La mana a doua

Papa, iaia nu-i ca noi.

Cum nu-i ca noi?

Ea zice galetes salades in loc de galetas saladas.

*

In masina, cu Ramstein de fond: Papa, ce canta monstrii astia?

*

In baie, insotita de bunica-sa, dupa o mustruluiala cu public (imi pare rau de mor): Iaia, eu sunt asa.

*

Dupa o scena de strigaturi la amiaza si pana la urma fara somn, catre tata-su, in secret: Azi am urlat diferit.

***

Am certat-o. Pentru o tura de racnete la cumparaturi, finca finca vreiam patateeeee buaaaaaaa. Mi-am pierdut cumpatul asa de tare ca am batut-o la cap dupa aia in fata bunica-sii doua ore. Seara, la vremea soaptelor, continui autist cu recitalul meu. Ea: mama, hai sa nu mai vorbim despre asta. Hai sa vorbim despre ceva frumos.

August

Dimineata de inceput de august.

Ii tai baiatului bucatele minuscule de pui.

Cealalta se uita la desene animate.

Dupa primele imbucaturi de foame, ne uitam siderati cum ia in penseta degetelelor o bucatica, si in cealalta manuta alte doua, se duce sfoara la sora-sa si i le baga in gura, intai pe cea dintre degete, apoi comoara din pumn.

Noroc ca am vazut amandoi scena asta, altfel cine m-ar crede am asistat la un moment atat de fratern? Care de fapt e doar jucaus.

Tot dimineata.

Din adezive cu ochi, nas, sprancene, par, gura, construieste o figura umana.

Catre tata-sau: Acuma o sa-i pun un zambet tamp (sonrisa tonta).

Peste doua minute: Si o privire trista.

Ce mai, total look de vacanta pe sfarsite.

***

Iara dimineata, cand reusesc sa-mi urnesc oasele din pat, paracioasa mea preferata: Mama, a venit un planeta din astia...

Glosa la informatie:

• planeta in cat/sp e masculin;
• a venit un muncitor, ceea ce la mine acasa se numeste un meserias, sa repare la bucatarie;
• in spaniola se numeste fontanero, in catalana paleta. Pe o prietena din Madrid o distreaza teribil echivalentul din catalana; adevarul e ca n-am auzit niciodata pe aici zicand fontanero, cei ce vorbesc spaniola (si toti vorbesc spaniola in domeniul asta) isi zic tot paleta. Si beau trifazice la 9 dimineata si incep orice fraza asa: " Ehhhque...doamna...cine v-a reparat dumneavoastra asta inainte? Aici trebuie refacut tot";
• Tot inceputul lui august a dat roata planeta pe la noi. Mi-am zis ca a venit momentul sa vorbim de constelatii cu fata mea, si m-am trezit intreband daca Pamantul e o planeta. Nu pricep cum de simplul fapt de a sta agatata de Calea Lactee echivaleaza cu o spalare de creier. Pana la urma avea dreptate barbata-miu ca fanaticele astea cu tzatza suntem de fapt o secta.

Personal

De ziua ei a primit o felicitare prin posta, de la un magazin de jucarii.
Ii arat plicul unde scrie numele. Nu-l recunoaste, in majuscula e scris doar A.
Cand intelege ca e pentru ea cu La Multi Ani, e foarte mandra.
Din valul euforiei, ma intreaba pentru cine sunt celelalte doua plicuri.
Pentru papa.
Nu, tot pentru mine. Da sa le desfac.
Nu, sunt ale lui papa, uite vin pe numele lui, nu le putem desface.
Indignata: "Molt malament, mama. S'ha de compartir, a casa nostra tot és de tots".
In traducere: "Urat din partea ta, mama. Trebuie sa impartim lucrurile intre noi, acasa la noi tot e al tuturor".
Ma distreaza ca i-a iesit zburand pe gura fraza, caci prima parte o aude doar la scoala (de aceea o si zice in cat), in timp ce la partea cu acasa la noi totul e pentru toti am mai lucrat si noi.

Mama, tu de ce te superi toata ziua cu mine?
(Nu stiu daca a vrut sa spuna in fiecare zi sau de multe ori de-a lungul zilei)
Nu ma supar.
Ba da, esti toata ziua suparata cu mine, papa nu se supara pe mine ca tine.
Hm, papa nu e acasa toata ziua.

Trecem printr-o etapa delicata: nu reusesc s-o urnesc niciunde. Nu vrea sa iasa din casa, nici dimineata, nici dupa-masa. Odata iesita, nu vrea sa se intoarca. Mai vrea in parc. Inca unu, inca "sinci", inca sapte minute.
40 de minute dimineata negociind sunt multe minute...si un bebe n-are atata dispozitie de asteptare.

***

La 10 dimineata, cand in sfarsit am reusit sa iesim din casa: Mama, azi vreau inghetata. Vreau doua. Acuma vreau doua inghetate.
Bun, nu mai bine trei?
Dada, trei. Triumfatoare: mergem acuma la inghetzatare (adaptarea ei pentru gelateria) si imi cumperi trei.

***

Atata am asteptat-o si acuma nu stiu cum sa ma descurc in situatia asta: a intrat in faza printesa total: nu-i mai cumpar nici o hainuta, jur. Nu vrea pantaloni scurti, nu vrea rochite care nu sunt "de printesa", nu vrea ce nu-i place, si partea cu placutul e un impuls de secunde, daca-i tuna ca nu, e nu. Logic. Eu o inteleg pe ea, dar sa ma inteleaga si ea pe mine, sta de n zile cu aceeasi rochita deja tocita fiindca e una din putinele care inca ii plac, in timp ce toate celelalte ii raman mici pe zi ce trece. Pe cea pe care o uraste a mazgalit-o cu pixul in zona taliei. Sa ma-nvat minte. Da' de unde sa stiu eu ca o lua asa tare dintr-o data?
I-am propus sa le dam la alti copii care nu au hainute si le-ar place astea care ei nu-i mai plac. Mi-a zis-o: Mai tarziu o sa-mi placa.

Diplomatie

Mama, ce burtica mare ai!
...Da. (mi-o zis-o)
dupa 5 secunde: O sa faci alt bebelus?
(Mi-a inghetat omusorul ca o stalactita. Asta o durea pe ea): nnnu.
dupa 5 secunde: Tu vrei sa fac alt bebelus?
Nu...o bebelusa.

Ii arde ei de bebelusa cum imi arde mie.

Mama, am o idea. (cu a de la gamalie)
De ce nu stai tu in parcul asta cu Eduard (in care tocmai am ajuns) si eu ma duc in celalalt care imi place mult mult (pe langa care tocmai am trecut, are topogan in spirala si catarat pe funie pentru copii mai marisori). Si cand ma satur vin inapoi la tine si la Eduard.

M-am albit: Cand mai ai idei din astea sa mi le spui, bine?

***

Eu, la ultima ora, in pat langa ea: ma duc sa intind rufele, bine? (alternez cu fac pipi, mereu ma intelege de vreun an, si o las semi-adormita)
Ea, trezindu-se complet: Mamaaaaa, da' nu vreau sa dorm singuraaa.
Da' nu dormi singura. Esti cu Eduard.
Eu vreau cu tine.
Caillou doarme singur...
Mama, asta nu e o poveste.
Ce vrei sa zici?
Caillou e o poveste, asta e casa noastra.

Eu: Ce desen frumos!

Ea: Da, finca te-am desenat pe tine cand te-ascult.

Dimineata, inainte de a iesi pe usa spre gradinita: Ariadna, ia-ti geaca pe tine.
Nu, asta nu. Cealalta. ( de iarna; afara e cald de numa')
(neutru): Ia-ti-o pe asta.
Incantata: Nu. Uitandu-se in oglinda in timp ce-si pune geaca pe gustul ei: azi fac ce vreau eu si maine fac ce zici tu.

Raman buimaca cu sugarul in brate dupa ce iese: parca era invers, nu?! (ironie galbena). O iubesc: maine fac tot ce vreau eu finca finca eu decid ca maine fac ce zici tu.

***

De la soacra citire (privindu-ma cu admiratie): Ariadna mi-a zis (la o propunere de-a ei pentru nepoata): Nu, mama mi-a zis ca nu. Daca mama zice ca nu, inseamna ca nu.

O iubesc: utilizand rigla ei de ierarhii.

Succesul personal e relativ. La mine merge imbratisat de cariera materna. Increderea in mine s-a asezat picior peste picior in creierul meu in momente din astea.

Cum

Mama, cum se cheama clasa ta, pisicute sau delfini?
Eu nu mai merg la gradinita, mergeam cand eram mica.
Si eu nu eram?
Nu.
Si dupa aia m-am facut mica si eram la tine la tine in burtica?
Da.
Si s-a trencat burtica?
Da.
In water?
Nu. La spital.
(uimita) La spital?
Da.
Si m-am dat jos?
Cine ti-a spus asta?
Nimeni.
Da.
Si dupa aia?
Dupa aia te-am luat in brate.

De ce?

De catva vreme incoace am inceput sa fac aluzii razlete la valoarea lucrurilor: o haina aruncata din lene are o valoare, am fost si i-am ales-o etc, cartile nu se deseneaza, nici peretii, patru caramele sunt multe caramele...

De cand a inceput gradinita respinge, din spirit de turma, alimente pe care le consuma normal inainte: mazarea ( brrr, verde, mic si rotund), castravetele (no m'agrada), ceapa (no m'agrada), ea care cauta disperata ceapa in salata noastra. In cateva randuri a si facut un casting dramatic in farfurie: això no m'agrada, això no m'agrada, això tampoc, aliniind in unghiul din stanga sus ingredientele condamnate.

Stiu perfect ce nu-i place cu adevarat, si ma doare in suflet ca la gradinita monitoarele insista cu toti copiii la fel sa manance. I-am sugerat sa ceara sa repete un pic din felul celalalt. Din cate povesteste functioneaza.

Intr-o seara i-am spus ca mancarea de la scoala o platim noi, ca ea trebuie sa manance ca acasa, ce-i place ei, asta inseamna mai de toate, mai ales ca ii e foame, chiar daca ceilalti copii zic ca lor nu le place nimic. Eram foarte multumiti de argumentarea noastra, ce ne-a luat prin surprindere au fost indignarea si lacrimile ei.

Nu! Nu e adevarat, papa nu plateste mancarea de la scoala!

Siiiiiii, crede-ma ca o platesc eu!

Revoltata: Nu. Langa cantina este un senyor care are lucruri de vanzare, si copiii mari ii dau diners!!

Ooooo, nu stiam daca sa radem sau sa plangem! Ii invidia pe cei din scoala primara care pot cumpara napolitane si biscuiti in timpul pauzei.

Prin asociere, cum nu platim in monezi in fata ei mancarea de zi cu zi, era clar pentru ea ca nu o platim noi.

Banuiesc ca si ea a ramas desconcertata de siguranta noastra.

Trei saptamani mai tarziu, intr-un moment de oboseala ultima, inainte de culcare: cu mult repros: Papa, de ce mi-ai platit piureul de azi, daca nu-mi placea??

Ce-mi lumineaza ziua

"Mama, da' eu am vreiut, am am am... vreiut...vreiat...

Ariadna, te iubesc mult.

Si eu pe Eduard."

o sa ma mai gandesc la raspunsul asta.