Cati suntem, de fapt?

Baba interioara, sugarul interior, femeia exterioara, care n-are uneori nimic de-a face cu cealalta, le Birkin versus traista jigarita de paie...cati suntem in realitate?

Sugarul interior

Nu ma dau in vant dupa inghetata.

Daca vrei sa ma omori ofera-mi o cafea cu lapte, un café crème, noisette, cortado, sau orice alta combinatie de lapte cu cafea.
La un nivel superior, nici un trifásico n-am consumat niciodata, e cafeaua cu lapte si un alcool (10-20 de picaturi). Aici am mai scris despre.

Cand canicula te strange cu usa, si se uita amandoi la tine cu ochisorii arzand: gelaaaat, gelaaat, vull gelat, imi iau si eu. S-a repetat scena de vreo treizeci de ori in iulie. Si mi-am dat seama abia acum ca cer mereu cafea cu stafide (asta zic eu, ei le zic rom, e gust de cafea si rom, cu stafide).

Cafea cu rom. Inghetata. Un trifásico sub zero grade. dadada. Lapte cu cafea si rom. Brrr.
La 60ºC mi-ar da o sincopa.

Anti-inghetata mea e aia care  se lipeste de cerul gurii, incleindu-se.

Daca veniti in vizita va spun acuma unde este inghetata buna: una e langa Ramblas (locul ala urat pe care ati inteles gresit ca trebuie sa-l vizitati), cealalta e o gelaterie italiana pe care o tineau mama si fiica. De vreo trei ani s-au plictisit si au transmis secretul de generatii altor fete.
Am citit un articol despre magazinul lor: acolo inghetata n-are mai nimic de-a face cu laptele, in afara de aromele de iaurt si nu mai stiu ce, celelalte nu contin smantana, e fructe cu gheata. Atunci am inteles de ce-mi place la ele.

*

Mi-a ramas foarte vie amintirea cu mine la Straja uitandu-ma la R si la F cum beau  valuri de lapte "grrrrrrraaaaaaaas", proaspat muls, cu spuma si miros intens de vaca. Expresia mea de greata. Acru era cu totul altceva. Dar crud sau fiert, smantanit sau nesmantanit, cald, rece, glota mintala face clac!

*

Nu sunt lactivista, nu militez, nu sunt fanatica.
Nici macar neo-hippie-bio-eco nu sunt. Dimpotriva.

Undeva, alogic si din adancuri, ma doare surogatul, nu vreau sa conving pe nimeni de nimic, nu imi permit sa judec nici o alegere, nici un refuz sau abandon, sau si mai dureros, neputinta.

Doar intuiesc (si in ziua cand mi s-a luminat asta am mai imbatranit putin) de ce ma fericeste cand un nou-nascut primeste ceea ce are nevoie. Nu cealalta.

E ca o impacare peste timp, ca o sete stinsa de sugar interior. Si de adult, mama si fiica.

*

Pe tine te-au inselat, te-au imbarligat nu stiu cum comunistii, ti-au zis ca important e serviciul. Intr-un oras in care 87% din barbati lucrau intr-o uzina siderurgica si 92% din femei intr-o fabrica textila, pe tine, baftoasa ca de obicei, te-a nimerit  un serviciu chinuit si sacrificat, cu un orar imposibil si un stres ilegal astazi.

Am aflat de foarte putin timp de ce ma deranjeaza pe creier mirosul de lapte bunuc si gras de vaca.
Pe generalul cu poseta nu port ciuda, n-o sa ma crezi, pot sa inteleg.
Tu, mai buna decat toti pe care ii cunosc pe Lumea asta si pe oricare alta care poate exista, poti sa si ierti. Imi inchipui cam ce era in sufletul lui. Si in al tau...

Si n-am nimic cu laptele grrrrraaas din Bucovina, asa cum n-am nimic impotriva biberonului.

Nu fiindca as fi contra n-am preparat niciunul in astia cinci ani.

Poate doar aparte de enzima aia lipsa, alta absenta m-a impins vertical.

Nu am energia fizica sa fac ca multe din cunoscute; mi-ar placea sa fiu IBCLC.
Mi-e de-ajuns si prea-plin si daca unul, doar unul mic-mic-mic a fost "intors la tzatza" (tampita expresie si credinta), la locul lui.
Dintotdeauna, chiar copil fiind, chiar inainte sa am frati, m-au atras electric nou-nascutii.

Si desi pare fara noima, despre inghetata si cafea e din nou despre iubire.

Si-mi aduc aminte de tine ca si cum ai sta acum in fata mea, aiurita ca mine azi cand imi spui ca-s dezlanata, sa mai beau o cafea sa-mi revin.

Te vad derutata, cu tricoul leoarca, cu cescuta de cafea in mana mereu pe-un sfert cu zar albastriu, care ateriza direct la ficusul enorm.
Cu decalajul, pauzele, chinul, cum reuseai optsprezece ore cu podoaba grea, departe?
Si in vacanta aceea de vara, baiatul alergand la poarta disperat catre tine venita in vizita, sa-si ceara dreptul.

Outlet

Tot orasul e impanzit de magazine de tipul asta, esti ispitit sa intri in locuri unde valoarea produselor e derizorie.

In majoritatea cazurilor e minciuna.

In ultimii doisprezece ani am trait langa sate intregi outlet: Roubaix, Igualada, La Roca Village. Ma fascineaza. Intre altele, cladirile. Spatiile in care sunt gazduite magazinele sunt in cele trei locuri identice: nave industriale din caramida rosie cu structura vizibila, cu perimetrul dreptunghiular, ca o casa desenata in copilarie si prelungita de vreo cincizeci de ori. Peste tot, fabrici vechi din domeniul textil.

Si articolele: cosuri enorme cu boarfe valvoi, umerase elegante pe care atarna sacouri vichy din anii `70, fastuoase rochii de seara cu lucirile palite, cu paietele atarnand sau fermoarul explodat.

Petit Bateau la pret de C&A, sutien Calvin Klein la 5 euro (nu, nu sunt Kelvin Clain), Cacharel degriffé surazand amar, Ralph Lauren/Laurent/Loren (?! or fi crezand ca e amantul Sofiei) pentru domni care circula posterior vizitei cu bluza roz, vernil sau malva pe umeri si innodata pseudo-nonsalant la gat, marci sportive pentru care unii bat zeci de kilometri ca sa aleaga sube imponderale la valoare de Decathlon.

Imi plac ofilirea, decadenta, dezastrul intuit in spatele nasturilor stirbi, gaurelele rusinate, destramarea acceptata cu resemnare. Pantalonii masculini imposibili, cu pense ridicole, talia inalta, patronul prea lat si bineinteles scurti. D&G cu aspect de gagica de poligon industrial.

Imi place mirosul puternic de depozit in unele, parfum intens pentru a camufla praful colectiilor in altele, aerul care respira cifre plutind: 2002, 1991, 2008 cu accident apocaliptic (rasturnare spectaculoasa a camionului care transporta marfa, sau inundatie a magaziei unde se pastrau toate alea), 2010 scapat/dat inapoi din maini isterice de fashion victim sau de cumparatoare compulsiva cu remuscari.

E ca o vizita intr-un muzeu de moravuri contemporane: viu, sociologic si ispititor.

Totul se relativizeaza cand vezi maruntaiele vitrinelor stralucitoare din oras, e ca si cum ai intra pe usa actorilor, strabatand decorurile, locul de tigara, ciocnindu-te din intamplare cu actrita preferata in momentul unei crize de anxietate teribile, tremurand incontrolabil, in timp ce ce pudreaza obsesiv (asta e o imagine reala).

***

Inainte de a termina aruncata intr-un cos sub eticheta stigmatizanta "TARA" (defect), vezi persoana (mama) tarata, ma autodeclar in lichidare, reducere la 70% fata de valoarea initiala.

Am fost la New York, la Milano, in London, am trecut prin Paris, m-au invitat la Shanghai. Am zburat de trei ori intr-o saptamana, m-am zguduit intre alte accesorii in cate vreun camion burdusit de glamour/amour.  

Am participat la defileuri de Haute Couture, am plutit ca niciodata la Fall Winter 2006, am improvizat la defileuri alternative, am stralucit de fericire la Prêt-à-porter Spring Summer 2009, mi-am trait serile de lumina, de confetti argintii si inaltimile de pe tocuri imbatatoare de paisprezece centimetri.

M-am intalnit cu flash-urile interioare, uneori rupere de nouri si de ceruri, alteori porti lacuite in alb stralucitor deschise spre si mai multa lumina. Am invatat sa nu ma mai orbeasca, acum mi le amintesc ca pe o lumina tainica, deloc orbitoare.

Peste tot, i-am vazut pe-ai mei in the front row, mereu emotionati, uneori intrigati si de cateva ori cu gura cascata. Au venit dupa noi si inca ma minunez cum nu s-a pierdut pe drumuri niciunul niciodata, era spaima mea de la fiecare pasarela: daca asta a dezertat, daca aleilalte i s-a acrit de-atata tevatura.

Am fost pentru pruncii mei ca bluza neagra pe gat pentru Jackie Kennedy, ca pantalonii din piele pentru Kate Moss, ca un costum pe Gary Cooper.

Am stat cuminte pe un umeras intr-un loc fermecator, am fost o rochita liberty in Portobello, am fluturat la usa unui magazin minuscul du dixhuitìème arrondissement, eram un foulard tie-dye facut in Gambia, am fost o LBD pentru un corp de vis, adorat si rasfatat.

Am fost suta la suta bumbac organic si la fel de fericita cand pe eticheta scria 40% rayon, 60% nylon.

Am fost organza tremuratoare cu tiv inlacrimat din perlute dumnezeiesti, tifon bun si sincer, suman aspru si fara jumatati de masura, cateodata lycra, alteori in, am fost matase dulce, croset incalcit si dupa aia neted, cu ochiuri mari alternand cu picioruse duble, am fost blue velvet si catifea grena, voal si tul, pres din zdrente si covor de pus pe perete, cu niste bujori rosii enormi in mijlocul unui imposibil lac roz, am fost poliuretan, metacrilat, tesatura impermeabila, costum de clovn umplut cu bilute expandate, am avut capse si tinte, m-am vazut in oglinda si eram o rochie maxi cu desen psihodelic, odata am facut un patchwork aleatoriu pe o plapuma pufoasa.

Am tinut de cald, de frig sau doar de capriciu. Am fost buna la nevoie, buna la toate, de zi cu zi si pentru seara racoroasa. M-au plimbat pe malul marii, la teatru si la opera, la circ si la concert. M-au catarat pe munti ciudati, liliputani si alte dati sisifici, m-am tavalit pe pajisti secrete, m-au luat si pe mine in toate imbratisarile calde, m-au iubit si m-au ratacit.

M-am trezit ca peste noapte special pentru intrarea asta: sifonata, cu canavaua tocita, cu urme vulgare de ruj si pudra la baza gatului. Desirata, intretesuta, cu pete. Mi-a sarit tandari/ tandara cristalul Swarowski ce-mi statea pe post de busola.

Pana aici am ajuns.

Recunosc ca e vremea sa ma retrag pe alte rafturi, sa-mi reciclez compozitia si croiul pentru utilizari posterioare vremurilor de glorie deja apuse.

Inainte era mai usor

Ei, mai usor din punct de vedere strict al maternitatii, al privirii inspre nastere si moarte.

Caci mai usor din alte unghiuri nu era, ai dreptate. N-as putea trai  fara masina de spalat cu motorul iQdrive, cu al ei antiVibration System, speedPerfect, 60% mai rapid, aquaSensor, flowSensor y 3D Sensor, aquaStop, semnalul acustic de sfarsit de program, tehnología touchControl, display-ul de cristal líchid miltifunction...

Se cunoaste ca mi-a dat ortul popii masina de spalat pe baza de depresie cronica si-mi caut alta, da? E ca si cum bunica ar fi zis intr-o buna zi: intru in greva, nu mai spal nici la maglu, nici la rau. Nu mai spal pur si simplu. Cinci copii, treaba voastra, nu mai soponesc nimic. Aia a zis masina mea.

Nici  fara cea de spalat vase n-as putea trai, fara uscator de rufe, sunt fan Thermomix, roomba, scooba si tot ce mai inventeaza baietii astia pe care i-as pupa de cat ne-au usurat viata, nu exista robot de carpit ciorapi caci nimeni nu mai carpeste ciorapi, am vazut la televizor o cubaneza foarte lucida  zicand ca adolescentele spaniole habar n-au sa-si spele lenjeria intima.

Nota: adevarul e nu am nici roomba, nici scooba, nici uscator de rufe, nici Thermomix, nici masina de spalat farfuriile. Dar sunt foarte de acord cu existenta lor, mai mult, visez sa le am pe toate functionand simultan, sa bazaie si mai dihai te miri ce prin bucatarie.

Da, e mult mai usor acuma. 

Dar era mai simplu inainte: fiintele (vorbitoare si nevorbitoare), anotimpurile, alimentele se nasteau si traiau normal, un lucru atat de greu de facut acuma. Nimeni nu poate naste normal, toate sunt ba mioape, ba stramte, ba grase, ba proaste.

Acum vreo patru ani m-am intalnit in tara cu o prietena, medic veterinar, tocmai cezariase o pisica. de ceeee? o intreb, inca incovoiata la suflet. Nu putea sa nasca, am stat toata ziua cu ochii pe ea si nu nastea. Cine te-a pus sa stai "cu ochii pe ea", cum sa nasca asa? Tu poti face un act de iubire sub privirea unui chirurg?

Viata si moartea se intamplau alaturi, langa pridvorul tau, peste parleaz la Livia lui Iliuta, si daca Marioara lui dom' prefesor nu era pe tura, se mai intampla si fara moasa. Asa cum a patit bunica macar o data din cate-am inteles. A carei ocupatie preferata e de cativa ani buni mersul "la mort". De cate ori o sun in ultimii zece ani e mereu "la mort", la priveghi.

Moartea era un lucru natural, simplu, fara multe dureri de cap, caci se intampla aproape si constant. Aici soacra-mea afla de la ziar ca i-a murit vecina de deasupra, nimeni nu zice nimic, familiile sunt atat de minuscule si autiste incat ti-e groaza sa te gandesti ca moare unul, mai ramai doar tu, singurel pe lume.

Era mai usor inainte: nici o femeie nu avea nevoie de cursuri de pregatire pentru nastere, nici nu mergea la grupuri de sprijin pentru alaptare.

Relaxarea, pilates, yoga pentru gravide si antrenarea fizica de la orele de pregatire pentru nastere le faceau pe camp, la muls vaca, la strans fanul, la curatat in grajd, la alergat dupa carlani, la jumulit de ganste. De pregatire psihologica nu era nevoie, ca nu se inventase epidurala ca sa inspaimante femeile ca fara anestezie o sa crape de durere. Si nu era nevoie caci toate din familie (mama, strabunica, surorile, cumnatele) nascusera copiii care venisera de la Dumnezeu fiindca asa era datul. Ca si la priveghi, vorbele nu-si aveau rostul. Animalele de pe langa casa (se) nasteau si mureau fara complicatii. Si ma scuzi ca sunt asa de sincera, daca erau complicatii se numeste selectie naturala.

Cu tzatza la fel. Cunosc o gramada de fete care zic ca n-au vazut pe nimeni niciodata alaptand inainte sa devina mame. Pe nimeni in toata copilaria, pe nimeni in casa. De unde sa apuc copilul asta ca sa-l pun la piept? De ce plange, de ce nu-s buna de nimic, de ce nu-s in stare nici macar de asta, care pare atat de usor?

Era mai simplu inainte, caci ritmurile vietii nu erau aflate de pe hartie la gradinita, ci sub cerul liber. Imi aduc aminte ca mi se parea caraghioasa treaba de barbat pe camp: bunica si inca vreo trei-patru femei praseau in linie, tacute, faramitand pamantul cu sapa, marunt, ca intr-o doara, dar voiaie, fara sa se planga de efort sau de oboseala. Bunicul trecea in urma si semana. Mi se parea logic, dar ridicol. (acuma rad, ma regasesc feminista de mica si bine in pielea mea de pre-femeie).
Nota: observi detaliul poligam al tabloului, da?

Viata curgea de la sine si femeile nu erau depresive caci simteau pamantul respirand, isi cunosteau ritmul interior fara sa fi facut nici un curs on-line de initiere in autocontrolul fertilitatii. Nu era nevoie sa faca tratamente de stimulare ca sa ramana gravide, caci pasarile cerului, frunzele si ploile le soptisera ca pruncii nu se fac incepand cu patruzeci si doi de ani.

Copiii cresteau laolalta, intre femei, nu trebuiau sa iasa din "gradinita" pentru fiecare ou pe care-l avea de cumparat ma-sa. Ele se intelegeau pe muteste: intr-o casa una randuia oalele, alta animalele, alta era cu dereticatul, cealalta cu copiii, care cresteau copacel-copacel fara dermatita atopica cronica, intoleranta la gluten si sindrom de deficit de atentie. Uneori se mai luau de tulpanele, imi inchipui, doamnele, dar sa traiesti in casa cu cumnatele, soacra, mama sau macar cu o bunica te tinea pe linia de plutire femeiasca. Tu crezi ca e normal sa stau la sezatoare cu Veronica pe messinger, reparand panzeturi care s-ar tese singure din nou intr-un club feminin din orice trib amarat?

Ceva din usuratatea aceea a ajuns si la mine, si n-am cuvinte sa le multumesc mamei, bunicii, strabunicii si tuturor celor dinainte, cel putin pentru un detaliu: nu mi se pare o povara sa fiu femeie, asa cum am auzit de la o prietena cu care nu mai vorbesc: "e greu sa fii femeie". Nuti, prietena mamei, mereu mi se plangea mie (?! eu cu saptesprezece ani, pierduta in spatiu) de dismenoree crunta, ca autoarea documentarului "Luna din tine" si ca alte milioane de femei apasate de asa bolovan divin.

Am crezut o vreme ca suntem rele intre noi, ca suntem lipsite de solidaritate. Si am aflat deschizand ochii inauntru ca azi suntem doar ingrozitor de singure. Maternitatea e si o cararuie fumigata cu frustrari imperceptibile pentru ochiul liber. Aia "n-a avut chef" sa faca X (sa dea copilul la cresa sau sa se lase de servici), cealalta s-a intors cu spatele cand a auzit ca poate nu era singura solutie, ce rost mai are acum sa dezvelim rani vechi?

Adevarul e ca  regretele, renuntarile, lacrimile, neputinta, abandonul s-au asezat si din singuratate: singura in mijlocul furtunii, nu stiu ce a facut mama cand era ca mine, bunica cum a putut cu cinci, si strabunica cu unsprezece?

Nu erau singure, totul era la vedere, nu li se cerea un cod de acces pentru fiecare nedumerire.
Azi, batrana, am invatat sa nu judec pe nimeni, caci in lumea feminina se misca plutind bulgari de materie foarte sensibila, cu care e riscant sa te joci la intamplare, punand etichete.

Era mai simplu inainte, nu trebuia sa-ti zmulgi auricularele din care ies in nestire zgomote dezordonate si confuze ca sa regasesti poteca buna in liniste. In urechi curgea direct zumzetul vietii, nepasator, bulbucind, te insotea peste tot, intre inceput si sfarsit.

***

Am doua imagini (contradictorii, sa le mai intelegi pe femei) pentru povestea asta, dar nu le pot pune caci pe obiectul uneia l-am dus la tara.
Tocmai acum, cand aveam nevoie de el. Revin.

Vorbesc (si scriu) din ce in ce mai aiurea, asta mi se trage de la varsta interlocutorilor: toti sub sase ani. Si soferii de autobuz. Inainte ziceam un hola! timid cand urcam in autobuz, acuma ii salut ca baiatul meu, cu toti dintii, cu intonatie, si ei imi raspund la fel. Ne vedem mult. Lunea cu douzeci si doiul, miercurea cu treizeci si noua, vinerea cu saptezeci si patru.

Cand era fata de vreo patru luni ma gandeam cu groaza cum o sa sa ma prezind la lucru vorbind asa, cu gesturi, grimase si vorbind cantat, ca pentru copii. Mi-a trecut spaima si mi s-a perfectionat melodia, toata ziua e un OOooOoooO, pana si cand merg singura pe strada cant de-a binelea, cu versuri si tot, veverita, elefantul, buburuza, brotacelul.

Imi zice omul meu intr-o seara nu stiu ce de nu stiu care salon la care merge, hotel, reuniune, prezentare. Nu inteleg nimic, inca fibrilez de grijile zilei. Doua ore mai tarziu, cand se linisteste casa, il intreb: la ce activitate spuneai ca mergi maine? Inca rade de mine. Activitate?! Viata ta e un carusel infantil.
Macar am e/in?- voluat: nu mai e un TGV zalud.

Addenda la Puénting

Am aflat ca nu sunt singura nici in caderi: m-am intalnit la vreo sase luni dupa escapada mea cu o mama, cu doua fetite exact ca ai mei, ii zic ca arata mai bine ca ultima data, ea, evaziv: eram bolnava. Imi spune, din cate am dedus ceva pe talpi, atat de intens incat nu putea calca, si nici un tratament alopat n-o vindeca. Ortrud a pus-o pe picioare. Iarasi: oricat ai fi de sprijinita de familie, alintata de partener, implinita in vise si asteptari, drumul ala pana la luminis il treci singura, intre crengile incalcite, nimeni nu poate face poteca in locul tau.

***

Nu stiu de ce tot public si iara sterg fragmentul asta,  e o minune de fata, barbata-su un Zburator, sunt atat de frumosi incat par din povesti. Am cunoscut-o la muzica, acum vreo trei ani jumate. Pe la vreo doi ani ai fetelor noastre m-am intalnit cu ea in metrou, mi-a zis senin: pana aici am putut, am intarcat-o, am mutat-o in camera ei, am bagat-o la gradinita.

Ea la fel de incantatoare ca de obicei, nici nu banuiam ca trece prin aceleasi iujuri ca noi astea nepieptanatele.

La al doilea copil si ea s-a organizat pentru acasa. Erau atat de convinsi amandoi, incat au primit cadou ce asteptau, inconstient: Alicia nu a ajuns la vreme, barbata-su s-a descurcat cu ea. Ultima data cand am vorbit era prinsa in jucarii waldorf.

Puénting

Mi-am facut blog ca sa scriu intrarea asta.

Se numea asa inainte sa aiba nume locul ce urma sa o gazduiasca.

Nici pana azi nu stiu cum sa pun in cuvinte ce as vrea sa stea sub titlu.

E un termen in spanglish. Inseamna exact ce arata imaginea.

Cred ca ar trebui sa incep spunand ca e o lectie pe care am invatat-o foarte bine: cand depind altii de tine nu mai poti sa-ti permiti senzatii tari, de genul sa mori un pic, sa patesti ceva, sa sari de pe sine.

N-as putea spune ca mi-am facut de cap, mai degraba m-am aruncat cu capul inainte.

Si busitura n-ar durea mai mult decat de obicei, daca n-ar fi fiindca tragi dupa tine pe cei mai dragi, aia pe care n-ai vrea sa-i vezi nicicand suferind, d'apoi sa-i faci tocmai tu sa sufere.

Cand aveam bebelusi mici si a trebuit in rare ocazii  sa ii las cu altcineva, nu mi-a placut mai niciodata cu cine ii lasam. Intre ameteala hormonala a lehuziei si dezorientarea de mamifer fara prunc, bantuiam pe strada repetandu-mi: nu am voie sa patesc nimic, depinde de mine cineva.

Undeva in primul an de maternitate dubla n-am mai avut vreme sa ma gandesc la ce mi se intampla, cei ce depindeau de mine ma cereau intensiv.

Si acuma, de la distanta timpului, cred ca singuratatea m-a durut. Nu cea fizica, cealalta.
Socrella: "Las' ca te descurci tu, toate s-au descurcat";

Maicuta: "Esti nebuna, nimeni nu face ca tine, tu chiar crezi ca celelalte fac asa cum spun, fii serioasa";

Barbatul: "Coboara asteptarile";

Tata: "Pfui, eu cum puteam cu trei!" (?!) Care trei ca eu aveam opt ani cand s-a nascut sora-mea si zece cand frate-miu, mi-am petrecut intre 8 si 18 ani jubiland de fericire cu ei doi.

N-am mai putut, cu exigentele Craciunului, cu toatele. Am facut o boala foarte interesanta (si foarte dureroasa), un ZZ, ca o petala cat unghia langa sanul stang. Care m-a tintuit la pat doua saptamani inainte sa o somatizez, urland de migrene inexplicabile la ora fixa.

Si dupa aceea am invatat de la viata ca mama nu are dreptul sa planga, sa oboseasca, sa o doara, sa nu fie atenta pana unde i se intinde coarda, sa moara, sa devina neoperativa, caci pe langa neajunsurile directe, ii trage pe cei ce coboara din ea dupa ea, in cadere.

Herpesul zoster le-a dat varicela alor mei, intai fetei, apoi baiatului.

M-am crucit de invinovatire, de durere, de suferinta lor. Acum partea fizica mi se pare anecdotica, la urma urmei e o boala a copilariei deloc periculoasa, doar incomoda.

Stiu bine ca rostul ei era sa ma puna pe ganduri.

A fost ca un aviz, ca o mustruluiala.

Ii multumesc medicului care mi-a spus ca noroc ca le-am dat-o eu, cine altcineva mai potrivit.

Si lor ca au trecut cu seninatate peste zilele scarpinatoare.

Si sunt mandra ca ma simt mai bine in singuratatea mea care incepe sa fie minoritate, ca e o alegere, ca stiu ce e de partea cealalta si nu cred ca as fi mai intreaga afectiv, moral, dimpotriva. Ma bucur sa vad ca parca nici ceilalti nu mai arunca asa comentarii in vant, c-or fi vazut ca ma dor la ficati. Am mai si coborat din (auto)exigenta, desi imi prinde bine oricand un umar la cele trebi lumesti.

Si ii multumesc persoanei care ma intelege ca nimeni altcineva pe lumea asta, caci priveste cu mine prin ocheanul meu, surprinsa si fermecata de diferenta.

Am putut!

Intr-o zi de paralizie totala, ne-am intalnit cu descendentii din dotare (x2) doua din cele care nu putem face greva generala. Si am mers in parcul ala cu topoganul ca un sarpe enorm pentru care vroia sa ma paraseasca fiica-mea acum cateva luni.

Cu prietena mea nu e nevoie de ipocrizie, de realitate machiata: ne vedem atat de rar incat suntem sincere, fara ocolisuri, in legatura cu situatii si zone interioare pe care nu le scoti la soare in conditii normale.

Frati

"de fapt incerc sa ii vorbesc cat de mult despre cum o sa fie. ca o sa fie bebe f mic, ca nu o sa se poata juca cu el fiind prea mic, ca o sa planga probabil mult si o sa se trezeasca des noaptea, ca o sa faca kk f des... cand o sa vina la spital sa ne viziteze, o sa ii dam un cadou din partea fratiorului... conflicte sigur vor exista. de asemenea ma gandesc sa il implic intr-o masura in ingrijitul celui mic, sa se simta util, sa il laud pentru asta (sa imi aduca un scutec de exemplu, sau o jucarie, etc.). daca mai aveti si alte idei, astept si eu cu interes"

Uh, eu m-am ferit ca dracu de tamaie de toata tarasenia asta...mi s-a parut ca 2 ani jumate e o varsta prea mica pentru un copil sa fie batucit la creier cu ce o sa fie, ca o sa vina si-o sa planga, n-o sa se poata juca cu el, o sa trebuiasca sa ma ajute...cred ca pentru varsta asta o sarcina e ingrozitor de lunga, ei nu au notiunea timpului, 30 si de saptamani in asteptare creeaza o tensiune care dupa aia se poate plati scump, atata asteptare pentru ce? Un bebe mic plangand cu care mama e mereu in brate. Ce plictisitor si ce frustrant! Aici e un bebe inauntru si om trai si om vedea. Ca si cu tandemul, nu-mi faceam visuri deloc pe timp de sarcina, traiam zi dupa zi, daca se intarca se intarca, daca ma doare de nu mai pot, nu mai pot. As sugera multa grija cu ajutatul. Cand o sa se nasca bebe 2 o sa aveti surpriza ca toaaaaaaaaaaate binevoitoarele din familie, matusile de gradul 3, vecinele, babele pisaloage o sa inceapa orice fraza de adresare catre bebe 1 cu "O ajuti mult pe mama, asa-i? si ai multa grija de fratiorul tau, ca el e mic". Numai copilu ala singur stie ce-i in sufletul lui cand aude asta...mai lipseste sa-i invarta cutitul in rana si propria mama...Nu i-am facut nici un cadou sau recompensa cand s-a nascut frate-su.

M-a ajutat si m-a scos din minti dupa cum a dus-o capul de bebelus mare in primele luni de viata ale celui mic. Fericirea ei cea mai mare era sa stea in bratele mele si sa sara pe patul in care dormea bebe...asta era o forma de descarcare fantastica pentru ea. Nu a facut nici o regresie. Lucrurile vin normal: tu esti copilul nostru, si noi doi mai avem un copil. Intre toti ne vom adapta cum ne pricepem mai bine. Viata ne va arata cum.

***

De ce crezi ca o va respinge pe cea mica? Nu-ti subaprecia copilul, sunt foarte inteligenti: stii aia cu daca nu poti dobori inamicul, uneste-te cu el? Fara sa li se indice cum sa se comporte, ei stiu. Nu cred ca pornirea initiala din suflet e respingerea, ci curiozitatea in starea ei cea mai pura, sinceritatea in concentratie foarte inalta, noutatea ca distractie maxima. Nu pierde timpul suferind cu asta. Ai incredere in copilul tau, crede in forta lui de a se adapta situatiei, o sa fii foarte surprinsa sa descoperi ca iti depaseste asteptarile, ca reactioneaza cum nici prin cap nu ti-ar fi trecut ca e capabil. Odata cu perioada de lauzie o sa descoperi ca ai nevoie de oazele tale de singuratate cu bebe mic, e o nevoie foarte intensa si animalica. Cu ocazia asta cel mare va petrece timp si cu alti membri ai familiei,tata, bunicii. Am facut o pauza ca s-a trezit cel mic, si mi-a venit in minte sa comentez ceva la faptul ca e foarte atasat: un copil care se tine mereu de fusta mamei poate fi un copil intr-o etapa a copilariei cand asa ceva e perfect normal (si inainte de 2-3 ani e perfect normal), sau poate fi un copil care a fost indepartat de cate ori cerea sa fie luat de mana, pe ideea du-te singur. Detest imaginea copilului impins de la spate, si mi-am dat seama ca de cate ori am facut asta (hai du-te si danseaza, hai du-te si tu cu ceilalti copii in fata scenei, niciodata nu mi-a iesit bine). Un copil impins se strange si mai tare in mana ta, de aceea de cate ori mi-a cerut mana am luat-o in brate. E o metafora si nu numai. Daca trecem pe langa o bataie si ma ia de mana, (si chiar daca nu ma ia) o iau in brate. Un copil alaptat e mai atasat, da, si sunt tare fericita ca e asa. Ma emotioneaza la fel de mult sa vad un copil care isi tine biberonul in manute cu multa iubire, sau isi suge capatul unei jucarii de plus. Daca cel mic aude in ambianta familiala ca e mare, ca ar trebui sa lase fusta mamei etc, va deveni si mai atasat. Eu strangeam din dinti, o luam strans in brate si ziceam mereu: adevarul e ca noua ne place sa stam asa. Cel mai bun lucru pe care il poti face saptamanile astea, inainte de viata in patru, e sa il acoperi de saruturi pe primul tau copil. Nu fi zgarcita cu imbratisarile, cu bratele deschise, cu lipitul pana la satietate, cu timpul necalculat la piept, in brate. Fa-ti damblaua asta, e cea mai plina sugestie care imi vine acum sa-ti spun. N-o sa-ti para rau, o sa intelegi de ce dupa. Si saruta-l fara sa suferi in legatura cu ce suferi acum, cum va primi el situatia, fiind atat de atasat. Poti avea surpriza ca din preaplinul iubirii pe care i-o poti arata acum, sa-si incarce intr-atat bateriile incat sa se desprinda un pic, doar un pic. Are nevoie de astaacum, si tu la fel. In locul tau l-as saruta din crestet pana-n talpi in fiecare seara, si asta nu e deloc o metafora. Peste cateva luni astept sa-mi spui de ce crezi ca ti-am spus asta. Cand apare bebe 2 se intampla un lucru extrem de delicat in retina mamei, de aceea cred ca e important pentru tine sa ti-l fixezi pe primul tau copil ca bebelus in punctul asta din viata voastra. Pe de alta parte, poate ma insel, dar intuiesc ca ce te preocupa nu e atat ca el va respinge "intrusul" (serios, asa ceva nu am auzit nici virtual nici face to face de la vreo mama, cel mult am auzit de ignorare completa, de falsa indiferenta), cat cum vei organiza tu emotiile tale, intre un copil atasat si un nou nascut continuu la san. E un secret, e surpriza pe care ti-o rezerva viata, ai sa vezi ca se intampla ceva care nu are cale de intoarcere, o sa poti perfect sa cuprinzi situatia, cu toata capacitatea ta pulmonara, e ca un halou de aer si lumina pe care esti capabila sa il respiri inainte de a incepe cursa asta bestiala. Crede-ma, o sa poti, si cand vorbesc de secret nu ma refer la pelteaua cu dragostea de mama se multiplica si o sa-i iubesti pe amandoi fara diferente etc. Normal ca o sa poti sa-i iubesti. E ceva mult mai alienant si mai puternic, nici nu m-ai crede daca ti-as spune acum, mai ales cu copilul atat de atasat pe care il ai (norocoaso!). De aceea repet: acum e linistea dinaintea furtunii. Nu pierde vremea preocupandu-te, faceti-va cadoul asta de iubire exclusiva, e un lux pe care doar primul nascut il are. Simtiti-va bine, nu va jenati sa va faceti toate capriciile care va tuna.


Si ca sa nu fiu complet off topic: Viata, hormonii, Dumnezeu (nu neaparat in ordinea asta) sunt asa de generosi: alaptatul ar fi putut iesi dintr-un brik care se goleste iremediabil, dar nu, functioneaza pe unul din principiile iubirii: cu cat dai mai mult (sau la mai multi, hahaa), cu atat creste. ce lucru simplu si generos.


***


Cu partea a doua e tot pe-acolo, nu e nimic impotriva ta, ci impotriva folclorului popular. E foarte la moda partea cu cadoul pentru cel mare cand se naste cel mic, eu nu am afinitati cu viziunea asta, dar nu trebuie sa coincidem. In schimb sunt tare necajita cu partea cu ajutorul care i se cere peste tot celui mare, el care era regele cerului si al pamantului in familie dintr-o data ceilalti il plaseaza pe rolul de adjudant al mamei. Ce tampenie. el trebuie sa isi traiasca copilaria in continuare, ca destul i-a cazut pe cap surpriza cu bebe doi, si trebuie s-o duca cum poate. Ideea e sa nu subestimam copilul, dar nici sa nu-i cerem mai mult decat poate duce. Sa auzi de n ori pe zi "trebuie sa o ajuti mult pe mama ca cel mic e mic si tu o sa-l iubesti mult" e ca o reteta de viata. El singur va descoperi echilibrul intre a fi gelos si a iubi, intre a-ti aduce un pampers si a-l durea in cot de ajutorul de care ai nevoie, din simplul motiv ca el are alte trebi.

Forum

Aici vreau sa adun ce-am scris prin alte locuri, caci am lasat mult timp in cuvintele alea si chiar cred in ce-am scris, nu-mi place sa ma risipesc in gol.

Diferenta

Am chef sa scriu despre un lucru pe care nimeni nu ti-l spune: diferenta de varsta intre frati.

In momentul in care se naste primul copil, in caz ca vrei sa treci de etapa de a fi parinte de copil unic, incepe tic-tacul. Tu ca femeie habar n-ai in primele momente, incepi sa te gandesti la un moment dat, din inertie.

Pentru cele care am avut cezariana cica e si mai alienant, caci iesirea brusca, lipsa trecerii da un sentiment de gol care te desira interior si se deghizeaza si sub forma unui dor sfasietor de a avea un bebelus. Imi aduc aminte perfect de etapa asta, fetita mea avea 4 luni si eu vroiam iar unul mic mic mic, la 8 luni la fel, tin minte ca venise sora-mea la noi si eu spuneam ca o invidiez pe X care vrea sa ii faca unul dupa altul. Ca vreau si eu unul mic, iara. Cunosc si alte fete care au trait sentimentul asta, nu e doar nebunia mea.

Pe la vreun an m-am mai calmat, caci a inceput zbantuiala si nu-mi mai ardea sa ma gandesc la nou-nascuti.

In rest, totul e relativ, fiecare isi intuieste intr-un fel limitele. Eu nu m-am simtit in stare sa fac al doilea copil inainte, si bine am facut, ca n-as fi iesit prea mandra de mine din experienta. Si mi se parea ca e un pic mare diferenta asa cum e, dar viata de zi cu zi mi-a demonstrat ca a fost bine asa, mai mult ar fi fost mai relaxat pentru fetita (sau nu, ca si la 5 ani s-ar fi simtit la fel de detronata), dar un pic tardiv pentru noi.

M-am calmat teribil cu invidiile: mergeam pe strada si vedeam doi copii superbi, aproape nu se aprecia diferenta de inaltime, si muream de tanjire. Acum merg eu insami cu doi prunci (in acelasi carucior, fata mea il tine pe baiat in brate, ca ma distreaza cum se inteleg) si stiu pana unde pot, cu rabdarea, cu organizarea, cu impartitul.

Si am destule prietene care l-au facut pe al doilea cu 17, 19, 22 de luni diferenta. Sau doi ani, si adevarul e ca mai toate mi-au spus ca n-au iesit cu amandoi din casa multe luni. Pe deasupra, cel "mare" merge toata ziua la gradinita, zi lumina, si cu 19 sau 22 de luni pentru mine n-ar fi fost deloc o mandrie. Ori ai o mama care traieste in casa ta si cu care esti perfect de acord in tot, ori ai soacra ideala, care te ajuta neconditionat, de la trebile casei pana la timpul cu cel mare, dar nici asta nu ma interesa. Copilul are multa nevoie de mama si sa vad acuma bebelusi de 2 ani ma ia cu fiori, caci l-am plamadit pe cel mic cand cea mare avea 2 ani, ce micuta!

Crochiu

Surpriza. Ea rotunda, ce ciudat ma simt, ce cap greu.

Socul. Atat de bruneta, atat de altfel de cum o visasem si o vazusem si o inchipuisem.

Tandretea timida si subtire ca o folie de alge deshidratate, dulceata, sufletul in roua, mutenia, tremuriciul din oasele degetelor: ea e, ea statea acolo pe peretele pantecului meu la cinci luni, cu piciorusele de fetita, cuminte, asteptand.

Halucinatiile. Ca am patru tzatze, ca atarna o salcie plangatoare peste patul din spital, face umbra pe fata ei, exact in prima dimineata.

Cosmarul: ca sa vina sa ma coasa cineva in noaptea a treia. Infirmiera s-a uitat la mine din usa si a plecat fara un cuvant, mai bine pentru amandoua.

Naucirea. Blestemata epidurala.

No comment status. O popreala interioara, de neexplicat. Minutul zero de drum, ca un stop in vid inainte de spirala. milinanomicroinfinitezimo-secunda.

Rasul tamp. Siroiul de relax. Acum abia. Telefoaneleee

Caldura de-afara pe care nici n-o banuiam.

Ce nu pot spune inca pe nume. Ce naiba: momentul ala pe care nu-l doresc nimanui in universul asta, si nici in oricare altul pe care nu il cunosc: intind picioarele in jos, unul si apoi celalalt, si ma sfasai in doua.

Doctorul, in a treia dimineata, suplicandu-ma din privire si vorbele, literal: "Però ets feliç, fill meu"..

Invidia la dus, vazand o lauza care se misca de parca era liana, sclifosindu-se maica-sii nu stiu ce de nu stiu care dantelarii. Eu horcaindu-mi grapele, golita, incovoiata.

Tzatza, sfanta tzatza. Singurul lucru pentru care am avut incredere in mine. Capoasa din mine, taranca. salvarea noastra. n-as fi putut. lipirea.

Amandoua, in foisorul din fata pavilionului de neonatologie, foisor fara copac nici nimic, doar rotund. soarele. 10 dimineata, 35 de grade iulie 2006. Soarele de o vedeam in brate translucida. Evadarea din camera, singure. Prima data. Lumina din zambet, comoara din brate, eu plutind, durerea lasata in camera, rasul mut. Ora zero? asta. cateva minute asezata in plasoleta rotunda, linistea stratosferica, fericirea din sternon pana peste aburii diminetii incendiare. sufletul mic dormind adanc. Cineva facut din aer plutind peste amandoua, peste crestet, in incremenirea caniculei, sufland peste noi.

inceputul. inocenta, copilul din mine. primul rand cu andrelele, stangaci, hait, strans, dar al nostru. de unde nu e, nici dumnezeu nu cere.

emotia de a o aduce acasa, de a purta la noi ce am avut mai de pret vreodata cu mine.

Curajul la jumate, nestiinta de prunc care simte ca lipseste ceva, fara sa stie ce, ca a pierdut, sau a uitat, sau a visat ceva si nu a priceput ce e.

Etajele din trup: durerea cruda, tiuitul metalic de sub buric, capul zambind in toate sensurile, sufletul impacandu-le pe toate, reparand ca masa olarului lutul moale, noroc de lutul moale. asta e, lut ud si bun, intai molatec si jucaus, mai tarziu uscandu-se aspru.

www

Grindelele pe prundisul udat de vana de parau de sub podet, buzunarul interior de la haina de costum a bunicului cand venea in vizita, mama ca un bujor, emotionata, cu ei, imbaiandu-i in bucatarie, si eu ii sorb lumina din ochi, Sankt Petersburg, asa de intristat si de irepetibil, aburii ridicandu-se de pe padure, paltonul negru mirosind a bumbac alb, gatul meu gol hait intr-o geaca subtire, bulgareala pana la sange din nas, mainile Elenei Florescu, cerul din Lille, mov incalcit si coborat pana la genunchi, de care mi-e dor de patru ori pe an, linistea, cazanul cu sopon bulbucind, caldura verde, merele de soi acru fermentate in butoaie enorme, pijamaua galbena a lui Marin prin '80, rujul culoarea piersicii din budoarul doamnei V, eternele cozi impletite, romanul politist citit de 7 ori in lipsa de altceva la bunica, etamina stupida care se cracana si se murdarea de la neindemanare si emotie, vinilurile, vocile carnoase, aproape, urechile in difuzorul patrat, acul rupt, cizmele cu toc din '82 si eu sub aura purtatoarei, jucand cu luminile blocurilor, musacaua de la camin si budinca de branza, pofticioasa din mine cu sortuletul varza, lacrimile, patuturile pliante si genele groase ale fetitei de alaturi (Undina?), autismul metropolei, fetele atat de singure in Palais, fuga, fuga peste tot, racoarea camerei mele, geamul deschis toata vara, nucul de jos, toate culorile de la toti papucii, tocul muscat de scara rulanta, si mai tarziu cel rupt in RER Marne la Vallée, pieptanul de cules afine la munte la Straja.

Si peste toate, ca un cearsaf cusut din racoare, intins ca in zborul invers din Marquez, maternitatea, adunand si inmultind amintirile, reparand goluri de memorie, aseaza, simplifica si lumineaza totul, ma impaca si ma citeste, in sfarsit, acasa. Nu mai am nevoie sa alerg balansandu-ma pe tocuri, imi masor pasii din privirea lui: daca dansez, rade. Ma uit la mine si o vad pe ea, ma uit la ei si nu-mi vine sa cred, zilnic le spun ba unuia, ba altuia, E sau A. I-am iubit atat de mult de mult de mult cat eram mici ca mi i-a daruit pe-ai mei. Nu stiu cum de s-au ordonat si harazit asa locurile, doar simt ca m-am asezat din intamplare in loja mea. Am nimerit in ea, fara sa fiu constienta ca o cautam.

Pace

Starea de pace e o inventie a mamelor.
Dada, ne ziceau peste tot ca razboiul l-au inventat barbatii. O fi adevarat, nu ma bag.
Ce stiu e ca pacea vine de la noi.
Microsecunda precisa in care imi privesc pruncii dormind, respirand adanc, imbaiati, mirosind a progeniturile mele, mi se limpezeste tot sufletul, imi cresc iara aripile albe dupa noroiala grijilor de peste zi.
Lumina de aburi din ochii mei trece peste toate semnaturile de la cel mai tare summit incropit vreodata si ma simt proprietara cheilor Linistii.