De ce?

De catva vreme incoace am inceput sa fac aluzii razlete la valoarea lucrurilor: o haina aruncata din lene are o valoare, am fost si i-am ales-o etc, cartile nu se deseneaza, nici peretii, patru caramele sunt multe caramele...

De cand a inceput gradinita respinge, din spirit de turma, alimente pe care le consuma normal inainte: mazarea ( brrr, verde, mic si rotund), castravetele (no m'agrada), ceapa (no m'agrada), ea care cauta disperata ceapa in salata noastra. In cateva randuri a si facut un casting dramatic in farfurie: això no m'agrada, això no m'agrada, això tampoc, aliniind in unghiul din stanga sus ingredientele condamnate.

Stiu perfect ce nu-i place cu adevarat, si ma doare in suflet ca la gradinita monitoarele insista cu toti copiii la fel sa manance. I-am sugerat sa ceara sa repete un pic din felul celalalt. Din cate povesteste functioneaza.

Intr-o seara i-am spus ca mancarea de la scoala o platim noi, ca ea trebuie sa manance ca acasa, ce-i place ei, asta inseamna mai de toate, mai ales ca ii e foame, chiar daca ceilalti copii zic ca lor nu le place nimic. Eram foarte multumiti de argumentarea noastra, ce ne-a luat prin surprindere au fost indignarea si lacrimile ei.

Nu! Nu e adevarat, papa nu plateste mancarea de la scoala!

Siiiiiii, crede-ma ca o platesc eu!

Revoltata: Nu. Langa cantina este un senyor care are lucruri de vanzare, si copiii mari ii dau diners!!

Ooooo, nu stiam daca sa radem sau sa plangem! Ii invidia pe cei din scoala primara care pot cumpara napolitane si biscuiti in timpul pauzei.

Prin asociere, cum nu platim in monezi in fata ei mancarea de zi cu zi, era clar pentru ea ca nu o platim noi.

Banuiesc ca si ea a ramas desconcertata de siguranta noastra.

Trei saptamani mai tarziu, intr-un moment de oboseala ultima, inainte de culcare: cu mult repros: Papa, de ce mi-ai platit piureul de azi, daca nu-mi placea??