Grindelele pe prundisul udat de vana de parau de sub podet, buzunarul interior de la haina de costum a bunicului cand venea in vizita, mama ca un bujor, emotionata, cu ei, imbaiandu-i in bucatarie, si eu ii sorb lumina din ochi, Sankt Petersburg, asa de intristat si de irepetibil, aburii ridicandu-se de pe padure, paltonul negru mirosind a bumbac alb, gatul meu gol hait intr-o geaca subtire, bulgareala pana la sange din nas, mainile Elenei Florescu, cerul din Lille, mov incalcit si coborat pana la genunchi, de care mi-e dor de patru ori pe an, linistea, cazanul cu sopon bulbucind, caldura verde, merele de soi acru fermentate in butoaie enorme, pijamaua galbena a lui Marin prin '80, rujul culoarea piersicii din budoarul doamnei V, eternele cozi impletite, romanul politist citit de 7 ori in lipsa de altceva la bunica, etamina stupida care se cracana si se murdarea de la neindemanare si emotie, vinilurile, vocile carnoase, aproape, urechile in difuzorul patrat, acul rupt, cizmele cu toc din '82 si eu sub aura purtatoarei, jucand cu luminile blocurilor, musacaua de la camin si budinca de branza, pofticioasa din mine cu sortuletul varza, lacrimile, patuturile pliante si genele groase ale fetitei de alaturi (Undina?), autismul metropolei, fetele atat de singure in Palais, fuga, fuga peste tot, racoarea camerei mele, geamul deschis toata vara, nucul de jos, toate culorile de la toti papucii, tocul muscat de scara rulanta, si mai tarziu cel rupt in RER Marne la Vallée, pieptanul de cules afine la munte la Straja.
Si peste toate, ca un cearsaf cusut din racoare, intins ca in zborul invers din Marquez, maternitatea, adunand si inmultind amintirile, reparand goluri de memorie, aseaza, simplifica si lumineaza totul, ma impaca si ma citeste, in sfarsit, acasa. Nu mai am nevoie sa alerg balansandu-ma pe tocuri, imi masor pasii din privirea lui: daca dansez, rade. Ma uit la mine si o vad pe ea, ma uit la ei si nu-mi vine sa cred, zilnic le spun ba unuia, ba altuia, E sau A. I-am iubit atat de mult de mult de mult cat eram mici ca mi i-a daruit pe-ai mei. Nu stiu cum de s-au ordonat si harazit asa locurile, doar simt ca m-am asezat din intamplare in loja mea. Am nimerit in ea, fara sa fiu constienta ca o cautam.
Si peste toate, ca un cearsaf cusut din racoare, intins ca in zborul invers din Marquez, maternitatea, adunand si inmultind amintirile, reparand goluri de memorie, aseaza, simplifica si lumineaza totul, ma impaca si ma citeste, in sfarsit, acasa. Nu mai am nevoie sa alerg balansandu-ma pe tocuri, imi masor pasii din privirea lui: daca dansez, rade. Ma uit la mine si o vad pe ea, ma uit la ei si nu-mi vine sa cred, zilnic le spun ba unuia, ba altuia, E sau A. I-am iubit atat de mult de mult de mult cat eram mici ca mi i-a daruit pe-ai mei. Nu stiu cum de s-au ordonat si harazit asa locurile, doar simt ca m-am asezat din intamplare in loja mea. Am nimerit in ea, fara sa fiu constienta ca o cautam.
Postări
