreau ciorba (mi-o facusem eu sambata cred cat timp pleca fata), imi aduce o farfurie. Duc farfuria goala in bucatarie, imi dau seama ca a luat alt polonic care e pentru altceva, rade si ma cearta, imi spune sa-mi vad de nastere, sa nu-mi fac griji daca ea a mancat, ne spune ca pleaca o tura, ca mi-a scazut frecventa, ca s-a oprit, ca sa ma misc, sa mananc daca vreau, o intreb daca pot sa dorm un pic, sunt extenuata dupa toata noaptea ca buha, imi spune ok, maxim o ora, sa o sunam dupa-masa cand Toni o sa-si dea seama ca a revenit la frecventa de dinainte, la fiecare 3 minute o contractie si dureaza un minut.
Iese pe usa, cat timp a vb cu mine mi s-a oprit complet totul, iese si mancam amandoi, nu stiu in ce moment dormind incepe iar, o nebunie, nu pot sta intinsa, ma ridic, se ridica si el, poate e 5 dupa-masa, o ora a trecut, ca o suna, ca nu, sa n-o suni ca e prea devreme, vrei sa plece iara sa-mi zica sa ma pun pe treaba, ma ia o frica tampita sa nu vina degeaba, ca e prea devreme si iar se opreste, el dimpotriva, minte de barbat, imi zice n-am chef sa ma trezesc singur cu pruncu in brate, ha, ca si cum ar fi asa de simplu. Ne calmam, intram iar in ritm, eu susur ca un copil, ma gandesc ce-o fi crezand el, ca ma doare mai putin ca azi dimineata cand bazaiam pe-aicea, cand de fapt e mult mai serios, el imi spune fii atenta, dureaza un minut jumate, un minut 40, eu o sun. Iara il bestelesc ca el ce stie, ca acus se opreste, intr-adevar cat ma cert cu el nu se intampla nimic in 5 minute, nici nu ne dam seama caci suntem prea ocupati sa ne certam. Vede el, tace, ii zic si eu: asteapta, mai da-mi un pic, sa ia ritmul dinainte. 6.30, nu mai stiu daca suna alicia sau suna el, cred ca a sunat ea, vine inainte de ora 8, ma doare-n cot ca a venit, incep sa vad totul neclar, ea sta in bucatarie, ca in toate povestile celorlate familii, moasa sta mereu in bucatarie, nu stiu ce face acolo, acum sunt sigura ca era cu urechea ciulita la cum faceam eu, caci iesea exact cand aveam nevoie de ea.
Inainte sa vina ea s-a intamplat ceva ciudat de tot: a sunat socru-meu...cred ca a sunat de 2 ori in astia 7 ani, mereu suna soacra-mea si dupa aia vb el. Toni s-a enervat instantaneu, l-am simtit vorbind cu el, nu stiam ce-i spune, am inceput sa ma gandesc ca e ceva cu fata, momentul era chiar inoportun rau, si cel mai nasol, probabil ca sa nu ma deranjeze, Toni a iesit pe casa scarilor, mi s-a facut parul maciuca de nervi, caci el vb tare la telefon, si l-am auzit urland "acuma nu, vb maine". intra iar in casa, incerc sa ma calmez, imi zice si el vanat: "Vroia sa vina la CLINICA". acuma rad, atunci am inghitit in gol si m-am rugat sa nu i se indeplineasca dorinta. prefer sa-l stiu pana azi suparat pe chestia asta si eu si bebe bine sanatosi, decat sa-i primesc felicitarile la spital, cu un bebe pe care sa nu-l pot tine in brate si o fetita care ma asteapta acasa si mi se suie direct in brate.

Alicia ne baga caldura, mie mi-e cald si mi-e frig, aletrneaza ciudat senzatia de cald si frig, (la un moment dat clampaneam din toate extremitatile balanganindu-ma de frig, stiu ca e normal dar a fost ciudat si intens), cand mi-e cald ii zic lui sa inchida caldura, dupa aia vede ea si il cearta de cateva ori, la un moment dat il ia in bucatarie si-i spune raspicat sa lase caldura ca favorizeaza contractiile. E cald de mori, alicia are papuci de casa moi, usori, albi ca laptele in intuneric, nu fac nici un zgomot, sunt pufosi, ce minune. Nu se aude nimic din bucatarie, imi aduce ceaiuri, suc (cum naiba l-a facut ca n-am auzit nici un sertar, nici un dulap sau vreo bazaiala), e intuneric bezna, cald, nu stiu cum sa ma balansez, mi-e frig si mi-e cald in interval de un minut, mi-e ingrozitor de greu sa-mi dau capotul jos de pe mine cand mi-e cald si sa mi-l iau pe mine cand mi-e frig, e lung si nici nu mai pot descrie nicicum. Incep sa ma enervez cand ma intreaba Toni cate ceva, mereu intreaba acelasi lucru „vrei” si urmeaza variabila: apa, suc, capotul, perna, patura, mingea? Dar mi-e asa greu sa ascult al doilea cuvant, ca numai cand aud vrei incep sa flutur disperata din maini. Atunci am inteles si eu de ce ni se zicea mereu: barbatul sa taca, sa taca va rog, e cel mai bun lucru pe care il poate face, sa nu zica nimic.
Alicia ma ia de mana, nu mai stiu in ce moment, in viata mea n-am sa uit mainile fetei asteia, maini aspre, de taranca, nu ma asteptam, e asa mica, si are maini de femeie, m-a atins exact asa cum asteptam, hotarata, ferm, nu stiu cum de i-am cerut din privire sa ma ia de mana, cum de m-am simtit singura in clipa aia, eu care nu sunt deloc cu efuziunile fizice, a fost un moment si n-am sa uit textura pielii ei, cand am povestit dupa o luna la toata lumea a suras si ea. Am simtit ca ma intelege, ca stie prin ce trec, ca nu ma compatimeste, ca e cu mine. Si nu zis nici o vorba.
Incepe balul, ce nebunie, ce avalansa, ce legat vine totul, ca valurile, frig cald, sus, calm, exact ca valurile, e prima oara cand pot sa spun asa in cuvintul asta valuri, asa am simtit, ce timp elastic, continuu, fara alt reper decat interiorul, habar n-am cate ore am stat asa, la un moment dat m-a intrebat daca vreau sa stiu cum evolueaza, i-am spus ca da, dar daca nu e nimic important sa nu-mi spuna. mi-a spus 5 cm.
La Cazemata, 16 august
Nu mai stiu ce ora era, poate 10 seara, a vorbit de pe balcon la telefon, intuiam eu, cred ca vorbea cu cealalta moasa ce si cum, eu eram atat de bucuroasa in durerea mea, in valurile mele de intensitate, le traiam asa cum veneau, dar eram asa de fericita ca mergea bine, o fericire de nebuna, barbata-miu si eu, ea din cand in cand, la un moment dat mi-a facut un masaj in zona lumbara, ce bun, stateam mult pe minge, cumva partea superiora a corpului, era o forma sa ma misc fara a misca picioarele, caci imi parea imposibil.
Cred ca pe la 11 pe Toni l-a luat cumva o euforie, o pornire de activitate, a inceput sa-mi spuna ca e aproape gata, ca in maxim 2 ore e gata, eu ma uitam la el ca beata, cum deja??? cred ca alicia ii spusese ca vine cealalta si atunci el a tras concluzia ca era pe terminate, eu abia intrasem in ritmul constant, ma simteam in lumea mea.
Mi-a spus si mie alicia ca vine maria, mi-a spus dupa aia sau mai incolo vine maria, era asa pozitiva alicia, asa de rationala, am intrebat-o daca merg bine, mi-a spus ca “bueno, si”. la fiecare nu stiu cat timp asculta bebelusul, mi se parea asa de reconfortant sa ii simt inima batand, sa o vad pe ea linistita.
M-a intrebat daca vreau sa stiu cat am avansat, da, vroiam sa stiu, doamne cat de tare durea pozitia asta cu fata-n sus, nu ma mira ca in spital se zbiara cerand epidurala, durea de cinzeci de mii de ori mai tare decat daca ma puneam cum imi iesea mie din suflet, mai mereu semi-incorporata, balansandu-ma, ce relax, desi dura putin, intre una si alta. da, vreau sa stiu cum sunt. 6, imi spune ea, ce lent, ma gandesc eu. si atunci incepe.
intre 6 si 9 cm a fost pentru mine partea cea mai frumoasa, ce fluid, ce intens, ce animalic, ce simplu, a fost faza in care am simtit ca SINGUR corpul isi urmeaza cursul, ca natura stie, ca nu am nevoie sa mi se explice. intre cat de greu m-am pus pe nascut si cat de greu a fost sa termin, asta a fost partea cea mai legata, mai fluida si mai usoara. a fost cumva ciudat, surprinzator, nu ma asteptam sa fie asa, auzisem de nasteri "de rinichi", in care doare zona lumbara, eu am avut o nastere pardon "de cur", am patit ce stiam sau credeam ca vine doar in faza de expulzie, ni se zisese ca in expulzie simti ca si cum ai "caca un bostan", maria ne zisese asa, senzatia e de cagar un melon, ei bine, eu am trait asa jumate din nastere, o presiune innebunitoare, de simteam ca iese in clipele alea. a inceput asta pe la 11 seara si s-a terminat pe la sfarsit, vreo 8 ore incontinuu. cand a inceput m-a surprins, n-am zis nimic, dupa vreo 2 ore am inceput s-o bazai pe alicia, simt presiune, e normal?, ea imi zice "bueno", poate dupa modul in care e angajat capul bebelusului simti tu asa presiunea. mai tarziu o intreb iara daca e normal, e frecventa senzatia asta, imi spune nu, nu e frecventa, dar ca unele gravide simt asa. a treia oara cand am intrebat-o mi-a spus "Paula, SE NASC ASA". am tacut.
Doamne cat auzisem vorbind de planeta nascarii, in sfarsit pluteam in ea, paradoxal presiunea asta fizica ma facea sa ma simt si mai aeriana, eram cumva semi constienta, nu ma mai durea asa tare, eram fericita fericita fara sa fiu constienta de asta, acum daca ma gandesc cred ca a fost unul din lucrurile pe care le-am facut la modul cel mai optimist in viata mea. pluteam pluteam, nici barbatul nu ma mai bazaia cu ce vreau sau ce am nevoie, cred ca dintr-o data n-am mai avut nevoie de nimic, totul curgea singur, corpul mergea singur ca un fluid, ce fericire.
In linistea asta (casa era in intuneric de sambata dimineata, era duminica noaptea, unele mame povesteau ca puneau lumanari, eu nici asta nu vroiam, alicia avea o lanterna, in pozele altora vazusem lanterna pusa pe capul lor ca la mineri, la noi nu, cum a fost asa lung o aprindea intermitent cand avea nevoie), in linistea asta a intrat maria pe usa, nu stiu cum a intrat fara cheie, nu am auzit interfonul, doar a venit langa mine, m-a imbratisat, mi-a zis "ce bine, paula", asa linistitor, asa cunoscut, si s-a asezat pe un scaunel jos undeva in camera. cand am povestit cum a fost am zis ca eu cred ca moasele au cheile caselor, caci nu stiu cum a intrat, atunci toni m-a intrerupt si a zis: ea nu stie, dar maria ne-a sunat si ne-a spus ca vine, ca e jos, am coborat si am parcat masina, am deschis usa cu ea, eu habar nu mi-am dat seama de nimic, nici ca a iesit barbatul din casa nici nimic.
A venit intre 12 si 1 noaptea, toate detaliile cu orele le stiu caci ele notau in foaia lor tot ce se intampla, toate datile cand mi-au facut un tact, toate datile cand auscultau inima bebelusuluil, frecventa cardiaca, ce am baut, ce am zis, ce vroiam, in ce plan era capul bebelusului, cum decurgea. am si eu povestea lor, relativ la nastere in general scrie "LENT; DAR FLUID" ce minune.
Nu mai stiu cat a mai trecut, dar intre ora 1 si ora 3 cand am rupt apele am simtit ceva de nedescris, un detaliu pe care il port gravat intre oasele sufletului meu: am simtit cum avanseaza intre oasele bazinului meu capul bebelusului, am simtit cum trece prin mine, cum coccisul meu se deplaseaza, mangaie conturul corpului (capului presupun), a fost bestial, o senzatie ireala, de vis, de nedescris, cu senzatia asta ma duc pana pe alta lume, am zis tare: simt cum trece, a sarit alicia ca o boamba, ca un argint viu in spatele meu, cred ca nu s-a putut abtine nici ea, cu lanterna s-a uitat, si am vazut dupa aia scris "abombamiento", simteam asa carnal presiunea aia, si intuiam unde e, dar n-am avut curajul sa pun mana sa simt si eu unde se uita ea. referitor la ce simteam de cateva ore bune au scris "refiere presión rectal" hahaaaa, presión...

curge curge timpul in jurul camerei, totul la fel, constant, intens, ei in jurul meu, noaptea perfecta. dintr-o data, in varful unei contractiii, aaaaaaaaaaaaaaaaa, o explozie in mine, un glob rotund, perfect de rotund, coborand spre dreapta, ce presiune, si mii de stropi in tot sufletul meu raspanditi, i-am simtit peste tot, calzi, puternici. apele. intreb rapid: ce culoare? maria vine in spatele meu, revine in fata, o aud, linistitor, curaaaaaaaaaaaaaaaaaate. pace, ce fericire, cu catva timp inainte, la ultimul tact, alicia imi spusese 9 cm, si am trait o jumatate de ora de euforie nebuna, numai ma gandeam 999999999999999, ce fericire, am scapat de preocuparea de la 8 cm, de la senzatia ca nu pot, de preocupare, asa cica e la 8 cm, eu n-am trait-o. cica moasele stiu intuitiv ca atunci cand o gravida vrea sa dispara din nastere, vrea sa plece, nu mai poate, e disperata, ele se bucura ca a ajuns la 8 cm. la astia 9 imi venea sa zburd ca o capra nebuna, ce fericita eram, am zis : "9, in viata mea nu am ajuns la 9. si fara sa rup apele" au ras bine, toni si maria.
dupa aia a venit faza cu globul explodat, pentru senzatia asta si pentru cea cu coccisul a meritat tot. mi se pare o inselatorie, un furt epidurala, in majoritatea cazurilor, nu zic ca n-or fi cazuri unde o fi necesara, dar s-o oferi indiscriminat la toate e o lipsa de respect fata de mame, eu as fi pierdut astea doua faze unice. inainte de ultimul tact i-am spus inca o data aliciei e normal sa simt presiunea asta cu 6 cm, ea mi-a raspuns poate nu mai esti de 6...
dupa faza cu apele am intrebat: pot face dus? maria s-a uitat la mine surprinsa si bucuroasa, mi-a zis, ce bine, clar ca poti, cred ca nu ma vedea in stare sa ma deplasez, dupa aia am inteles de ce s-a uitat surprinsa: drumul pana la baie a fost o expeditie crunta, si era drept, scurt si ingust, dar m-am simtit ca escaladand un munte inalt ca naiba in cele mai aspre conditii. i-am cerut lui Toni sa ma sprijine dar am simtit ca mergea inaintea mea, eu cu mainile pe umerii lui, ca si cum ar avea un geam de cristal subtire in spate, si m-am enervat, m-am sprijinit de peretii holului. la dus mi-l pregatise el, mi-a dat dusul in mana, parea imposibil sa-l iau eu, m-am spalat nu stiu cum, nu stiu cum de am fost in stare, sa ies din dus a fost crunt de dificil caci am simtit cum increngurarea picioarelor ma doare de ma stinge, toata zona pelvisului era ca o innodare de oase, cred ca oasele sa desparteau si ma durea intr-adevar. as fi vrut sa am forta fizica sa ma uit in oglinda sa vad daca imi coborase burta, n-am putut, fetele povesteau in povestile lor ca au simtit la un moment dat cum cobora totul dintr-o data, in timp ce se atarnau de gatul barbatului sau de vreo usa, eu cred ca dusul asta a fost crucial ca bebe sa coboare vreunul din planuri, in notele lor ele tot scriu de planuri, de no caput, caput si, in fine, presupun ca in ritmul meu in vreun moment copilul A COBORAT, obsesia mea de la prima nastere, cand fata "nu cobora", pe mine ma dilata oxitocina sintetica, dar fata nu cobora. ei bine, acum a coborat.
pe la 3 au notat ele ca a inceput faza de tranzitie. iesind din dus am zis cumva disperata: nu pot deschide picioarele, caci zona inghinala parea o incalcitura de oase, mi-a zis maria: stai linistita, mai tarziu. odata revenita alicia aranja iar plasticurile peste tot, ma enerva ca fashaiau, nici nu m-am apropiat de ele, eu ma simteam bine pe mingea mea, cred ca am stat acolo mult si bine, cam de la 3 pana pe la 6 trecute, expulzia mea de 4 ore. la 7 s-a nascut, a pus 7 si 10 in hartie, eu sunt sigura ca a fost 7 si 7. in fine. undeva in ultima faza s-a intamplat ceva care s-a lasat asumat la ceva vreme dupa nastere: nici nu stiu cum sa pun pe hartie. am obosit, dintr-o data, am simtit ca m-am sfarsit, ca nu mai pot, ca sunt goala de tot. vorbind cu maria dupa , cea care a stat cu mine cand a iesit bebelusul, (alicia calcula frecventa cardiaca in timp ce cealalata ausculta), m-a ajutat enorm sa asum un lucru: neputinta aia, momentul ala de nu mai pot.
mi-a spus asa: cand o sa crezi in viata ca nu poti ceva, adu-ti aminte de asta, adu-ti aminte cum ai putut. am putut, a fost supraomenesc la sfarsit, a fost cumva de nedepasit, pragul meu, a fost atat de intens incat nici pana azi nu m-am uitat la cele 3 poze pe care nu stiu cine le-a facut in momentul ala. a fost un moment de multa valtoare, care merita o poveste aparte, si pe care nu ma simt inca in stare sa-l descriu asa cum a avut loc. ce stiu doar e ca m-am simtit literal ca o baba incovoiata, maturand cocosata, exact asa cum spun, MATURAND prin toate cotloanele sufletului meu cu o matura veche de nuiele, adunand toata PULBEREA de forta care imi mai ramasese. ca un praf fin, chinuindu-ma sa adun energia aia fina ca un praf luminos pe care n-o mai gaseam impreuna. a fost greu. a fost tare greu. si saptamani mai tarziu mi-am adus aminte ca in timp ce eram la spital cu fata in alta sala de nasteri o femeie urla, si dintr-o data am auzit-o racnind nu mai pot nu mai pot nu mai pot, racnetul ei s-a terminat cu un vaiet, ori i-au facut epidurala ori i-au scos copilul cu ceva. am putut, si a fost singurul moment cand am strigat, in toata nasterea, era 7 dimineata si in jurul meu cei 3 erau extenuati cred, alicia imi zicea trebuie sa treci peste durerea asta, dar pe mine nu ma durea deloc. doar simteam ca nu mai pot, ca sunt goala, ca nu mai e aer in camera, ca nu mai vine nici o contractie. am putut, in oglinda de jos am vazut capul si dupa aia intr-un flash o lunecare de corp, ca un pestisor a alunecat in afara. flashul cred ca e din cauza ca am inchis ochii inconstient, cu forta din mine.
practic, s-a intamplat ca maria mi-a zis ca daca nu iese in urmatoarele 2 contractii mergem la spital, si in 5 secunde Toni si alicia erau la usa, Toni imbracat, am simtit ca iau foc de nervi (in fractiunea aia de secunda cred ca am trecut de la endorfinele cele mai imbatatoare la furia rosie a adrenalinei), am inceput sa strig maria asteapta, ea mi-a spus dupa aia ca zicandu-i asta i-am dat speranta ca pot, caci mi-a zis toni mai tarziu ca paream foarte convingatoare zicand ca nu mai pot. de fapt citisem asta, dar nu dadusem importanta: in faza de expulzie femeia are uneori nevoie de o injectie de adrenalina ca sa poata termina, si mie mi-au dat-o spunandu-mi asta, faza pe care o spuneau destul de des si celorlate. michel odent spune ca in nu stiu ce triburi o lasa pe femeie in treaba ei cu moasa si la sfarsit vine un grup si o sperie de moarte, aproape de coliba unde naste, ca sa termine.
cand l-am luat in brate pe omusorul meu mic si viteaz am inceput sa fac ca o animala, cred ca injectia amestecata de hormoni din clipita aia a fost un cocktail de nedescris. scoteam un sunet ca din gatlej, ceva ce sunt sigura ca nu as putea repeta constienta fiind, ma simteam ca si cum m-as fi catapultat literal la 5000 de metri in sus. N-am putut dormi in toata ziua aia de Luni, lunea Pastelui la noi, desi Toni ma boscorodea "au zis astea sa dormi ca ai nascut j'de ore in continuu", mi se falfaia oboseala, ma simteam zburand, imi lucea creierul in cap de lumina. pe la 11 dimineata au plecat ele, dupa ce au strans tot, noi doi in pat, in sfarsit, eu am tinut sa ma dusui, ele erau impotriva, pana la urma m-au lasat 3 minute, mi-au zis ca desi nu par sunt bleaga de forte, asa era, sub apa mi-am dat seama ca eram ca un fluture. imi pare rau ca nu am pus mana pe cordon sa vad ce textura are, l-a taiat barbata-miu.
asa a fost.
in cursul diminetii intre altii am sunat-o pe sora maica-mii, in Timisoara, i-am zis hristos a inviat si ea: ce voce suava ai! pai tocmai am nascut, si m-am emotionat, n-o sa uit veci cum mi-a spus de voce. acum stiu cat e de important sa curga viata in jur, sa canti, sa surazi, sa relaxezi, si zice asta una care de stres era sa nasca la 43 de saptamani.
dupa experienta asta ne-a luat o foame de a reinnoi totul, de a arunca tot ce aveam vechi, de a face ordine in viata, a fost vizibil de tot. firul conductor in toata povestea asta a fost fata mea, Ariadna, si increderea omului meu in mine. daca ar fi sa fie din nou sunt sigura ca as face mai bine, dar am facut cat de bine am putut. cand am iesit prima data afara cu barbatul si copiii (pana in plaça rovira) am gasit piata explodata de frunze, verde si verde. pentru mine a fost ca si cum nasterea a durat cat timp s-au umplut copacii de frunze, lapsusul asta de timp intre copacii goi pe care ii vazusem sambata si totul infrunzit. et in arcadia ego. si mi-a placut mult.

***

Poti citi si aici .

Cum

Mama, cum se cheama clasa ta, pisicute sau delfini?
Eu nu mai merg la gradinita, mergeam cand eram mica.
Si eu nu eram?
Nu.
Si dupa aia m-am facut mica si eram la tine la tine in burtica?
Da.
Si s-a trencat burtica?
Da.
In water?
Nu. La spital.
(uimita) La spital?
Da.
Si m-am dat jos?
Cine ti-a spus asta?
Nimeni.
Da.
Si dupa aia?
Dupa aia te-am luat in brate.

Feminin

Traiesc intr-o lume de femei. Femei puternice, care muta munti si fac carari, poteci si podeturi pe unde nici ele nu credeau ca pot, femei care duc pe brate viata, pe cei pe care ii iubesc si toate bucuriile si necajirile zilei.
De foarte putin timp am regasit si firul crezului astuia: fraza auzita de copil, de atatea ori, intre femei: e femeie buna, barbata-su era cam na. Cam na cum? Ii placea bautura. (sau era mai bicisnic, nu se lega nimic de el, o cam batea, sau a ramas vaduva tanara, detalii). Axioma. De la taranci citire.

Benjamin Linus "moving the island" e o imagine prin excelenta feminina. Cand l-am vazut traisem nasterea, si de cate ori revad scena (intre min. 2.39 si 3.14) ma emotionez.

Nu sunt perfecta. Pana sa stiu credeam ca anuntul de la inglesina e o fidela oglindire a realitatii.

Si inca ma incanta minciunile frumoase:

Ce-mi lumineaza ziua

Mirosul de cocuta impregnat pana in peretii casei. Nu-l schimb pe nimic.

De baieti

Baiatul meu si-a descoperit putza.

O prietena care are doi baieti cam de aceeasi varsta cu copiii mei mi-a spus ca l-a gasit pe cel mare invitandu-l pe cel mic sa se joace cu a lui.

S-a bagat in conversatie: in casa asta sunt trei putze de baieti, si regula e urmatoarea: numai mama are voie sa le atinga pe toate, in rest fiecare cu a lui. E clar?

Mai limpede ca apa cristalina.

De ce?

De catva vreme incoace am inceput sa fac aluzii razlete la valoarea lucrurilor: o haina aruncata din lene are o valoare, am fost si i-am ales-o etc, cartile nu se deseneaza, nici peretii, patru caramele sunt multe caramele...

De cand a inceput gradinita respinge, din spirit de turma, alimente pe care le consuma normal inainte: mazarea ( brrr, verde, mic si rotund), castravetele (no m'agrada), ceapa (no m'agrada), ea care cauta disperata ceapa in salata noastra. In cateva randuri a si facut un casting dramatic in farfurie: això no m'agrada, això no m'agrada, això tampoc, aliniind in unghiul din stanga sus ingredientele condamnate.

Stiu perfect ce nu-i place cu adevarat, si ma doare in suflet ca la gradinita monitoarele insista cu toti copiii la fel sa manance. I-am sugerat sa ceara sa repete un pic din felul celalalt. Din cate povesteste functioneaza.

Intr-o seara i-am spus ca mancarea de la scoala o platim noi, ca ea trebuie sa manance ca acasa, ce-i place ei, asta inseamna mai de toate, mai ales ca ii e foame, chiar daca ceilalti copii zic ca lor nu le place nimic. Eram foarte multumiti de argumentarea noastra, ce ne-a luat prin surprindere au fost indignarea si lacrimile ei.

Nu! Nu e adevarat, papa nu plateste mancarea de la scoala!

Siiiiiii, crede-ma ca o platesc eu!

Revoltata: Nu. Langa cantina este un senyor care are lucruri de vanzare, si copiii mari ii dau diners!!

Ooooo, nu stiam daca sa radem sau sa plangem! Ii invidia pe cei din scoala primara care pot cumpara napolitane si biscuiti in timpul pauzei.

Prin asociere, cum nu platim in monezi in fata ei mancarea de zi cu zi, era clar pentru ea ca nu o platim noi.

Banuiesc ca si ea a ramas desconcertata de siguranta noastra.

Trei saptamani mai tarziu, intr-un moment de oboseala ultima, inainte de culcare: cu mult repros: Papa, de ce mi-ai platit piureul de azi, daca nu-mi placea??

Generalul

"Mama mea era o femeie rea. Tu stii ce-i aia? Rea."

Asa incepea si practic se incheia cea mai laconica si poate cea mai veridica poveste spusa de ea.

Cand povestea, adevarate sau nu fiind istorisirile ei, nu rareori tremurai. Odata cu variantele posterioare tremurai pentru ce stiai dinainte si pentru ce putea veni in versiunea actuala, caci patima naratoarei, suspense-ul si viata galgaind din complicatele momente de viata redate cu bidineaua cea mai stufoasa luau pe dinainte ca un puhoi toate emotiile asistentei.

...

De ce mi-e frica

Mi-e frica sa nu patesc ceva de care mi-am dat seama tarziu, pe cand eram gravida cu fata: babele traznesc a pipi in autobuze. Inainte de sarcina foloseam mult metroul, cand am trecut la autobuz m-a izbit repetat asta. Si cand zic babe ma refer la ditamai cucoanele. Uf. Odata cu primul copil repulsia fata de mirosul de urina a trecut la frecventa zilnica: pelincile pentru bebelusi au un iz intepator, cica marketing pur.
Sper sa nu ajung la 70 de ani foarte averiata.

Ce mi-a bucurat dimineata

Sa vad soferul care conducea autobuzul spre ora noastra de muzica (s-a schimbat tura cand ne-am urcat noi) cum si-a sters volanul cu spray si o carpa mare. Mi-a adus aminte de profesorul de la scoala de soferi, cu cea mai jegoasa masina pe care am putut s-o vad vreodata. De pe volanul ala puteai sa razui juma' de cm de jeg, iar de cocul lui Amy Winehouse e un cuib de cuci, mustata profesorului meu era unul de diverse familii de zburatoare. Ma pisca totul instantaneu asezandu-ma la volan.

Aici sunt bebelusii de la muzica, poza e de vinerea trecuta, Elvira e cea mai extraordinara profesoara pe care am cunoscut-o.

Din cantecele de azi:

A Paris, a Paris, tinc un gos de color gris.

A Olot, a Olot, el meu gos s'ha tornat groc.

Jo tinc un conill

Què és molt aixerit

Quand li toco la boca

Em mossega el dit

Jo tinc dos conills

Què són bons minyons

Sempre que puc

Els faig molts petons.

Iaia quaresma

Peus petits

Caga'n terra

I pixa en el llit.

Pluja fina

Fils de plata

Mil gotetes

Semblen perles d'aigua.

Quina cameta que tinc jo,

rodona i grasseta

M'agrada molt.

I quina panxeta

que tinc jo

tobeta i bonica

m'agrada molt...

Necesara

Mama ei moasa.
Doua surori moase, dedicate nasterii acasa.
Si ea trece prin incercarea asta, m-a atins cat de greu si frumos.
Asa de ciudata e viata uneori.

Acuarela

Imi doresc ca odata, mi-e totuna daca la 40 sau la 60 de ani, sa insotesc o femeie cand naste, oriunde ar fi. Si lucrul asta se va intampla, nu am nici o indoiala.

Guasa

Uimirea de mine.

Siguranta cu care mi-am ales locul, asa de clar si spontan, fara sa ma fi gandit inainte. aici. pamantul bun, simteam si iarba vie sub picioare. picioarele pe pamant. capul peste nori.

Baierile inimii ca niste cheotori si catarame tremurand de spaime, temeri si totii capcaunii itind capetele din gurile de canal ale mintii. Odata rupte zagazurile, odata inceputa furtuna electrica, spaima se duce ca un fum iute, pe lumea ei. Ce-am fi fara teama.

Secretul in sfarsit cunoscut, primul gand: asa am venit eu.

puterea

usurinta

trecerea

gerunziul care merge de atunci cu mine

drumul

coboratul

timpul bun, rabdator

mirosurile calde

noaptea noaptea

mic mic mic

si viteaz

protestand

cat l-am rugat

increderea

drumul interior

revenirea pe lumea asta, luciditatea dupa betie

patul

Cat am mers astea treizeci si trei de luni, pas de copil cu pas de mama, ca sa crestem. Si chiar daca n-ar fi putut sa fie, drumul care m-a facut altfel de femeie.

Seringa de forta ca un salt elastic in mijlocul vietii vertical.

Cel mai feminin lucru pe care l-am vazut vreodata, iesit din adancurile mele: casa imbatatoare, neinchipuit de frumoasa, am sorbit-o din ochi, asa de animalic, flamanda: copacul cu radacinile, coroana si nervurile lui, exuberanta si netezimea, darnicia, caldura palpitand inca.

freamat de tample.

sufletul rupt: o sa pot sa ma impart? si aburul de caldura, dorul ca o galeata imensa de apa rasturnata. imbratisarea. ce dor mi-a fost. acasa. fetita mea mica mare.

Crochiu

Surpriza. Ea rotunda, ce ciudat ma simt, ce cap greu.

Socul. Atat de bruneta, atat de altfel de cum o visasem si o vazusem si o inchipuisem.

Tandretea timida si subtire ca o folie de alge deshidratate, dulceata, sufletul in roua, mutenia, tremuriciul din oasele degetelor: ea e, ea statea acolo pe peretele pantecului meu la cinci luni, cu piciorusele de fetita, cuminte, asteptand.

Halucinatiile. Ca am patru tzatze, ca atarna o salcie plangatoare peste patul din spital, face umbra pe fata ei, exact in prima dimineata.

Cosmarul: ca sa vina sa ma coasa cineva in noaptea a treia. Infirmiera s-a uitat la mine din usa si a plecat fara un cuvant, mai bine pentru amandoua.

Naucirea. Blestemata epidurala.

No comment status. O popreala interioara, de neexplicat. Minutul zero de drum, ca un stop in vid inainte de spirala. milinanomicroinfinitezimo-secunda.

Rasul tamp. Siroiul de relax. Acum abia. Telefoaneleee

Caldura de-afara pe care nici n-o banuiam.

Ce nu pot spune inca pe nume. Ce naiba: momentul ala pe care nu-l doresc nimanui in universul asta, si nici in oricare altul pe care nu il cunosc: intind picioarele in jos, unul si apoi celalalt, si ma sfasai in doua.

Doctorul, in a treia dimineata, suplicandu-ma din privire si vorbele, literal: "Però ets feliç, fill meu"..

Invidia la dus, vazand o lauza care se misca de parca era liana, sclifosindu-se maica-sii nu stiu ce de nu stiu care dantelarii. Eu horcaindu-mi grapele, golita, incovoiata.

Tzatza, sfanta tzatza. Singurul lucru pentru care am avut incredere in mine. Capoasa din mine, taranca. salvarea noastra. n-as fi putut. lipirea.

Amandoua, in foisorul din fata pavilionului de neonatologie, foisor fara copac nici nimic, doar rotund. soarele. 10 dimineata, 35 de grade iulie 2006. Soarele de o vedeam in brate translucida. Evadarea din camera, singure. Prima data. Lumina din zambet, comoara din brate, eu plutind, durerea lasata in camera, rasul mut. Ora zero? asta. cateva minute asezata in plasoleta rotunda, linistea stratosferica, fericirea din sternon pana peste aburii diminetii incendiare. sufletul mic dormind adanc. Cineva facut din aer plutind peste amandoua, peste crestet, in incremenirea caniculei, sufland peste noi.

inceputul. inocenta, copilul din mine. primul rand cu andrelele, stangaci, hait, strans, dar al nostru. de unde nu e, nici dumnezeu nu cere.

emotia de a o aduce acasa, de a purta la noi ce am avut mai de pret vreodata cu mine.

Curajul la jumate, nestiinta de prunc care simte ca lipseste ceva, fara sa stie ce, ca a pierdut, sau a uitat, sau a visat ceva si nu a priceput ce e.

Etajele din trup: durerea cruda, tiuitul metalic de sub buric, capul zambind in toate sensurile, sufletul impacandu-le pe toate, reparand ca masa olarului lutul moale, noroc de lutul moale. asta e, lut ud si bun, intai molatec si jucaus, mai tarziu uscandu-se aspru.

Coffee

Sunt normala? E a doua noapte in care ma gandesc inainte sa ma culc la gustul demential al cafelei de maine dimineata.

Echilibru

Nu avem deloc mana la poze, cele cat de cat aratabile sunt total intamplatoare.

Sant Medir

Pe 3 martie in Barcelona (in cele mai satesti cartiere) e Sant Medir.
Bafta chioara ca sa dai peste balega proaspata in metropola: acum vreo 10 ani ii scriam lui barbata-miu ca mi-e dor de mirosul de balega autentica. O data pe an il am cadou: ies calareti pe strazi si impart caramele la copii, dimineata si inca o tura seara.
Fata mea trebuia sa iasa cu gradinita sa vada defilarea, in minunata Plaça Rovira. (am cautat-o ieri in youtube si am dat peste Emely la plaça Rovira).
N-au mai iesit din scoala, ca ploua. Si eu abia am vazut 4 armasari, nici poza nu facui.
Seara, inainte de culcare, fata lui tata-su: Papa, tu stii cantecul cu Sant Medir?
Hait, eu in gand, iar ne-a prins inculti.
Nu, nu stiu.
Ea, cu aer neutru: Sant Medir, cu plete dalbe...
El, facand corul: Santu santu santu santu..

Iubirea

Nu-mi aduc aminte nimic din aspectul, vocea sau prezenta ei. Banuiesc ca venea destul de des, era una din prietenele bunicii. Cred ca avea in jur de 50 de ani. Eu trebuie ca aveam intre 3 si 4, din asocierile facute.

Am recuperat doar, acum in ianuarie, o traire: eu sub privirea ei, ma retraiesc intr-un flash: un reflector de lumina calda si buna coboara lung, invaluitor, spre mine. Momentul in care mi-am amintit (??) asta mi s-au tulburat ochii de acum si sufletul de atunci.

In astia 30 de ani, unde a stat globul de duiosie si bunatate desfasurat spre mine atat de generos in aerul ala incarcat de concurenta? In sertarele mele, in lumea ei disparuta de mult? Cum de l-am integrat abia azi? Daca am fi in Lost season 5 as alerga s-o imbratisez cu cei 4 ani ai mei, intr-unul din salturile in timp.
Si chiar daca suntem in real life, bucuria evaporata din particulele centrifugate din nou s-a intors pana la ea, unde o fi acuma.

Cum iti zice?

Primul lucru cand m-a vazut, joi dupa-masa:
Sabs cum isi zice fata aia care a venit in loc de Marifé (educatoarea de sport) azi?
Nu, nu stiu cum o cheama.
Triumfatoare:
As-ber-gi-ni-a.

A trebuit sa astept pana seara cand s-a intors barbata-miu sa rad cu cineva: asberginia e o forma regionala (soacra-mea e din Cervera), sau incorecta de la catalanul alberginia (aubergine) = vanata. I-a spus cu aceeasi mandrie (aia ca i-a retinut numele) povestea substitutei.

Ta-su, vocea ratiunii: "Vols dir que no es diu Virginia..."

Mai are o colega. Emely. Am incercat pe toate partile sa-i explic. Din Emely n-o scoti. Ca bunicu, i-a zis sora-mii mereu Ilena, si vara-mii Merela.
Si inca o colega. O cheama Greta. Ii zice Dreta (Dreapta; sau Tzapana, depinde de dispozitie de traducator)

Ca la noi in familie, mustacim toti cand ne referim la Cracalin. Ce ne placea cel mai tare era ca nimeni nu se prindea, se aude perfect inocent.

Ei insasi ii spunem Mariana destul de des, si rade total. M-am cam incurcat cu numele copiilor, cultural vorbind ( Ariadna e greu pentru ai mei, Eduard suna ciudat si in catalana si pe moldoveneste).

Matusa-mea, alta originala la nomenclatura, a comentat cand s-a mascut fata: Cum ai zis ca o cheama? Mbeene, adica tot Agripina, ca pe mine, doar ca suna Ariadna.

Barbata-miu: nume catalan, Antoni. Nimeni nu-i zice asa, doar buletinul. Si de la Madrid, la telefon, ii zic aiuriti, ca si cum ar fi Anthony: Àntoni. Parca-s buimaci, li se pare atat de ciudata catalana, ca le e imposibil sa-si imagineze ca se zice normal, ca in spaniola, doar ca mai scurt.

Odata a vb la telefon cu un francez.

Raman sa-si scrie un mail, il intreaba cum il cheama.

Francezul: Antoine.

Aha, ca pe mine. Au revoir.

Ajunge mailul. Semnat: AN TWAN.

Maicuta

Fara cuvinte

www

Grindelele pe prundisul udat de vana de parau de sub podet, buzunarul interior de la haina de costum a bunicului cand venea in vizita, mama ca un bujor, emotionata, cu ei, imbaiandu-i in bucatarie, si eu ii sorb lumina din ochi, Sankt Petersburg, asa de intristat si de irepetibil, aburii ridicandu-se de pe padure, paltonul negru mirosind a bumbac alb, gatul meu gol hait intr-o geaca subtire, bulgareala pana la sange din nas, mainile Elenei Florescu, cerul din Lille, mov incalcit si coborat pana la genunchi, de care mi-e dor de patru ori pe an, linistea, cazanul cu sopon bulbucind, caldura verde, merele de soi acru fermentate in butoaie enorme, pijamaua galbena a lui Marin prin '80, rujul culoarea piersicii din budoarul doamnei V, eternele cozi impletite, romanul politist citit de 7 ori in lipsa de altceva la bunica, etamina stupida care se cracana si se murdarea de la neindemanare si emotie, vinilurile, vocile carnoase, aproape, urechile in difuzorul patrat, acul rupt, cizmele cu toc din '82 si eu sub aura purtatoarei, jucand cu luminile blocurilor, musacaua de la camin si budinca de branza, pofticioasa din mine cu sortuletul varza, lacrimile, patuturile pliante si genele groase ale fetitei de alaturi (Undina?), autismul metropolei, fetele atat de singure in Palais, fuga, fuga peste tot, racoarea camerei mele, geamul deschis toata vara, nucul de jos, toate culorile de la toti papucii, tocul muscat de scara rulanta, si mai tarziu cel rupt in RER Marne la Vallée, pieptanul de cules afine la munte la Straja.

Si peste toate, ca un cearsaf cusut din racoare, intins ca in zborul invers din Marquez, maternitatea, adunand si inmultind amintirile, reparand goluri de memorie, aseaza, simplifica si lumineaza totul, ma impaca si ma citeste, in sfarsit, acasa. Nu mai am nevoie sa alerg balansandu-ma pe tocuri, imi masor pasii din privirea lui: daca dansez, rade. Ma uit la mine si o vad pe ea, ma uit la ei si nu-mi vine sa cred, zilnic le spun ba unuia, ba altuia, E sau A. I-am iubit atat de mult de mult de mult cat eram mici ca mi i-a daruit pe-ai mei. Nu stiu cum de s-au ordonat si harazit asa locurile, doar simt ca m-am asezat din intamplare in loja mea. Am nimerit in ea, fara sa fiu constienta ca o cautam.

Norocos

Asta inseamna desenul, care explica vizual o superba expresie din spaniola: "nacer con una flor en el culo".
De azi dimineata imi propusesem sa scriu ca i-as pune o floare-n cur lui Gisele Bündchen, caci tocmai (sau abia) ieri am citit si eu ca a nascut in apa, ca n-a durut-o. Si ma gandeam, braziliana (procent demolator de cezariene in tara ei de origine), top model (C section pentru sectorul asta profesional trebuie sa arate ca somajul in CV), ce noroc a avut ca a nascut.
Ca sa dau azi de un articol in blogul luptatoarelor mele din care aflu ca a nascut acasa, in cada.
Pai nene, ala nu e noroc, a lucrat la eveniment.