marți, 24 aprilie 2012

Planul de nastere


Mi-am facut si eu unul la viata mea.

L-am cautat de-am ametit, vroiam sa-l pun aici caci avea un ton foarte dulce, rar la mine.

L-am cautat in dosarul "Nastere", apoi in cel intitulat "Frica de nastere", in subdosarul de la "Diverse" care se numea "De ce sa nu programezi..." si abia intr-un tarziu mi-a picat fisa: l-am considerat un document destul de important ca sa cred ca merita scris cu stiloul.

Asa ca odata, cand il voi gasi in vreo cutie ratacita printre alte cateva zeci cocotate la cucurigu, sper sa fac o poza scrisului aluia tremurat si plin de vise. Sigur il am, macar in dosarul pe care l-am cerut spitalului la trei ani dupa nasterea fetei, cand m-am simtit pregatita. Tocmai devenisem mama a doua oara, si am scris spitalului sa mi-l trimita. E dreptul pacientului, timp de cinci ani de zile de la orice spitalizare. L-am primit acasa dupa vreo luna, un teanc deloc neglijabil, cu note, date, grafice, tot.

Era tot asa de frumos exprimat in planul de nastere, din toate propozitiile sarea-n ochi fericirea, rugamintea, bucuria.
Mai toate verbele la conditional: "ne-ar placea", "am dori", "ar fi o bucurie".

Imi aduc aminte clar doar de-o fraza: "Nu autorizez sa i se administreze nici un biberon cu lapte praf sau cu ser glucozat fetitei noastre. Imi doresc sa o hranesc eu. Va multumesc dinainte pentru tot ajutorul pe care mi-l veti oferi in privinta asta".

La al doilea copil am refuzat fara drept de apel sa mai fac un plan de nastere.
N-ar fi fost onest fata de mine, ar fi fost ca si cum nu as fi avut incredere. Nu exista licarire de indoiala. As fi intrat pe poarta unui spital doar in caz de forta majora, cand conditionalul de la "ne-am dori", "v-am ruga", "sotul ar fi incantat sa taie cordonul" ar fi trecut sigur la imperativ, fara timp de detalii.

Nu mai avea sens planul de nastere.

Am in gand de saptamani de zile sa pun undeva pe blog un banner pe care sa scrie "Nu fac apologia nasterii acasa", caci cred ca o femeie are dreptul sa aleaga unde vrea sa-si aduca pe lume copilul, in cele mai sigure conditii.

Opinia strict personala e ca uneori, locul cel mai sigur e pentru unele acasa.

Tempo-ul, timpul si timpii


Tempo: e ritmul tau.

Imprevizibil, surprinzator, normal, individual, ar trebui sa fie sfant si de nezdruncinat.

Hei, ce zic eu aici, este sfant.

Cand moare cineva, mai mult, nici macar cand e deja mort demult si e bagat in groapa, nimeni nu vorbeste la cimitir sau la jelanie despre cum trebuie sa-si schimbe luneta din spate, despre cum il asteapta nevasta sa mearga la Sinaia,  despre cat e de tarziu si inca nu e gata.

As fi vrut sa scriu termenii in ordine crescatoare (frecventa inalta - viteza - e invers proportionala cu caracterul "problematic" pentru domeniul care e obiectul de discutie aici), din pacate nu am vreme sa copiez totul (tempo-urile mu-zi-ca-le)  de la coada la cap:

Larghissimo
Largo
Lento
Grave
Larghetto
Adagio
Adagietto
Tranquillo
Afetuosso
Andante
Andante moderato
Andantino
Moderato espressivo
Moderato
Allegretto grazioso
Allegretto
Allegro moderato
Allegro
Vivace
Vivo
Allegrissimo
Presto
Vivacissimo
Vivacissimamente
Prestissimo
Allegro Prestissimo con fuoco

Apoi ce se intampla "in timpul", timpii:

Stringendo
Accelerando
Affrettando
Ritardando
Ritenuto
A piacere
A capriccio
Ad líbitum
Rubato
A tempo
Tempo primo
Sostenuto
Morendo
Non troppo (exemplu "Allegro ma non troppo vivace")
Con moto
Molto
Quasi
Assai
Lo stesso tempo
Tempo giusto

Timpul: da, e scump, uneori e fara de pret.


Timpul  altora e un balaur. Trebuie crutat, nu trebuie intins, scos din cusca. In cazul contrar, se intampla situatiile alea delicate: clavicula rupta, torticolis perinatal cu multe sesiuni ulterioare de recuperare, hematom matern timp de multe saptamani, stres intutil, bruscare, durere, violenta, epiziotomie cu stampila de macelar, cezariana "de urgenta", vacuum bestial, forceps ca din Cronenberg, coate-n coaste in stil australopitec, cur de moasa trantit pe burta femeii.

Pe de alta parte, daca un medic obstetru e grabit mereu, si-a cam ratat cariera: trebuia sa se orienteze spre zone profesionale de gen Fedex, DHL, acolo graba e bine cotata.

luni, 23 aprilie 2012

Cine?

Din Rusia? Cine?
Din Gabon??!! Cine?
Va multumesc de semn.

Singura


Timp liber. Cateva ore diurne, doar pentru mine. Primele dupa aproape sase ani de maternitate intensa si intensiva.

Ce sa fac?

Sa varuiesc holul?
Sa vopsesc dulapul care ma asteapta de mai bine de un an?
Sa-mi scot cartile din cutiile din pod si sa le spulber praful, sa le asez in rafturi pe care inca nu le am?
Sa decorez in sfarsit casa?
Sa fac frumos peste tot pe unde am planuit sa fac frumos in minutele si minutele alea in sir de stat lipita de copii?
Sa ma uit la mine, in oglinda vazuta si in cea nevazuta, sa fac bilantul de dupa potop?
Sa ma pun cu burta pe carte?
Sa dorm o tura?
Sa merg intai la un circuit spa-frizerie-cosmetica-pilates sau macar la o baie de voie acasa fara limita de timp, fara cantecele lalaite?
Sa ma uit in gol o vreme?
Sa ascult linistea? Nu-mi vine sa cred, parca-i noaptea in casa, dupa ce au adormit toti.

Ce? Ce? Ce sa fac?
Intai si-ntai o cafelussa.

duminică, 22 aprilie 2012

Prima compunere





"Hi havia una vegada uns gossos i uns gats que eren molt amics i una día van trobar uns micos que eren els seus amics."

"Au fost odata ca niciodata niste caini si niste pisici care erau prieteni buni si intr-o zi au gasit niste maimute care erau prietenii lor."

Am scris textul ei in codul "corect" caci netraind etapa asta de scris fonetic, sunt fascinata de cum isi imagineaza in scris copiii cuvintele auzite. In franceza vazusem la fel, dar in romana nu imi amintesc sa fie atat de socant.

Si da, ma induioseaza teribil curgerea continua a cuvintelor, separate aleatoriu, legate intre ele nou, neasteptat, iscator de zambet.

Referitor la Doula

Astea fiind spuse, ma declar disponibila.

miercuri, 18 aprilie 2012

Comentariu


Comentariul lui tonaltzintli pentru "Duminica, de Paste":

... şi cu hainele mirosind şi scîrţîind a nou, de fiecare dată prea primăvăratice pentru răcoarea aia a somnului întrerupt cu entuziasm de mamaia, cu noaptea-n cap. În satul ei, doar fetele şi flăcăii rămâneau toată noaptea la biserică. Restul satului se trezea pe la 2-3, se înţolea şi pornea căscînd spre “linia mare”, de acolo ieşea la şosea, de fiecare dată reavănă, tocmai bună de curăţat pantofii puţin îngreunaţi de uliţa de-abia pietruită sau mai deloc. La dus aşteptam să ne salute cei mai vrednici decât noi, care deja se întorceau de la biserică. Era un capăt de ţară dacă noi, copiii, mai greşeam şi încercam să salutăm noi primii, cu elan. Mamaia căuta glasul celor cu care ne întâlneam şi de-abia apoi privirea, ca să le poată răspunde la salut. La întoarcere, de-abia aşteptam să trecem pe lângă chipuri, cu siguranţă toate cunoscute, ca-n lumea perfectă a satului, pentru a fi noi cei care salutam cu “Hristos a înviat!” Se lumina deja de-a binelea, cerul se înroşea la orizont, opririle erau scurte, conversaţia nu se lungea acum prea mult, mamaia mai completa uneori cu numele celui întâlnit care ne scăpa nouă sau alor mei, de fiecare dată o poreclă sau un “maria lu’ gore a lu’ manţu” sau “fata mai mică a lu’ greieroaica” sau “tanţa lu’ focărel, care ameninţă d-un picior”... Acasă, la intrare, tataie pregătea o bucată de fier, de obicei o potcoavă, acoperită cu iarbă proaspătă, pe care fiecare dintre noi trebuia să calce, ca să aibă noroc tot anul. Tot el ne curăţa apoi pantofii, tuturor, aproape pe furiş, şi îi aşeza frumos lângă casă, mai ceva ca la magazin. Apoi, toată ziua, n-aveam voie nici să aţipim o secundă, că “ni se fură paştele!”, deşi iarba din poieniţa din pădure era mereu ademenitoare, iar drumul înapoi, pe lângă viile sătenilor şi cazanul de făcut ţuică al satului, îl făceam din opriri dese, sporovăieli şi chicoteli.

Adevărat a-nviat!

luni, 16 aprilie 2012

Doula



Am o amica doula. S-a format ca atare intre primul si al doilea copil, cu Michel Odent intre altii.
Am intrebat-o, dupa al treilea copil: Ai avut o doula la nasterea asta?
Nu, nu am gasit niciuna de care sa-mi placa cu adevarat.
In spaniola ar suna "In casa fierarului cutitul e de lemn."

Aici vreau doar sa spun ca o doula - insotitoare la nastere - trebuie aleasa cu foarte mare grija.
Nu e personal specializat, nu "stie" sa faca nimic, "doar" te insoteste in travaliu.
Ca atare o alegi dupa afinitati, nu dupa competenta tehnica.
La un medic sau o moasa beneficiile depasesc neajunsurile: e sever, fumator, adict al bisturiului, grabit, nu e mama la randul ei etc.
O doula nu, trebuie sa o placi in stare rationala, ca sa o poti accepta in situatia aia in care habar n-ai cum o sa reactionezi.

Cred ca ideal ar fi sa fie cat mai multe, ca sa o poti alege pe cea care ti se potriveste.
Personal mi s-a parut mai necesara singuratatea decat compania.
Recomand cu caldura intalniri prelungite cu cea pe care ai dori s-o ai langa tine, e important pentru a stabili spatiul dintre doua femei.

Ce n-as fi suportat la o doula:
Sa ma infantilizeze.
Sa fie mai puternica, mai motivata, mai sufocanta decat propria situatie.
Sa vorbeasca gen proasta-n targ. Pentru altele poate e importanta muzica, sotul prezent, dansul, lumanarile parfumate, eu stiu clar (stiam si dinainte) ca vreau liniste.

Toate astea trebuie vorbite inainte de petrecere.

sâmbătă, 14 aprilie 2012

Duminica, de Paste



Acum cativa ani,  la inceput de Passeig de Gràcia, traversand Diagonala, am vazut un cos de Paste ca ala pe care il aduceam acasa cu bunicul dupa noaptea de Inviere.

Il purta un rus impunator, plonjat in filmul lui complet diferit de ritmul mediteranean.

Mi-a inlemnit pasul: era identic. Forma ovala, dus pe brat, stergarul alb cusut in culori vii, ouale rosii, cozonacul, usturoiul verde. Nici n-am fost in stare sa ma intorc dupa el, de inima bubuind.

Nu stiu cum, ani la rand am avut sansa sa merg doar eu cu bunicul la Inviere, la el acasa, fara alti nepoti. Plecam pe la noua seara si ne intorceam dupa cinci dimineata. Mergeam vreo doua ore pe jos pana la biserica, bunicii stateau pe Strada Garii, in cu totul alt loc decat slujba anuala. Acuma ca ma gandesc satul era imens, imprastiat, nu ca celalalt din Bucovina, de munte. 

Invierea era un basm, aerul diminetii, frumusetea, drumul.
Bunicul, elegant, tacut, bun ca nimeni altcineva pe lumea asta.
Familia acasa, asteptandu-ne. Bucuria bunicii, reuniunile de familie erau specialitatea ei.

Uitasem complet de minunea asta.

Anul asta, de Pastele ortodox si fara nici o legatura, poate-mi fac curaj sa arunc o privire la moftul asta al orasului meu: http://www.ambbarret.com/index_en.html

Imi place afisul din 2009, habar n-aveam ca e un eveniment cu traditie deja.

Aici, orice pretext de petrecere se omologheaza rapid.
Poate am noroc si printre atatea palarii ma intalnesc din nou cu un cos pascal intors de la slujba de Inviere.

vineri, 6 aprilie 2012

Mama



Vorbind despre pozele de familie pe care le-au vazut:

Papa, tu de ce mai ai mama, daca esti mare si nu mai ai nevoie de ea?

Dezbat intre ei partea cu mama tanara si mama batrana, cu mama doar mama si mama devenita bunica.

Revin la bunicile mele, apoi fata plonjeaza in subiectul preferat:

In curand n-o sa mai ai mama, ca e batrana. O sa ramai fara mama.

Pauza. Nu stiu pe el, dar pe mine ma ia cu ameteala de fiecare data curiozitatea asta morbida.

"A., chiar daca o sa raman fara mama, mama mea o sa fie mereu mama mea."

L-as fi imbratisat, dar ma-ncurcau doi, unul in stanga, alta in dreapta.


Vis



Unele vise ma socheaza la fel ca frazele alea pe care mi le zic ai mei din cand in cand.

Seara, il paraste pe frate-su: E. a zis ca bunicile mamei sunt urate.
Le-au vazut la bunica lor pe calculator, intr-una din diminetile astea ploioase de vacanta.

Somn. La sapte dimineata trebuie sa ma duc sa-mi fac o analiza.

Ma trezesc si adorm si intre luciditate si baiguiala delirez ca am ajuns deja la analiza, care e de fapt o prima sedinta din multe altele de fizioterapie. Stau ghemuita in sala alba, doua asistente imi dau tarcoale si dintr-o data incep sa ma atace pestisori rosii. Urlu direct: eu plec. Ce ai? Pestisorii sunt cu fizio aici. Pai foarte rau, eu am fobia pestisorilor.

Suna cineva la usa. Deschid. Amandoua bunicile, in intuneric bezna, cot la cot in fata usii, abia le vad.

Inainte, una din ele - cea despre care am tras concluzia cu frate-meu in toamna trecuta ca e cea mai ravasita - era lipita de peretele usii noastre.

Zagltaiala: trezeste-te, nu ajungi la spital! Nu mai merg, sar pestisorii aia mici pe mine.

Esti nebuna de nesomn, e doar o analiza.

Intr-un sfert de ceas sunt inapoi, cantand.

N-am mai cantat la sapte dimineata din...alta viata.


Pascala


De Paste aici nu zburda nimeni prin iarba din gradina dupa iepurasi sau oua vopsite.

Se intampla ceva teribil: cetatea se goleste ca inaintea unui potop anuntat: asa cum de Craciun pare plina de emotie festiva, lumea circula dus-intors de la vizita familiala obligatorie, ocazie unica de a-si scoate vizonul de la naftalina, de Paste ii sug pe toti niste gauri de sarpe inexplicabile.

E pustiu, Vinerea Mare hauie a gol. Nu mai raman decat turistii, care nici macar nu-si dau seama ca au aterizat intr-un oras fara localnici. Cum se invart in aceleasi zone tocite intre ei, cred ca asa e mereu.

Si dupa aia scriu aiureli care n-au nimic de-a face cu fantasticul despre cum e locul asta vazut in doua zile jumate.

Am zis. Nu mai e nimeni in cartier.

Picasso



Fata mea il "studiaza" la gradinita, si nu ma gandisem pana acum de ce, cum de etc.

Cred ca de asta: