De baieti

Baiatul meu si-a descoperit putza.

O prietena care are doi baieti cam de aceeasi varsta cu copiii mei mi-a spus ca l-a gasit pe cel mare invitandu-l pe cel mic sa se joace cu a lui.

S-a bagat in conversatie: in casa asta sunt trei putze de baieti, si regula e urmatoarea: numai mama are voie sa le atinga pe toate, in rest fiecare cu a lui. E clar?

Mai limpede ca apa cristalina.

De ce?

De catva vreme incoace am inceput sa fac aluzii razlete la valoarea lucrurilor: o haina aruncata din lene are o valoare, am fost si i-am ales-o etc, cartile nu se deseneaza, nici peretii, patru caramele sunt multe caramele...

De cand a inceput gradinita respinge, din spirit de turma, alimente pe care le consuma normal inainte: mazarea ( brrr, verde, mic si rotund), castravetele (no m'agrada), ceapa (no m'agrada), ea care cauta disperata ceapa in salata noastra. In cateva randuri a si facut un casting dramatic in farfurie: això no m'agrada, això no m'agrada, això tampoc, aliniind in unghiul din stanga sus ingredientele condamnate.

Stiu perfect ce nu-i place cu adevarat, si ma doare in suflet ca la gradinita monitoarele insista cu toti copiii la fel sa manance. I-am sugerat sa ceara sa repete un pic din felul celalalt. Din cate povesteste functioneaza.

Intr-o seara i-am spus ca mancarea de la scoala o platim noi, ca ea trebuie sa manance ca acasa, ce-i place ei, asta inseamna mai de toate, mai ales ca ii e foame, chiar daca ceilalti copii zic ca lor nu le place nimic. Eram foarte multumiti de argumentarea noastra, ce ne-a luat prin surprindere au fost indignarea si lacrimile ei.

Nu! Nu e adevarat, papa nu plateste mancarea de la scoala!

Siiiiiii, crede-ma ca o platesc eu!

Revoltata: Nu. Langa cantina este un senyor care are lucruri de vanzare, si copiii mari ii dau diners!!

Ooooo, nu stiam daca sa radem sau sa plangem! Ii invidia pe cei din scoala primara care pot cumpara napolitane si biscuiti in timpul pauzei.

Prin asociere, cum nu platim in monezi in fata ei mancarea de zi cu zi, era clar pentru ea ca nu o platim noi.

Banuiesc ca si ea a ramas desconcertata de siguranta noastra.

Trei saptamani mai tarziu, intr-un moment de oboseala ultima, inainte de culcare: cu mult repros: Papa, de ce mi-ai platit piureul de azi, daca nu-mi placea??

Generalul

"Mama mea era o femeie rea. Tu stii ce-i aia? Rea."

Asa incepea si practic se incheia cea mai laconica si poate cea mai veridica poveste spusa de ea.

Cand povestea, adevarate sau nu fiind istorisirile ei, nu rareori tremurai. Odata cu variantele posterioare tremurai pentru ce stiai dinainte si pentru ce putea veni in versiunea actuala, caci patima naratoarei, suspense-ul si viata galgaind din complicatele momente de viata redate cu bidineaua cea mai stufoasa luau pe dinainte ca un puhoi toate emotiile asistentei.

...

De ce mi-e frica

Mi-e frica sa nu patesc ceva de care mi-am dat seama tarziu, pe cand eram gravida cu fata: babele traznesc a pipi in autobuze. Inainte de sarcina foloseam mult metroul, cand am trecut la autobuz m-a izbit repetat asta. Si cand zic babe ma refer la ditamai cucoanele. Uf. Odata cu primul copil repulsia fata de mirosul de urina a trecut la frecventa zilnica: pelincile pentru bebelusi au un iz intepator, cica marketing pur.
Sper sa nu ajung la 70 de ani foarte averiata.

Ce mi-a bucurat dimineata

Sa vad soferul care conducea autobuzul spre ora noastra de muzica (s-a schimbat tura cand ne-am urcat noi) cum si-a sters volanul cu spray si o carpa mare. Mi-a adus aminte de profesorul de la scoala de soferi, cu cea mai jegoasa masina pe care am putut s-o vad vreodata. De pe volanul ala puteai sa razui juma' de cm de jeg, iar de cocul lui Amy Winehouse e un cuib de cuci, mustata profesorului meu era unul de diverse familii de zburatoare. Ma pisca totul instantaneu asezandu-ma la volan.

Aici sunt bebelusii de la muzica, poza e de vinerea trecuta, Elvira e cea mai extraordinara profesoara pe care am cunoscut-o.

Din cantecele de azi:

A Paris, a Paris, tinc un gos de color gris.

A Olot, a Olot, el meu gos s'ha tornat groc.

Jo tinc un conill

Què és molt aixerit

Quand li toco la boca

Em mossega el dit

Jo tinc dos conills

Què són bons minyons

Sempre que puc

Els faig molts petons.

Iaia quaresma

Peus petits

Caga'n terra

I pixa en el llit.

Pluja fina

Fils de plata

Mil gotetes

Semblen perles d'aigua.

Quina cameta que tinc jo,

rodona i grasseta

M'agrada molt.

I quina panxeta

que tinc jo

tobeta i bonica

m'agrada molt...

Necesara

Mama ei moasa.
Doua surori moase, dedicate nasterii acasa.
Si ea trece prin incercarea asta, m-a atins cat de greu si frumos.
Asa de ciudata e viata uneori.

Acuarela

Imi doresc ca odata, mi-e totuna daca la 40 sau la 60 de ani, sa insotesc o femeie cand naste, oriunde ar fi. Si lucrul asta se va intampla, nu am nici o indoiala.

Guasa

Uimirea de mine.

Siguranta cu care mi-am ales locul, asa de clar si spontan, fara sa ma fi gandit inainte. aici. pamantul bun, simteam si iarba vie sub picioare. picioarele pe pamant. capul peste nori.

Baierile inimii ca niste cheotori si catarame tremurand de spaime, temeri si totii capcaunii itind capetele din gurile de canal ale mintii. Odata rupte zagazurile, odata inceputa furtuna electrica, spaima se duce ca un fum iute, pe lumea ei. Ce-am fi fara teama.

Secretul in sfarsit cunoscut, primul gand: asa am venit eu.

puterea

usurinta

trecerea

gerunziul care merge de atunci cu mine

drumul

coboratul

timpul bun, rabdator

mirosurile calde

noaptea noaptea

mic mic mic

si viteaz

protestand

cat l-am rugat

increderea

drumul interior

revenirea pe lumea asta, luciditatea dupa betie

patul

Cat am mers astea treizeci si trei de luni, pas de copil cu pas de mama, ca sa crestem. Si chiar daca n-ar fi putut sa fie, drumul care m-a facut altfel de femeie.

Seringa de forta ca un salt elastic in mijlocul vietii vertical.

Cel mai feminin lucru pe care l-am vazut vreodata, iesit din adancurile mele: casa imbatatoare, neinchipuit de frumoasa, am sorbit-o din ochi, asa de animalic, flamanda: copacul cu radacinile, coroana si nervurile lui, exuberanta si netezimea, darnicia, caldura palpitand inca.

freamat de tample.

sufletul rupt: o sa pot sa ma impart? si aburul de caldura, dorul ca o galeata imensa de apa rasturnata. imbratisarea. ce dor mi-a fost. acasa. fetita mea mica mare.

Crochiu

Surpriza. Ea rotunda, ce ciudat ma simt, ce cap greu.

Socul. Atat de bruneta, atat de altfel de cum o visasem si o vazusem si o inchipuisem.

Tandretea timida si subtire ca o folie de alge deshidratate, dulceata, sufletul in roua, mutenia, tremuriciul din oasele degetelor: ea e, ea statea acolo pe peretele pantecului meu la cinci luni, cu piciorusele de fetita, cuminte, asteptand.

Halucinatiile. Ca am patru tzatze, ca atarna o salcie plangatoare peste patul din spital, face umbra pe fata ei, exact in prima dimineata.

Cosmarul: ca sa vina sa ma coasa cineva in noaptea a treia. Infirmiera s-a uitat la mine din usa si a plecat fara un cuvant, mai bine pentru amandoua.

Naucirea. Blestemata epidurala.

No comment status. O popreala interioara, de neexplicat. Minutul zero de drum, ca un stop in vid inainte de spirala. milinanomicroinfinitezimo-secunda.

Rasul tamp. Siroiul de relax. Acum abia. Telefoaneleee

Caldura de-afara pe care nici n-o banuiam.

Ce nu pot spune inca pe nume. Ce naiba: momentul ala pe care nu-l doresc nimanui in universul asta, si nici in oricare altul pe care nu il cunosc: intind picioarele in jos, unul si apoi celalalt, si ma sfasai in doua.

Doctorul, in a treia dimineata, suplicandu-ma din privire si vorbele, literal: "Però ets feliç, fill meu"..

Invidia la dus, vazand o lauza care se misca de parca era liana, sclifosindu-se maica-sii nu stiu ce de nu stiu care dantelarii. Eu horcaindu-mi grapele, golita, incovoiata.

Tzatza, sfanta tzatza. Singurul lucru pentru care am avut incredere in mine. Capoasa din mine, taranca. salvarea noastra. n-as fi putut. lipirea.

Amandoua, in foisorul din fata pavilionului de neonatologie, foisor fara copac nici nimic, doar rotund. soarele. 10 dimineata, 35 de grade iulie 2006. Soarele de o vedeam in brate translucida. Evadarea din camera, singure. Prima data. Lumina din zambet, comoara din brate, eu plutind, durerea lasata in camera, rasul mut. Ora zero? asta. cateva minute asezata in plasoleta rotunda, linistea stratosferica, fericirea din sternon pana peste aburii diminetii incendiare. sufletul mic dormind adanc. Cineva facut din aer plutind peste amandoua, peste crestet, in incremenirea caniculei, sufland peste noi.

inceputul. inocenta, copilul din mine. primul rand cu andrelele, stangaci, hait, strans, dar al nostru. de unde nu e, nici dumnezeu nu cere.

emotia de a o aduce acasa, de a purta la noi ce am avut mai de pret vreodata cu mine.

Curajul la jumate, nestiinta de prunc care simte ca lipseste ceva, fara sa stie ce, ca a pierdut, sau a uitat, sau a visat ceva si nu a priceput ce e.

Etajele din trup: durerea cruda, tiuitul metalic de sub buric, capul zambind in toate sensurile, sufletul impacandu-le pe toate, reparand ca masa olarului lutul moale, noroc de lutul moale. asta e, lut ud si bun, intai molatec si jucaus, mai tarziu uscandu-se aspru.

Coffee

Sunt normala? E a doua noapte in care ma gandesc inainte sa ma culc la gustul demential al cafelei de maine dimineata.

Echilibru

Nu avem deloc mana la poze, cele cat de cat aratabile sunt total intamplatoare.

Sant Medir

Pe 3 martie in Barcelona (in cele mai satesti cartiere) e Sant Medir.
Bafta chioara ca sa dai peste balega proaspata in metropola: acum vreo 10 ani ii scriam lui barbata-miu ca mi-e dor de mirosul de balega autentica. O data pe an il am cadou: ies calareti pe strazi si impart caramele la copii, dimineata si inca o tura seara.
Fata mea trebuia sa iasa cu gradinita sa vada defilarea, in minunata Plaça Rovira. (am cautat-o ieri in youtube si am dat peste Emely la plaça Rovira).
N-au mai iesit din scoala, ca ploua. Si eu abia am vazut 4 armasari, nici poza nu facui.
Seara, inainte de culcare, fata lui tata-su: Papa, tu stii cantecul cu Sant Medir?
Hait, eu in gand, iar ne-a prins inculti.
Nu, nu stiu.
Ea, cu aer neutru: Sant Medir, cu plete dalbe...
El, facand corul: Santu santu santu santu..

Iubirea

Nu-mi aduc aminte nimic din aspectul, vocea sau prezenta ei. Banuiesc ca venea destul de des, era una din prietenele bunicii. Cred ca avea in jur de 50 de ani. Eu trebuie ca aveam intre 3 si 4, din asocierile facute.

Am recuperat doar, acum in ianuarie, o traire: eu sub privirea ei, ma retraiesc intr-un flash: un reflector de lumina calda si buna coboara lung, invaluitor, spre mine. Momentul in care mi-am amintit (??) asta mi s-au tulburat ochii de acum si sufletul de atunci.

In astia 30 de ani, unde a stat globul de duiosie si bunatate desfasurat spre mine atat de generos in aerul ala incarcat de concurenta? In sertarele mele, in lumea ei disparuta de mult? Cum de l-am integrat abia azi? Daca am fi in Lost season 5 as alerga s-o imbratisez cu cei 4 ani ai mei, intr-unul din salturile in timp.
Si chiar daca suntem in real life, bucuria evaporata din particulele centrifugate din nou s-a intors pana la ea, unde o fi acuma.

Cum iti zice?

Primul lucru cand m-a vazut, joi dupa-masa:
Sabs cum isi zice fata aia care a venit in loc de Marifé (educatoarea de sport) azi?
Nu, nu stiu cum o cheama.
Triumfatoare:
As-ber-gi-ni-a.

A trebuit sa astept pana seara cand s-a intors barbata-miu sa rad cu cineva: asberginia e o forma regionala (soacra-mea e din Cervera), sau incorecta de la catalanul alberginia (aubergine) = vanata. I-a spus cu aceeasi mandrie (aia ca i-a retinut numele) povestea substitutei.

Ta-su, vocea ratiunii: "Vols dir que no es diu Virginia..."

Mai are o colega. Emely. Am incercat pe toate partile sa-i explic. Din Emely n-o scoti. Ca bunicu, i-a zis sora-mii mereu Ilena, si vara-mii Merela.
Si inca o colega. O cheama Greta. Ii zice Dreta (Dreapta; sau Tzapana, depinde de dispozitie de traducator)

Ca la noi in familie, mustacim toti cand ne referim la Cracalin. Ce ne placea cel mai tare era ca nimeni nu se prindea, se aude perfect inocent.

Ei insasi ii spunem Mariana destul de des, si rade total. M-am cam incurcat cu numele copiilor, cultural vorbind ( Ariadna e greu pentru ai mei, Eduard suna ciudat si in catalana si pe moldoveneste).

Matusa-mea, alta originala la nomenclatura, a comentat cand s-a mascut fata: Cum ai zis ca o cheama? Mbeene, adica tot Agripina, ca pe mine, doar ca suna Ariadna.

Barbata-miu: nume catalan, Antoni. Nimeni nu-i zice asa, doar buletinul. Si de la Madrid, la telefon, ii zic aiuriti, ca si cum ar fi Anthony: Àntoni. Parca-s buimaci, li se pare atat de ciudata catalana, ca le e imposibil sa-si imagineze ca se zice normal, ca in spaniola, doar ca mai scurt.

Odata a vb la telefon cu un francez.

Raman sa-si scrie un mail, il intreaba cum il cheama.

Francezul: Antoine.

Aha, ca pe mine. Au revoir.

Ajunge mailul. Semnat: AN TWAN.

Maicuta

Fara cuvinte

www

Grindelele pe prundisul udat de vana de parau de sub podet, buzunarul interior de la haina de costum a bunicului cand venea in vizita, mama ca un bujor, emotionata, cu ei, imbaiandu-i in bucatarie, si eu ii sorb lumina din ochi, Sankt Petersburg, asa de intristat si de irepetibil, aburii ridicandu-se de pe padure, paltonul negru mirosind a bumbac alb, gatul meu gol hait intr-o geaca subtire, bulgareala pana la sange din nas, mainile Elenei Florescu, cerul din Lille, mov incalcit si coborat pana la genunchi, de care mi-e dor de patru ori pe an, linistea, cazanul cu sopon bulbucind, caldura verde, merele de soi acru fermentate in butoaie enorme, pijamaua galbena a lui Marin prin '80, rujul culoarea piersicii din budoarul doamnei V, eternele cozi impletite, romanul politist citit de 7 ori in lipsa de altceva la bunica, etamina stupida care se cracana si se murdarea de la neindemanare si emotie, vinilurile, vocile carnoase, aproape, urechile in difuzorul patrat, acul rupt, cizmele cu toc din '82 si eu sub aura purtatoarei, jucand cu luminile blocurilor, musacaua de la camin si budinca de branza, pofticioasa din mine cu sortuletul varza, lacrimile, patuturile pliante si genele groase ale fetitei de alaturi (Undina?), autismul metropolei, fetele atat de singure in Palais, fuga, fuga peste tot, racoarea camerei mele, geamul deschis toata vara, nucul de jos, toate culorile de la toti papucii, tocul muscat de scara rulanta, si mai tarziu cel rupt in RER Marne la Vallée, pieptanul de cules afine la munte la Straja.

Si peste toate, ca un cearsaf cusut din racoare, intins ca in zborul invers din Marquez, maternitatea, adunand si inmultind amintirile, reparand goluri de memorie, aseaza, simplifica si lumineaza totul, ma impaca si ma citeste, in sfarsit, acasa. Nu mai am nevoie sa alerg balansandu-ma pe tocuri, imi masor pasii din privirea lui: daca dansez, rade. Ma uit la mine si o vad pe ea, ma uit la ei si nu-mi vine sa cred, zilnic le spun ba unuia, ba altuia, E sau A. I-am iubit atat de mult de mult de mult cat eram mici ca mi i-a daruit pe-ai mei. Nu stiu cum de s-au ordonat si harazit asa locurile, doar simt ca m-am asezat din intamplare in loja mea. Am nimerit in ea, fara sa fiu constienta ca o cautam.

Norocos

Asta inseamna desenul, care explica vizual o superba expresie din spaniola: "nacer con una flor en el culo".
De azi dimineata imi propusesem sa scriu ca i-as pune o floare-n cur lui Gisele Bündchen, caci tocmai (sau abia) ieri am citit si eu ca a nascut in apa, ca n-a durut-o. Si ma gandeam, braziliana (procent demolator de cezariene in tara ei de origine), top model (C section pentru sectorul asta profesional trebuie sa arate ca somajul in CV), ce noroc a avut ca a nascut.
Ca sa dau azi de un articol in blogul luptatoarelor mele din care aflu ca a nascut acasa, in cada.
Pai nene, ala nu e noroc, a lucrat la eveniment.

Cu ce-mi luminez ziua

Am vrut sa scriu despre Ferran Adrià.
Despre Onestitate.
Si am cerneala doar ca sa scriu despre chiftelele mele.
Ce fain, ca toate proprietarele de bloguri si cratita, scriu si eu despre bucatarie.

Intrarea asta o dedic sora-mii, sub stindardul: bucataritul poate fi o activitate relaxanta, creativa si vesela. Eu ma distrez de mor facand mancare, e una din bucuriile zilei.
Fac din ochi, totul. As fi un dezastru de cofetareasca, unde gramajul te tine de par.
Hai ca ma lungesc, si la urma urmei sunt doar niste gogoshici de peste.
Bune de mori, Biberanu/Zgariatu/ Paulo/ Rusu a halit doua. Ho, coaja nu i-am dat-o. Ca le-am facut in ulei. Chiftele, deh, nu era sa le fac la aburi, ca doar nu-s taivaneza.
Sora-sa restul pana la 8.
Si nu, inca nu am ajuns sa miros constant a ceapa calita. Obsesia mea de fata mare.
Se iau filete de peste alb, fara piele, oase. Eu am luat merluciu. Congelat, cel mai simplu.
Se baga la zumzait pana se marunteste total, se adauga un pic de pesmet, usturoi, patrunjel, sare, un ou, se da prin faina si se parpaleste la foc iute in uleiul fierbinte. Te lingi pe deshte, frate! Zic: soro!

Five o'clock

E ora iesirii de la gradinita a fiica-mii.
Baiatul l-am mutat de vreo luna in carucior, bolirea m-a lasat destul de lovita pe-o parte.
Asteptam 450 de parinti, bunici, baby-sitters, ce-o mai fi, sa deschida poarta. Zumzaiala e frumoasa.
Biberanu' reactioneaza rapid, incepe sa se foiasca, sa chiuie, Pavlov mai fumeaza satisfacut un trabuc in cosciug*. Uneori, doar iesind din casa, spune ana-ana. Rade cu strungareatza lui si face ecou pe casa scarii.
Unul din cele mai intense momente ale zilei.
Ca toata dupa-amiaza, intre 17 si 22 nu cunosc pe nimeni.
Nu credeam c-o sa vina ziua in care sa nu raspund la telefon. Nu ma puteam abtine, as fi iesit si din dus. Acuma ma suna nu stiu cine, de luni incoace nu mai ridic receptorul in momente de criza ale zilei. Una m-a sunat 7 ori intre saptamana trecuta si asta. Ce-o fi crezand.

Ce-mi lumineaza ziua

Mama,

Tu iti aduci aminte cum era CANTZOANA aia?

M-a terminat cu cantzoana ei. De cate ori mi-aduc aminte cuvantul asta pufnesc in ras instantaneu. Conceptul de interlangue al fetei mele e superb exemplificat, imi place tot ce zice pe romano-catalana ei.

A avut o perioada de vreo luna cand vroia sa faca totul soala. Singura face totul de cand are vreo 2 ani, dar soala era nou. Totul era noooo, io soalaaaaa.
Nu-mi vine acum in cap sa reconstitui regula dupa care functioneaza cuvantul asta, la un moment dat o gasisem. Zicea soala ca goala, soare, moale.

(cu repros): Mama, da' eu vreiam un catzelush.

Ariadna, eu nu ma simt in stare sa avem grija de un catelus, are nevoie de multa atentie, ca un copil, trebuie scos la plimbare, facut locsor in casa, acuma nu putem.

(dupa o cumpanire): Bine, atunci sa stea la Candy (o venerabila doamna ce bate spre 90 de ani).

***

octombrie 2009: Esti plina de paduchi, trebuie sa ma ajuti, stai cuminte sa ii scoatem cu pieptanul.
Nuuuuuu, nuuuuu, nu vreau sa-mi cada furnicile pe picioare.
(Da'n cap nu te deranjeaza?)

ianuarie 2010: Ai grija sa nu te apropii cu capul de copii la scoala, ca eu ti-am scos toti paduchii.
(serioasa): Mama, da' eu nu mai aduc paduchi acasa.

Ce-mi lumineaza ziua

Mama, eu cand eram mica mâine nu vorbeam?
Nu, mai demult nu vorbeai, bebelusii nu vorbesc.
(panicata) Si unde mergeam ?!
Peste tot, chiar daca nu vorbeai mergeai peste tot. (ramâne pe ganduri o vreme) Cu tine? Cu mine.

Tu de ce vorbesti romaneste, mama?
Fiindca eu m-am nascut intr-un loc unde am invatat sa vorbesc romaneste.
Si eu ce faceam, stateam cu papa?!
...

Din cuvintele preferate ale fiica-mii:

chiropractica
biblioteca
psicomotricitat (taica-miu a ramas mut cand a auzit-o la telefon. se cheama asa cand face "sport" la gradinita)
Bilógrafo - zice ea la bolígrafo
Cotzotzeii (asta din epoca de inainte de 3 ani)

"hola senyor tonto."
Inca imi vine sa plang si sa rad cand ma gandesc: urca cu taica-su duminica de afara, si l-a salutat spontan pe un vecin. Ea care nu are nici un interes pentru adulti, si-a gasit sa-l salute pe vecinul asta de care mi-e tare drag, si-a pierdut catzelul in vara si de atunci s-a scufundat intr-o tristete mai mult decat evidenta, daca pana si a mea de trei ani l-a vazut tonto.

mama, mie imi plac muuultmultmult futuletii.

Ce-mi lumineaza ziua

"Mama, da' eu am vreiut, am am am... vreiut...vreiat...

Ariadna, te iubesc mult.

Si eu pe Eduard."

o sa ma mai gandesc la raspunsul asta.

Din categoria ce "mambreau" pe lumea asta

As vrea sa fiu ca Shiva, sa pot prinde tot ce vreau cu mainile. (trebile, copilul care inca mai vrea, ca fata n-o mai prinzi in brate decat la ocazie de lux).Vreo pereche mi-o cer in plus, asa, de moft, sa stea la program non stop de dat cu oja, incondeiat gene, flup flup de creme pe body si pudrat obrajii cu pulberi irizate si imponderabile. Si mai vreau ziua de 30 de ore, din somn nu mai am de unde taia.

Pace

Starea de pace e o inventie a mamelor.
Dada, ne ziceau peste tot ca razboiul l-au inventat barbatii. O fi adevarat, nu ma bag.
Ce stiu e ca pacea vine de la noi.
Microsecunda precisa in care imi privesc pruncii dormind, respirand adanc, imbaiati, mirosind a progeniturile mele, mi se limpezeste tot sufletul, imi cresc iara aripile albe dupa noroiala grijilor de peste zi.
Lumina de aburi din ochii mei trece peste toate semnaturile de la cel mai tare summit incropit vreodata si ma simt proprietara cheilor Linistii.

Ce deceniu, frate, ce deceniu!

iPhone, revivalu anilor '80, maxi-gentile, iegarii, jimmy choo for H&M, vintage, vintage, facebook...

Si eu m-am gasit sa fac prunci.